Father And Son

Multumesc, taticule...!
Pentru tot.

FzR!!

E greu departe de casa...?

Ca o ironie ...a sortii...in data de 17 februarie 2018....Razvan Lucescu, exponentul celei mai inalte ascensiuni rapidiste, a implinit varsta de 49 de ani.

E greu departe de casa...?

Intrebarea poate cea mai dificila pentru el si mai ales pentru toti rapidistii.

Acolo..EL..este singur....

Iar lipsa cea mai mare este sotia. 

Si cu siguranta familia.

Dar "invingatorul nu este singur".

Pentru ca acest invingator se va bucura intotdeauna de recunostinta si iubirea noastra.

A tuturor.

La Infinit.

FzR!!

Amintiri...

Rapid București a câștigat primul titlu de campioană a României în sezonul 1966/67 și avea să ne reprezinte în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1967/68.

Rapidiștii antrenați de Valentin Stănescu au debutat pe 27 septembrie 1967 la Cernomoreț cu campioana Bulgariei, Botev Plovdiv. 

Campioana României a pierdut cu 2-0 acea partidă însă avea să se califice la București în prelungirile partidei. Codreanu restabilea egalitatea la general după reușitele din minutele 25 și 70. 

Ionescu a marcat golul calificării în minutul 108, iar Rapidul se califica în turul 2.

În runda a doua, campioana României a întâlnit campioana Italiei, Juventus, Torinezii s-au calificat după ce i-au eliminat pe grecii de la Olympiacos cu 2-0.

Prima manșă dintre Rapid și Juventus s-a jucat pe Stadio Comunale din Torino pe 29 noiembrie 1967. 

Stănescu a jucat cu Necula Răducanu (portar), Dan Coe, Ilie Greavu, Nicolae Lupescu, Ion Motroc, Constantin Dinu, Constantin Jamaischi, Teofil Codreanu, Emil Dumitriu, Ion Ionescu și Constantin Năsturescu.

De cealaltă parte, tehnicianul torinezilor, Herrierto Herrerea a jucat cu Roberto Anzolin (portar), Giancarlo Bercellino, Ernesto Castano, Alessandro Salvadore, Cinesinho, Luis del Sol, Gianfranco Leoncini, Giovanni Sacco, Roger Magnusson, Gianpaolo Menichelli și Gianfranco Zigoni.

Singurul gol al meciului a fost marcat de Magnusson în minutul 58 cu un șut de la marginea careului de 6 metri.

Returul de la București de pe 13 decembrie, s-a terminat la egalitate, scor 0-0 iar Juventus se califica în turul următor după 1-0 la general.

sursa:http://tikitaka.ro

Amintirile tatălui meu. 

Deocamdată mai pretioase decât ale subsemnatului.

Deocamdată. :-)

FzR!!

Cele mai grele lacrimi...

Ca fotbalist, Steve Bruce a fost mereu puternic ca o stanca. Sir Alex l-a adus la Manchester United pentru a forma un zid in defensiva alaturi de Gary Pallister, iar Bruce a fost o forta bruta care a stat la baza succesului pe Old Trafford.

Ca antrenor, Steve a fost mereu alegerea perfecta pentru un club care a urmarit promovarea. 

Puternic in continuare si gata mereu s-o ia de la capat, stanca de pe banca lui Aston Villa si-a aratat primul moment de slabiciune la meciul cu Birmingham. Era minutul 61, Aston Villa reusise sa marcheze, iar Steve aplauda cu lacrimi in ochi de pe banca.

https://twitter.com/skankoverton/status/962689361836957696

Au fost secunde in care pub-urile din Anglia au amutit. 

Nu s-a mai auzit niciun clinchet al sutelor de pahare de bere rece. Scandarile s-au transformat intr-un murmur. 

Toti au realizat ca asista la un moment dificil.

Steve Bruce tocmai isi pierduse tatal, inaintea meciului si se gandea in acele secunde la mama sa, bolnava, pe patul de spital.

Secundul Calderwood a detaliat: 

„El a luat acest meci ca pe un meci normal. 

