Judecătorul

Am avut pe vremuri niște prieteni că dacă le ziceam să bem detergent de vase, mă întrebau:

- Pur sau Fairy?

Am avut...

Îmi este tot mai clar cât de „fairy” se judecă în țărișoara asta. Că starea fotbalului reflectă fix starea națiunii.

Și deocamdată mă refer la „judecătorul” ăla de a dictat cu atâta ușurință penalty-ul în favoarea potăilor.

Că la ei prea bine și mult haz, la noi prea doar necaz.

Dar nu cedăm.

- Dacă iau două, al treilea e gratis?

- Da.

- Perfect! Atunci dați-mi-l doar pe al treilea.

Că zic că în cazul în care sâmbăta ce vine potăilor li se vor acorda la fel de gratuit 3 penalty-uri, noi să le înscriem măcar 4 goluri. Fără nicio intervenție VAR.

Pentru că merităm.

Pentru că rămânem singurii ce am plătit, renăscut și în fața cărora ceilalți tremură.

Doar așa îmi explic decizia „judecătorului”.

Că am mai văzut și documentarul ăla cu Elton John.

La început a fost alcoolic.

Apoi s-a lăsat.

Și a devenit narcoman.

Apoi s-a lăsat.

Și a devenit gay.

Și m-am gândit: bă, mai bine nu te lași de băutură. Să nu riști.

Și totuși..., chiar nu mă pot abține să nu-i spun măcar judecătorului ăla...

Vaffanculo!!

FzR!!

Copilăria

Rapidulețul... Off, eterna poveste dintre șine... 

Scriptul mistic și neînțeles, cu același sfârșit.

Ce bine însă că mereu cu mii și mii de începuturi.

Că sfârșiturile astea nu știu cum se fac că se tot aseamănă între ele. Ca două picături de lacrimă.

Dacă la Botoșani s-a repetat penalty-ul ăla, la Arad nu ni l-au dat.

Cu hazul de necaz ăsta al nostru aș spune că pe medie e „1-1” la penalty-uri. E drept că toate în defavoarea noastră.

Că doar Rapidulețul a reușit să se reincarneze și a rămas același suflet de copil.

Ghinionist.

Tu când spui fericire unde îți zboară gândul?

La copilărie, nu?

Și regulile alea simple din fotbal:

- Grasul întotdeauna stătea în poartă.

- Meciul se termina când toată lumea era obosită.

- Chiar dacă scorul era 23-0, cine înscria ultimul, câștiga.

- Nu exista arbitru.

- Se dădea fault doar dacă era foarte clar sau cineva începea să plângă.

- Nu exista offside.

- Dacă copilașul care avea mingea se supăra, meciul se termina.

- Cei mai buni 2 jucători nu puteau fi în aceeași echipă și tot ăia doi le și făceau (echipele!).

- Dacă erai ales ultimul erai cel mai fraier.

- La loviturile libere, zidul stătea foarte aproape de minge.

- Se oprea meciul când trecea o persoană mai în vârstă sau o mașină.

- Erau dușmani pentru totdeauna jucătorii din cartierul cel mai apropiat.

- Cei care nu aveau nicio idee despre fotbal rămâneau spectatori sau cel mai mult fundași.

- Când veneau cei mari, trebuia să părăsești terenul fără să zici nimic, că te încingeau băieții dacă era să comentezi ceva.

- Mereu exista un vecin care nu te lăsa să joci și te mai și amenința că îți ia mingea și că o va sparge.

- Dacă se paria ceva, jocul era foarte serios, ca și cum ar fi fost o finală.

- Porțile erau două pietre sau două jachete, dar întotdeauna exista o echipă cu poarta mai mică.

- Când era înscris gol peste portar, nu era validat.

- Legea mingii: cine o dă afară se duce după ea.

- Dacă era penalty, se dădea la o parte grăsul din poartă și se punea cel mai bun să apere.

Seara trecută, la Arad, nu am luat, dar nici nu am dat.

Doar am cântat. La fel de frumos.

Copilărește, ștrengărește. Înfruntând temerari ploaia.

Cel puțin nu ni s-au zărit lacrimile, nu?

Alea de copii deveniți puțini mai mari...