A adunat echipa si a facut primul 11, i-a pregatit ca si pana acum, a fost excelent in indicatiile de la pauza. 

Probabil pentru el acesta a fost un mic moment de fericire”, intr-un moment dificil al vietii sale.

sursa: eusunt12.ro

FzR!!

Papa, por que somos del Atleti?

Montesquieu, o figură importantă a iluminismului francez, scria pe la mijlocul anilor 1700 că trebuie să-l plângi pe om la naştere şi nu la moarte. 

Cam aşa şi cu Atletico Madrid, o formaţie condamnată să trăiască în umbra marelui Real, dar care luptă din 1903 să contrazică gândiri, sisteme şi întâmplări nu tocmai blânde. 

Fanii lui Atleti au învăţat din generaţie în generaţie să viseze şi au făcut-o uniţi în cuget şi simţiri, în peluze şi tribune, pentru ca mai apoi, la un semn al blestemului iminent să risipească bruma de noroc şi speranţă într-un tumult al întrebărilor.

Unii oameni au curajul să viseze toată viaţa, dar, din păcate nu reuşesc să guste vreodată din realitate! 

Sunt cei care se izolează într-o lume fantastică, într-un univers fabulos, dar rătăcit printre gânduri întotdeauna frumoase şi mângâiat de amintiri ce n-au voie să supere. Uneori îţi pot intersecta viaţa, alteori, în graba timpurilor le descoperim adevărata dramă mult prea târziu. 

Sunt oameni la fel ca tine, la fel ca noi toţi, doar că, la un moment dat al vieţii lor, s-au pierdut printre lucrurile murdare din jur şi n-au mai vrut să creadă şi să lupte pentru o normalitate, aşa cum o definim noi. 

S-au refugiat într-o lume paralelă, într-o lume în care minutele trec după bunul plac, când mai repede, când mai încet iar imboldurile exterioare sunt asimilate imediat şi transformate în fapte ce n-au voie să deranjeze. 

Sunt visători cu acte în regulă.

Alţii îi numesc bolnavi. 

Sunt cei care de obicei nu privesc în oglindă! Într-o societate murdară în care lupta teribilă pentru supravieţuire şi supremaţie s-a mutat pe un teren fără limite, există şi cei care acuză. 

Nu e normal, dar se practică.

Ramon Francisco a spus primele cuvinte undeva în jurul vârstei de un an. 

A fost cadoul perfect pentru doi părinţi şi aşa amorezaţi până peste cap de fiecare giumbuşluc al odraslei. 

Apoi, a urmat o perioadă în viaţă tare complicată: creştea. Rând pe rând a schimbat grupele de vârstă la grădiniţă şi a continuat să râdă cu gura până la urechi luminând casa cu fericire. 

Prima zi de şcoală a fost sărbătorită cu fast în familie, cu zâmbete, cadouri şi vise. 

După care, în clasa a treia, în urma unui accident de maşină, părinţii lui Ramon s-au dus să moară puţin. 

Din păcate puţin câte puţin! 

Ramon Francisco aşezat în spate a supravieţuit unui impact frontal şi a trăit preţ de câteva ore bune privind chipurile părinţilor săi schimonosite de durere şi de moarte. 

A tăcut, a plâns, a ţipat, apoi a plâns din nou şi a aşteptat minut cu minut să fie salvat. 

Încorsetat în centuri, prins într-un automobil transformat în franjuri a reuşit într-un final să-şi mângâie mama. I-a vorbit atât de mult, i-a spus atâtea şi a rugat-o de miliarde de ori să-i răspundă. 

Nici lacrimile, nici teama copilului rămas într-o mare de întrebări n-au înduplecat soarta. 

Aşa a fost găsit Ramon Francisco, un ţânc pe vremea aceea, când primii oameni s-au încumetat să coboare într-o blestemată vale din câmpia Aragonului.  

Şi când a fost scos din maşină, Ramon şi-a uitat acolo felul de a fi, de a înţelege lucrurile şi mai ales de a le spune pe nume. 

S-a închis în el, în lumea lui, aşteptând parcă o minune cerească. 

Imaginea părinţilor săi avea să îl urmărească ani de zile. Clipă de clipă, zi cu zi! 

Nicio şedinţă de psihoterapie, niciun doctor şi niciun tratament nu au mai avut efect.  Ramon Francisco a refuzat gândul şi, spre disperarea bunicilor rămaşi pe pământ să aibă grijă de el, nu a mai vorbit. 

Atletico Madrid a intrat în viaţa lui cu puţin timp înaintea şcolii. 

Evident, tatăl şi bunicul l-au dus prima oară pe Vicente Calderon, căutând viitorul galeriei într-un suflet atât de pur. Aşa se întâmplă cu această echipă, aşa este ea iubită. 

Din tată în fiu. 

Sângele apă nu se face niciodată şi pentru Atletico lucrul acesta reprezintă cea mai mare mândrie posibilă. Desigur că au traversat atâtea drame, dar ce nebun îşi părăseşte echipa favorită? 

Uneori îţi mai schimbi nevasta, asta e, ghinion. 

Alteori, mai rar, e adevărat, mai schimbi berea preferată, poate şi maşina dacă ai noroc de bani şi când eşti tânăr freza de vreo câteva ori. 

Dar un bărbat nu îşi schimbă niciodată echipa favorită de fotbal. 

Şi bunicul şi tatăl lui Ramon Francisco nu s-au înşelat. Spiritul lui Atletico avea să îl transforme definitiv într-un suporter cu arsenal pus la punct înaintea fiecărei partide. 

Şi tot Atletico, avea să rămână puntea între realitate şi lumea pierdută prin care Ramon obişnuia să se joace, după ce părinţii săi au dispărut. 

O punte teribilă, o punte între real şi imaginaţie, între palpabil şi rătăcire, între concret şi iluzie. 

Un pas între două lumi capabil să stârnească emoţie! 

Să apropie! 

Un conglomerat de sentimente inexplicabil din punct de vedere medical, o trăire, o definiţie şi mai ales o speranţă. Unică! 

Singura aspiraţie către normal!

Şi-au trecut ani, s-a întâmplat atâta viaţă şi Ramon continua să piardă timp în această lume doar a lui. 

Rătăcit în amintiri ce n-au existat, pierdut în veşti bune ce n-aveau să se nască niciodată, în zâmbete ciudate, în clipe refuzate, într-o reverie continuă. 

Apoi, ca la un semn, în zi de etapă, Ramon abandona luptă. Îşi căuta un loc aproape de televizor, măcina sufleteşte orice urmă de amintire şi arunca priviri uşor risipite, dar, Dumnezeule, cat de concrete către imaginile ce o apropiau pe Atletico.

Bunicul lui Ramon a fost cel care s-a gândit să-l ducă undeva în inima munţilor, într-un sat uitat de vremuri şi pustiit de doruri. 

Măcar pentru câteva luni cât să respire aer curat şi poate să mai uite. 

Ca orice femeie, bunica s-a împotrivit iniţial, dar apoi a cedat. Erau deja patru ani fără vorbe, patru ani atât de grei în care tăcerea copilului muşca pur şi simplu din vârsta celor bătrâni. 

Era un început de vară, la puţin timp după momentul 24 mai 2014. 

Ce seară pentru fanii lui Atletico, ce nenorocire, ce dramă, ce tragedie. 

Cum să suporţi aşa ceva? 

Cât curaj şi cât suflet să ai? Real, blestematul Real i-a învins la Lisabona în finala UEFA Champions League şi le-a luat un trofeu pe care l-au avut în buzunar până în prelungiri când Ramos a marcat. 

Urcat în maşină, Ramon Francisco a trecut pe lângă stadionul Vicente Calderon. 

A recunoscut vechea şi bătrâna arenă şi într-un gest care a şocat pe toată lumea a cerut din mâini să oprească. 

S-a dat jos, a mângâiat pereţii stadionului, s-a aşezat în genunchi şi a început să plângă în hohote. 