FzR!!

Viața

- Doamne, ce frumoasă e viața...

Mai ales că l-am și auzit, ieri la conferință, pe Pancone că le pregătește lu' ăștia de la Kolozsvári o surpriză.

Sper că neplăcută!

Că în cazul meu cele mai bune decizii, de obicei, au fost proaste.

Că am rămas același. Cel din copilărie.

Că sigur va trece august-ul ăsta așa de repede și iarăși voi auzi:

- Ți-ai făcut ghiozdanul?

Că am fost ieri cu soția la Lidl și, până să ajungem la casă, ne-am apucat să ghicim cât o să fie totalul...

Soția a spus 450 lei, eu am zis 600!

Totalul a fost 923 lei!

Că poate în viitor mă va părăsi din cauza alcoolului.

Atunci voi renunța la alcool... pentru că nu voi mai avea niciun motiv să beau.

Asta dacă Rapidulețul lui Pancone le pregătește celor de la KVSC o surpriză neplăcută.

Rămâne să aflăm. Să sperăm mereu la fel.

Că și aseară am sperat la fel.

M-am așezat la casa de la Profi, după una mișto cu doar două produse...

Când a ajuns, a cerut și țigări electronice mov, scurte, extra rare, pe care casiera le-a găsit doar după ce s-a întors din depozit!

Oare ce surpriză le-a pregătit Pancone?

Una amară? Și dulce pentru noi?

Noi ce mai știm că sarea nu e lăudată niciodată că dă gust.

Simțim doar atunci când lipsește.

- Doamne, ce frumoasă e viața...!!

- A cui?

Baftă, Pancone!

FzR!!

Despre mine

Abia astăzi (cred!) mi-am revenit după finalul ăla de la Botoșani.
Nu că m-ar mai surprinde ceva. În cei 43 de ani de rapidism, zic!
— Am o Skoda Rapid. Dacă pornesc clima, moare motorul. Ce e?
— Tot Skoda Rapid.
Același Rapid. Mistic. Neînțeles. Adorabil.
Și dacă și-ar deschide „Mircea Crișan” ăsta buzunarele larg, să facă transferurile alea răsunătoarele, tot aceiași am fi.
Și Rapiduletul, și eu.
La Infinit.
Că Kwaku Karikari, că Latif Ouedraogo... zic io, mai nou!
Farmecul nedeslușit al vieții. Dulcea, veșnica amăgire. Obligatorie și dependentă.
Că mie toate femeile îmi spun „urâtule”... până află cât câștig.
După ce află...:
— Bă, după ce ești urât, mai ești și sărac!
Că am mai făcut și un calcul... când am fost în concediu. Că am și fost.
Anul acesta, un șezlong de pe plajă câștiga mai mult pe lună decât mine!
Că eu, din alea 100 de cărucioare din față de la Kaufland, îl aleg fix pe ăla care trage dreapta!
Că eu, dacă i-am spus că o să repar ce am stricat, o să repar!
Nu trebuie să-mi tot amintească din 2 în 2 luni...
Că după ce m-am căsătorit, singurele mele ieșiri mai sunt alea la Dedeman, Kaufland, Lidl și Penny...
Că, de exemplu... ieri am anulat ieșirea cu colegii în oraș... din cauza unei „forțe majore”...
Iar „forța majoră” abia are 1,65 m!
Că deși sunt urât, sărac, ghinionist, nepriceput, captiv... nimic, dar absolut nimic nu mă poate opri să nu mă duc mâine la meci.
Nimic. Nicio forță majoră.
Pentru că trebuie să-mi revăd Rapidulețul.
Cel mai frumos, bogat, norocos, priceput și mereu plin de farmec.
Tarrrrre norocos mai sunt eu.
Că m-a ales!

FzR!!

Carry Grant

Cary Grant. 

Băiatul care și-a plâns mama timp de 22 de ani, fără să știe că ea era încă în viață.
Povestea fiecăruia dintre noi.

„În spatele zâmbetului fermecător și al eleganței care l-au transformat pe Cary Grant într-una dintre cele mai mari legende ale cinematografiei mondiale se ascundea o durere pe care puțini au știut-o.

Ani la rând, actorul a purtat în suflet convingerea că mama sa murise când el era doar un copil. Abia la maturitate avea să descopere că adevărul era cu totul altul.

Cary Grant, născut Archibald Alexander Leach, a venit pe lume în 1904 la Bristol, în Anglia. Când avea doar nouă ani, s-a întors într-o zi de la școală și a observat că mama lui dispăruse fără urmă. Tatăl i-a spus că plecase pentru o perioadă într-o stațiune de la mare, iar mai târziu i-a spus că pur și simplu murise.

Timp de peste două decenii, băiatul a trăit cu această credință. Nu înțelegea de ce dispăruse atât de brusc și, în adâncul sufletului, s-a întrebat adesea dacă nu cumva el fusese de vină. Această rană l-a urmărit toată viața și a rămas una dintre cele mai mari surse ale nesiguranțelor sale.

În realitate, mama lui, Elsie Leach, nu murise niciodată. Ea fusese internată într-un spital de psihiatrie din Bristol, după ce dezvoltase o depresie severă și stări puternice de anxietate, agravate de moartea primului ei copil. În această perioadă, la începutul secolului al XX-lea, problemele de sănătate mintală erau tratate prin internări de lungă durată, iar familiile preferau să ascundă adevărul chiar și față de proprii copii.

Între timp, Archie a părăsit Anglia și a plecat în Statele Unite, unde și-a schimbat numele în Cary Grant și a devenit unul dintre cei mai apreciați actori ai Hollywoodului. Filmele sale au cucerit milioane de spectatori, iar succesul, averea și celebritatea păreau să-i ofere tot ceea ce și-ar fi dorit un om. Cu toate acestea, în sufletul lui exista un gol pe care nimic nu-l putea umple.

În 1935, când Cary avea 31 de ani, tatăl său, grav bolnav, a hotărât să-i spună adevărul. Pe patul de moarte, i-a mărturisit că mama lui nu murise niciodată și că trăia de peste 20 de ani într-un spital de psihiatrie. Vestea l-a șocat profund. Fără să piardă timpul, Cary s-a întors în Anglia și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a o elibera. A folosit banii câștigați la Hollywood pentru a-i asigura externarea și i-a cumpărat o casă confortabilă în Bristol, unde să poată trăi în liniște și demnitate.

Reîntâlnirea lor, după 22 de ani de despărțire, a fost una sfâșietoare. Când și-a văzut fiul devenit bărbat, Elsie l-a privit cu emoție și i-a spus: „Uită-te la tine, Archie... ai devenit un bărbat atât de înalt și frumos.”

Anii pierduți nu mai puteau fi recuperați, însă Cary a fost hotărât să nu mai piardă niciun moment alături de mama sa. 

I-a asigurat tot sprijinul financiar de care avea nevoie, a traversat în repetate rânduri Oceanul Atlantic pentru a o vizita și i-a scris constant scrisori pline de dragoste și grijă. 

Încet, relația dintre ei s-a vindecat. 

Elsie a început să aibă din nou încredere în viață, iar Cary a găsit în sfârșit liniștea sufletească pe care o căutase fără succes în anii de faimă și glorie.

Mai târziu, actorul le mărturisea apropiaților că salvarea mamei sale și faptul că a reușit să-i ofere ultimii ani din viață în siguranță și iubire au reprezentat cea mai mare realizare a existenței sale, mult mai importantă decât orice rol celebru sau orice premiu primit la Hollywood.

Povestea lui Cary Grant ne amintește cât de mult pot schimba o viață secretele, tăcerile și neadevărurile. Dar ne arată și că, uneori, chiar și după zeci de ani, iubirea dintre o mamă și copilul ei poate găsi puterea de a renaște."

„Archie” peste timp, într-o lume a anilor '20 derulată în paralel, noi, generațiile de sub Grant, am plâns, purtat suferințe și luptat. Dar ne-am purtat (carry) mereu cu sfințenie Iubirea.

Mâine vom auzi primul fluier de început al unei noi aventuri. Cu siguranță cu la fel de multe dezamăgiri, minciuni, situații neînțelese și lacrimi. Multe lacrimi. 