Şi după alte cinci minute de tăcere a lăsat pentru totdeauna în spate o lume, un alt fel de lume, lumea lui. 

S-a ridicat şi a mers către bunicii împietriţi de durere. I-a luat în braţe, le-a mulţumit din priviri şi le-a spus greu, aproape cu durere că îi este dor de părinţi. 

Tăcerea îşi spunea ultimele cuvinte în timp ce organismul tânăr învingea o boală perfidă. Vorbele au spart o linişte nebună ce părea să fii câştigat definitiv un razboi murdar din începuturi. Şi de nicăieri, din neant, din drama lui 24 mai 2014, Ramon Francisco s-a întors către arenă, a ridicat pumnul în aer, apoi l-a adus la piept. 

Lacrimile au început să curgă şi mai tare, dar destinul avea să se schimbe din acel moment pentru totdeauna. 

Destinul lui Ramon Francisco.

Nu şi cel al lui Atleti. 

Doi ani mai târziu de la momentul Lisabona, pe San Siro, la Milano, cu Ramon Francisco în tribune cântând alături de galerie,  în finala UEFA Champions League, Atletico Madrid pierdea din nou în faţa rivalei de oraş, Real. 

De data aceasta la loviturile de departajare. 

Şi mai crunt, şi mai înfiorător pentru orice fan al echipei. 

Dar viaţa suporterilor lui Atletico Madrid cu toate drumurile ei întortocheate, o viaţă plină de iubire ce ascunde uneori minuni dumnezeieşti, merge mai departe. 

sursa:https://www.blogger.com/blogger.gblogID=6541271985984902709#editor/target=post;postID=8224175821948322520

Despre capitala fotbalului. 

Tragedie. Destine. 

Despre Iubirea pentru părinţi.

Dar mai ales despre datoria de a duce Legenda mai departe.

Din tată în fiu. 

FzR!!

Două inimi

Un bărbat din India trăieşte cu două inimi după ce medicii chirurgi au utilizat o tehnică rară de transplant în încercarea de a-i salva viaţa, informează The Independent.

Pacientul în vârstă de 56 de ani urma să beneficieze de un transplant standard, însă medicii au realizat rapid că organul donator, prelevat de la un tânăr aflat în moarte cerebrală, avea dimensiuni prea mici.

Prin urmare, specialistul în chirurgie cardiotoracică Alla Gopala Krishna Gokhale a apelat astfel la ''planul B'' şi a conectat inima sănătoasă la cordul iniţial, care nu mai funcţiona corespunzător.

Intervenţia chirurgicală a durat şapte ore şi a fost realizată la Spitalul Apollo din Hyderabad.

Cea de-a doua inimă, care are dimensiunea unui pumn, a fost amplasată între plămânul drept şi organul iniţial. 

Acesta din urmă a fost descris de medici drept ''o minge de fotbal de mărime mică''.

''Cele două inimi ale pacientului sunt complementare pentru a faciliza circulaţia (sângelui), însă bat în ritm diferit'', a declarat doctor Gokhale pentru cotidianul indian The Hindu, citat de Agerpres.

''Este o ocazie unică pentru un medic. 

Intervenţia chirurgicală, cunoscută sub numele de transplant cardiac heterotopic sau ''piggyback'', este rară, iar la nivel mondial au fost realizat doar circa 150 de astfel de proceduri'', a adăugat el.

În urma operaţiei, tensiunea arterială a pacientului a revenit la valori apropiate de cele normale, însă el are în prezent două pulsuri şi un model complex de electrocardiogramă.

Tehnica ''piggyback'' a fost realizată pentru prima dată în Africa de Sud în anii '70 de Christiaan Barnard, iar rata de supravieţuire a pacienţilor este, în medie, de zece ani.

În Marea Britanie, s-a evidenţiat cazul unei paciente, pe nume Hannah Clark, care a trăit peste zece ani cu două inimi în urma unui astfel de transplant la vârsta de doi ani. 