Bucuria de a fi împreună, oricât va fi de greu, rămâne inestimabilă. 

Pentru că noi am cunoscut renașterea și niciodată nu vom fi înfrânți.

Legenda continuă!
Baftă, RAPID!!

FzR!!

Chihuahua

După campania asta de transferuri, Ițic și Ștrul ăștia ai noștri, s-au apucat și de falsificat euro. Că gratis, mă îndoiesc, rămâne de văzut dacă se poate...
Din greșeală, ăstora doi meseriași, din matriță le-a ieșit o bancnotă pe care scria 102 în loc de 100.

- Ce facem?

- Du-te la băcănia din colțul străzii, acolo vinde unu' bătrân care nu vede bine, și roagă-l să ți-o schimbe.

Zis și făcut!

- Ai schimbat-o?

- Da!

- Și ce ți-a dat?

- Două de 49 și una de 4!

Știți cum suntem noi? Ăștia de la noua asta multinațională?

Am luat, în eșaloanele alea inferioare, pe rând premiul întâi.

Și de atunci nu am mai avut nimic de demonstrat.

Luni îi înfruntăm pe ăia Sexy.

Pancone, care stă la casă, s-a trezit în dimineața aceasta, a ieșit în curte, s-a întins îngândurat pe șezlong și deodată a observat în copacul său o gorilă.

Stupefiat a sunat la ACGC (Asociația Gorilelor din Copaci)

- Bună ziua, am o gorilă în copac, puteți să veniți să o luați?

- Sigur, ajung în jumătate de oră.

În jumătate de oră ajunge un tip cu o pușcă, o bâtă, o pereche de cătușe și un câine chihuahua.

Pancone îl întrebă:

- Nu vă supărați, dar cum o să procedați?

- Păi, eu mă urc în copac, îi dau o bâtă în cap gorilei, ea cade jos, iar câinele vine și o mușcă de testicule, gorila își va pune mâinile în cap și tu îi pui cătușele.

- OK, dar cu pușca ce facem?

- Fii atent aici, dacă o să cad eu primul să împuști chihuahua.

Sper deci ca Pancone al nostru să-i împuște pe ăia de la Chihuahua Sexy.

Sau dacă ratează, pe falsificatorii ăia doi.

Care doar ne amăgesc.

Baftă, Pancone!

FzR!!

Despre iubire

Rapidulețul nostru a împlinit 103 anișori.

Și milioane de povești de iubire. Pline de emoții, speranțe, dezamăgiri și lacrimi.
Nu-i așa?
Mai mereu cea mai a naibii meserie de iubit degeaba.
M-am întors ieri-noapte, așa mai spre dimineață...
Când acasă o găsesc pe nevastă-mea bând o cafea cu un bărbat necunoscut.
Am reacționat. De parcă am fi primit un gol.

- Cum poți să-mi faci asta??!?

M-a întrerupt:

- Nu te mai agita! Omul ăsta a venit pentru tine.

- Pentru mine?? Dar nici nu-l cunosc!

Mi-a zâmbit liniștită și mi-a spus:

- Atunci faceți cunoștință: acesta este dnul Dan, soțul amantei tale.

Când s-au mai calmat apele, de parcă s-ar calma în viața mea, i-am trimis pe furiș iubitei mele un sms:

- Aș face orice pentru tine! Aș merge prin foc, aș străbate cele 7 mări.

- Awww, ce drăguț! Vii pe la mine?

- Nu, că plouă...

Cu Rapiduletul nu a mers niciodată așa....

- Bătrâne drag, ce autobuz iei tu? Numărul 1?

- Da! Tu?

- Eu numărul 23!

După 5 minute vine autobuzul 123, iară eu, așa naiv cum mă știți, exclam:

- Ce bine! Mergem împreună!!

Aaa și încă ceva!

Avem preparator fizic nou. În persoana (cum altfel?) lui Eros Giglia.

Că la iubire suntem campioni. Ne mai rămâne să așteptăm alea șase transferuri în total.

- Vă rog să mă transferați, am nouă copii!

Bine, bine, dar ce altceva mai știi să faci?

Despre iubire.

La mulți ani, Rapidulețule!!

FzR!!