Ulterior, inima donatoare a fost îndepărtată, în 2006, când organul iniţial a redevenit perfect funcţiona.

sursa.digi24.ro

In Bucureşti, la aproximativ 7317 de km, înregistrăm un caz la fel de rar, cu singura diferenţă în faptul că aceste două inimi bat în acelaşi ritm.

La Infinit.

Pentru RAPID.

FzR!!

Click

Michael Newman (Adam Sandler) este căsătorit cu frumoasa Donna (Kate Beckinsale) și are cu ea doi copii extraordinari, Ben (Joseph Castanon) și Samantha (Tatum McCann). 

Dar el nu reușește să-i vadă des deoarece lucrează foarte mult la firma sa de arhitectură cu speranța deșartă că șeful lui nerecunoscător (David Hasselhoff) îi va recunoaște într-o zi contribuția neprețuită și îl va face partener.

Odată ce va ajunge pe un drum mai ușor, el va fi capabil să-și îndrepte atenția către soția și copiii săi. 

Cel puțin acesta este lucrul pe care el și-l spune lui însuși.
După ce a stat o noapte întreagă la serviciu, un Michael obosit devine frustrat deoarece nu-și poate da seama care dintre telecomenzi va porni televizorul. 

Michael pornește în căutarea unui dispozitiv universal, cu care să opereze tot echipamentul său electronic. 

Ajunge în camera din spate a magazinului Bed, Bath & Beyond, unde un angajat excentric, Morty (Christopher Walken) îi oferă un gadget experimental unicat și garantat că-i va schimba viața. Morty nu glumea. 

Curând Michael este stăpânul domeniului său, pornind fiecare aparat cu numai o apăsare de buton.

Dar dispozitivul are mai multe funcții uimitoare. 

În mod ciudat poate înăbuși lătratul lui Sundance, câinele familiei - și chiar și mai uimitor, poate să ruleze pe repede înainte o ceartă supărătoare cu soția lui.

Michael este fascinat de noua lui jucărie și în același timp un pic speriat de ea. 

Decide să-l mai viziteze o dată pe Morty, tipul care i-a vândut dispozitivul misterios. 

Morty îi spune lui Michael că i-a dat exact ceea ce a cerut - o telecomandă universală care îi permite să-și programeze universul său. 

Chiar în fața ochilor plini de uimire ai lui Michael, Morty demonstrează caracteristicile avansate și incredibile ale dispozitivului, inclusiv o funcție care îi permite lui Michael să călătorească înainte și înapoi prin viață, la viteze diferite. Foarte curând Michael devine dependent de noua sa putere, care pur și simplu îi permite să-și îndeplinească orice vis.

Dar înainte să-și dea seama, telecomanda îl programează pe el, și nu invers. 

Și oricât de mult ar încerca, un Michael panicat nu poate opri dispozitivul din a decide care evenimente din viața sa le va experimenta și pe care le va pierde. 

Și doar atunci este momentul când el începe cu adevărat să aprecieze și să îmbrățișeze viața sa - binele, răul și urâtul din ea.

sursa:cimemagia.ro

Pelicula a fost lansata in 2006. 

Anul poate celui mai mare Rapid din istorie, anul cand toti cei dragi eram stransi in jurul acestei povesti minunate.

Sunt in cautarea acelei telecomenzi.

FzR!!

Cât de departe...?!?

" Şi cât de departe să-mi duc sufletul 
Ca să nu-mi amintească de tine?

Ca să nu se mai zbată în mine?

Şi cât de adânc să-mi îngrop inima

Toată dragostea asta, ştii bine.
Marea întreagă n-ar putea scufunda

Prea departe... departe de tine.

Oricât de departe aş fugi tot n-ar fi ".

...................................


Nu am rămăs singur. 

Rapidul imi va fi de astăzi părintele cel drag. 

Ce mă va tine de mână.

La Infinit.

FzR!

Hei, ce ploaie şi ce vânt...

Si sa le transmiti te rog minunatilor rapidistilor din Ceruri, faptul ca aici pe pamant stim ce avem de facut: un RAPID cel putin la fel de frumos.

FzR!!

Plang des si plang de unul singur!

Buffon a fost criticat dur dupa greseala de la partida dintre Juventus si Tottenham, scor 2-2.

Ajuns la 40 de ani, Gianluigi Buffon ramane titular de drept la Juventus Torino - ultimul meci a adus insa si voci impotriva portarului dupa ce a primit gol de la Christian Eriksen din lovitura libera.

In timpul unui documentar creat de Netflix numit "First team: Juventus" care urmareste viata clubului pe teren si in afara lui, Buffon a dezvaluit un lucru nestiut despre el: 

"Plang des si plang de unul singur. Sa plangi te ajuta - te elibereaza si te face sa te simti uman.

Nu plang niciodata din cauza fotbalului. 

Pot sa sufar din aceasta cauza dar nu este vorba despre infrangerea in sine. 

Este ceva mult mai complex si romantic" spune Buffon.

sursa: sport.ro

Plang des si plang de unul singur. 

Dar asta nu ma impiedica sa-i multumesc tatalui meu inclusiv pentru darul cel mai de pret: RAPID.

Lasat de astazi in grija mea.

Spre Infinit.

Multumesc!

FzR!!

Mulțumesc

Galeria din Ceruri numara de ieri un Suflet in plus.

Multumesc pentru tot.

Te voi purta mereu cu mine.

Pana cand sfarsitul va fi un nou inceput.

Cel putin la fel de frumos.

FzR!!

Amintiri din..studentie

FzR!!

Pele din Giulesti

Ajuns la 40 de ani, fostul atacant giuleștean încă joacă în L3, la Hărman. El rememorează sezoanele speciale petrecute la ”vișinii” și traseul istoric din Cupa UEFA, 2006: 

”Noi n-am fi ratat accesul în finală de la 3-0 cu Middlesbrough, așa cum a pățit 5teaua”.

- Mugurel, cum e viața în Liga a 3-a?

- Sunt jucător și antrenor secund la Hărman, unde-l ajut pe socrul meu, Nelu Naghi, să facem o figură frumoasă. E însă trai greu la nivelul ăsta! Mi-aduc aminte că, la Rădăuți, cădeau cuierul și vestiarul peste noi. Frig îngrozitor, numai ciment pe jos, cred că stadionul e așa cum a rămas de la ora construcției, înainte de '89! E nenorocire cu infrastructura!

- Ai fi dispus să investești în fotbalul românesc din propriul buzunar?

- Da, dacă ar fi vorba despre un proiect luat de la zero, serios, transparent și cu oameni pricepuți. Câștigurile mele am preferat însă să le investesc până acum în imobiliare. Nu-ți închipui că sunt sume fabuloase, că n-am câștigat munți de bani la Rapid ori în Grecia.

"Au venit străini cu contracte duble, dar tot noi, veteranii, jucam"

- Urmărești ce se mai întâmplă acum cu rămășițele Rapidului?

- Văd că sunt tot felul de controverse, probleme financiare, cred că pentru suporteri și amintirile se evaporă! Nu e păcat? Îmi și închipui cum stau acum fanii Rapidului prin tribune, povestesc ce era în urmă cu 10-12 ani, probabil doar emoția istoriei clubului îi mai ține în priză. Pentru mine e un mister cum o echipă ca Rapidul a putut să ajungă în situația tristă de azi!

- Unde crezi că s-a rupt filmul?

- În perioada lui Peseiro! Au adus jucători cu contracte mari, nejustificat. Intram tot eu, cu Maftei, cu Măldă, cu Nico, iar străinii aduși pe angajamente duble stăteau pe bancă sau prin tribune. Au venit băieții la Rapid, și-au luat banii și au dispărut. Foarte rău a fost gestionată acea perioadă! Cred că Taher a rămas și acum cu o gaură de vreo 8 milioane de euro de pe urma acelei aventuri!

"Am simțit o frustrare imensă"

- Ești golgeterul all-time al Rapidului în cupele europene, cu 14 goluri. Care ți-e cel mai drag?

- Aș începe cu cel mai frumos: cu călcâiul, contra lui Hamburg, în tur! A fost un moment de inspirație, intuiție și șansă! Totuși, cel mai important rămâne golul calificării de la retur, tot cu Hamburg. Devenise parcă o normalitate să eliminăm pe oricine în acea ediție a Cupei UEFA. Fără să-i jignesc pe cei de la Steaua, Rapidul ar fi meritat să treacă mai departe după acel sfert de finală, în care, per total, am fost mai buni. Păi, la retur, i-am dominat copios, am avut și o bară, iar la o săptămână după ce ne-au scos fără să ne învingă i-am bătut cu 2-0 în campionat!

- Ai plâns după acea eliminare?

- Nu, dar am simțit o frustrare imensă! Și vă mai spun ceva: dacă am fi fost în locul Stelei în acea semifinală cu Middlesbrough, n-am fi ratat niciodată calificarea în finală dacă aveam 3-0 la general înainte de ultimele 45 de minute ale "dublei"! N-aveam cum! Pentru mine a fost însă la fel de bizară tragerea la sorți din sferturi. Prea mare coincidență să pice Rapid - Steaua! Le era teamă probabil pe la UEFA să nu se pomenească prin finală cu două formații din România!

"Răzvan ne-a fost prieten, nu doar antrenor"

- Ai avut o relație specială cu Răzvan Lucescu. De unde a apărut această chimie aparte?

- Am fost colegi la Brașov, în anul în care ne-am salvat de la retrogradare în ultima etapă. Atunci am devenit amici, iar când a ajuns pe banca Rapidului s-a gândit imediat și la mine. A fost nu doar un antrenor, ci și un prieten pentru grupul nostru din Giulești! Discuta cu fiecare, asculta problemele, încerca să ajute, înțelegea dacă aveai un necaz sau o zi mai nefericită.

- Mai țineți legătura?

- Da. Chiar zilele trecute am discutat, l-am rugat să mă ajute într-o chestiune personală. Pe când eram jucător la Xanthi, am fost coleg de vestiar cu actualul președinte. Și-i vorbeam atunci de Răzvan Lucescu, aflat în acel moment în fruntea naționalei României. «Băi, un antrenor excelent, n-are cum să ajungă niciodată la Xanthi!". Omul a băgat la cap, iar peste câțiva ani, când a ajuns conducător, a reușit să-l convingă pe Răzvan să vină la club. Îmi spunea recent că au rămas în relații apropiate și s-a simțit plecarea lui de acolo. Se bucura că acum luptă pentru event în Grecia cu PAOK.

"Dădusem 6 goluri, iar Copos întreba: «Ce-i cu Buga, de ce nu joacă nimic?!»"

- A fost complicată colaborarea cu Copos?

- După prima jumătate de an, în care marcasem vreo 6 goluri și dădusem vreo 8 pase decisive, Copos îl luase la întrebări pe Răzvan: "Ce-i cu Buga, de ce nu joacă nimic?!". Normal că Răzvan a rămas cu gura căscată, i-a reamintit ce realizări aveam până în acel moment și l-a domolit pe patron. Mai târziu, Copos mi-a și spus că-i pare rău cum gândise despre mine în primele luni petrecute la Rapid. Era foarte dificil să negociezi cu el. Te ducea, te învârtea. Dacă făcea ca tine, era ceva dubios la mijloc! O singură dată n-am ajuns la un consens.

- Când?

- La momentul transferului la Xanthi, în 2010. Am semnat contractul cu grecii la 9:00 seara, iar după un sfert de ceas m-a sunat Copos ca să prelungim contractul. L-am refuzat. Avusese jumătate de an la dispoziție să mă oferteze, cât timp fusesem pe finalul angajamentului cu Rapidul. Și cred că dacă s-ar fi încadrat în timp, aș fi continuat în Giulești, fiindcă eu mă atașez de oameni și mi-e greu să mă despart de un mediu în care mă simt bine.

"Semnasem precontract cu Steaua"

- E adevărat că ai fost la un moment dat la un pas de a trece la Steaua?

- Au existat două situații. Prima dată, pe când eram încă la Brașov, m-am întâlnit cu Leo Strizu la "Marriott", am și semnat un precontract, fără să iau niciun ban. A venit însă propunerea de la Rapid și am ales Giuleștiul pentru Răzvan Lucescu. Apoi, Gigi Becali a vrut să mă ia, fiindcă eram pe final de angajament cu Rapidul. Mi-a făcut o propunere tentantă. L-am anunțat pe Răzvan, a discutat cu Copos și am preferat să prelungesc în Grant, chiar dacă oferta de la Becali era cam cu 50 la sută peste ce mi-a dat Copos. Totuși, nu regret nimic!

- La al doilea mandat la Brașov, ai avut un diferend aprins cu Zotta. Te-a surprins cum ai fost tratat atunci de fostul președinte?

- N-am înțeles și n-o să înțeleg de ce s-a comportat așa urât cu mine! Clubul intrase în insolvență și m-am trezit acasă cu un plic, fiind anunțat că nu mai fac parte din lot. Am mâncat pământul la Brașov toată viața, am alergat mii de kilometri pentru club și pica din cer o hârtie prin care mi se comunica punerea pe liber! A fost o răutate, mai ales că nu aveam un contract mare, mai erau doar vreo 6 6etape și nici nu eram genul care să revoluționeze vestiarul. Dar lui Zotta nu-i convenea că eram un fotbalist cu personalitate, care-mi permiteam să cer și explicații. I-a fost frică să nu ridic vestiarul împotriva patronului.

"Am dat insomnii multor fundași"

- Care dintre tinerii din Liga 1 îți plac?

- Man și Coman. Pe Man l-am remarcat de la 17 ani, când am jucat cu Brașovul împotriva UTA și chiar spuneam atunci unui prieten că puștiul va ajunge sus. Am ochi de scouter, nu? Coman sunt convins că va exploda în play-off, iar la vară va putea să plece peste hotare pe un preț bun.

- Ce fundași din campionat ți-au creat coșmaruri în carieră?

- Eu le-am dat insomnii multor fundași din prima divizie. Mie nu mi-a fost frică de absolut nimeni. Am dormit mereu liniștit, indiferent pe cine urma să înfrunt a doua zi. Ăsta a fost probabil unul dintre marile mele avantaje: că nimeni n-a putut să-mi inspire teamă! 

"Stăteam călare pe stâlpul cu steagul"

Buga povestește că, în copilărie, avea o afinitate pentru Dinamo datorită simpatiilor fotbalistice ale tatălui său. Și era o prezență obișnuită la marile meciuri disputate pe atunci la Brașov, pe "Tineretului": "N-aveai loc să arunci un ac în tribune când Steagul juca împotriva lui Dinamo, Steaua, Rapid, Craiova. Aveam însă locul meu prestabilit. Mă cățăram pe stâlpul în vârful căruia flutura steagul României, mă sprijineam cu un picior pe roata care susținea cablurile și de acolo priveam meciurile. Brașovul e dragostea mea fotbalistică". 

Stand-up comedy în vestiar

Fostul atacant al "vișiniilor" rememorează clipele destinse care însemnau o obișnuință în vestiarul Rapidului: "Pancu și Maftei erau responsabili cu întreținerea atmosferei. Plus ăia doi de la «Muppets», frații Karamian, și nea Marian Rada! Era de multe ori un veritabil stand-up comedy în cabină. Se făceau glume bune, se prindea toată lumea la caterincă, dar când era de treabă nu se dădea unul lovit!". 

"După ce-mi pun ghetele în cui, mi-ar plăcea să lucrez în administrație. Nu mă atrage meseria de antrenor. Nu prea am răbdare și nu cred că am calități de pedagog"

3trofee a cucerit Buga în tricoul Rapidului: 2 Cupe ale României ('06, '07) și Supercupa ('07)

6selecții a strâns Buga la echipa națională, pentru care a marcat o singură dată

354partide a disputat Buga în L1, pentru FC Brașov și Rapid: a înscris 83 de golurisursa: gsp.ro

Multumim, Buga!!La Multi Ani!!
FzR!!