Viața

- Doamne, ce frumoasă e viața...

Mai ales că l-am și auzit, ieri la conferință, pe Pancone că le pregătește lu' ăștia de la Kolozsvári o surpriză.

Sper că neplăcută!

Că în cazul meu cele mai bune decizii, de obicei, au fost proaste.

Că am rămas același. Cel din copilărie.

Că sigur va trece august-ul ăsta așa de repede și iarăși voi auzi:

- Ți-ai făcut ghiozdanul?

Că am fost ieri cu soția la Lidl și, până să ajungem la casă, ne-am apucat să ghicim cât o să fie totalul...

Soția a spus 450 lei, eu am zis 600!

Totalul a fost 923 lei!

Că poate în viitor mă va părăsi din cauza alcoolului.

Atunci voi renunța la alcool... pentru că nu voi mai avea niciun motiv să beau.

Asta dacă Rapidulețul lui Pancone le pregătește celor de la KVSC o surpriză neplăcută.

Rămâne să aflăm. Să sperăm mereu la fel.

Că și aseară am sperat la fel.

M-am așezat la casa de la Profi, după una mișto cu doar două produse...

Când a ajuns, a cerut și țigări electronice mov, scurte, extra rare, pe care casiera le-a găsit doar după ce s-a întors din depozit!

Oare ce surpriză le-a pregătit Pancone?

Una amară? Și dulce pentru noi?

Noi ce mai știm că sarea nu e lăudată niciodată că dă gust.

Simțim doar atunci când lipsește.

- Doamne, ce frumoasă e viața...!!

- A cui?

Baftă, Pancone!

FzR!!

Despre mine

Abia astăzi (cred!) mi-am revenit după finalul ăla de la Botoșani.
Nu că m-ar mai surprinde ceva. În cei 43 de ani de rapidism, zic!
— Am o Skoda Rapid. Dacă pornesc clima, moare motorul. Ce e?
— Tot Skoda Rapid.
Același Rapid. Mistic. Neînțeles. Adorabil.
Și dacă și-ar deschide „Mircea Crișan” ăsta buzunarele larg, să facă transferurile alea răsunătoarele, tot aceiași am fi.
Și Rapiduletul, și eu.
La Infinit.
Că Kwaku Karikari, că Latif Ouedraogo... zic io, mai nou!
Farmecul nedeslușit al vieții. Dulcea, veșnica amăgire. Obligatorie și dependentă.
Că mie toate femeile îmi spun „urâtule”... până află cât câștig.
După ce află...:
— Bă, după ce ești urât, mai ești și sărac!
Că am mai făcut și un calcul... când am fost în concediu. Că am și fost.
Anul acesta, un șezlong de pe plajă câștiga mai mult pe lună decât mine!
Că eu, din alea 100 de cărucioare din față de la Kaufland, îl aleg fix pe ăla care trage dreapta!
Că eu, dacă i-am spus că o să repar ce am stricat, o să repar!
Nu trebuie să-mi tot amintească din 2 în 2 luni...
Că după ce m-am căsătorit, singurele mele ieșiri mai sunt alea la Dedeman, Kaufland, Lidl și Penny...
Că, de exemplu... ieri am anulat ieșirea cu colegii în oraș... din cauza unei „forțe majore”...
Iar „forța majoră” abia are 1,65 m!
Că deși sunt urât, sărac, ghinionist, nepriceput, captiv... nimic, dar absolut nimic nu mă poate opri să nu mă duc mâine la meci.
Nimic. Nicio forță majoră.
Pentru că trebuie să-mi revăd Rapidulețul.
Cel mai frumos, bogat, norocos, priceput și mereu plin de farmec.
Tarrrrre norocos mai sunt eu.
Că m-a ales!

FzR!!

Carry Grant

Cary Grant. 

Băiatul care și-a plâns mama timp de 22 de ani, fără să știe că ea era încă în viață.
Povestea fiecăruia dintre noi.

„În spatele zâmbetului fermecător și al eleganței care l-au transformat pe Cary Grant într-una dintre cele mai mari legende ale cinematografiei mondiale se ascundea o durere pe care puțini au știut-o.

Ani la rând, actorul a purtat în suflet convingerea că mama sa murise când el era doar un copil. Abia la maturitate avea să descopere că adevărul era cu totul altul.

Cary Grant, născut Archibald Alexander Leach, a venit pe lume în 1904 la Bristol, în Anglia. Când avea doar nouă ani, s-a întors într-o zi de la școală și a observat că mama lui dispăruse fără urmă. Tatăl i-a spus că plecase pentru o perioadă într-o stațiune de la mare, iar mai târziu i-a spus că pur și simplu murise.

Timp de peste două decenii, băiatul a trăit cu această credință. Nu înțelegea de ce dispăruse atât de brusc și, în adâncul sufletului, s-a întrebat adesea dacă nu cumva el fusese de vină. Această rană l-a urmărit toată viața și a rămas una dintre cele mai mari surse ale nesiguranțelor sale.

În realitate, mama lui, Elsie Leach, nu murise niciodată. Ea fusese internată într-un spital de psihiatrie din Bristol, după ce dezvoltase o depresie severă și stări puternice de anxietate, agravate de moartea primului ei copil. În această perioadă, la începutul secolului al XX-lea, problemele de sănătate mintală erau tratate prin internări de lungă durată, iar familiile preferau să ascundă adevărul chiar și față de proprii copii.

Între timp, Archie a părăsit Anglia și a plecat în Statele Unite, unde și-a schimbat numele în Cary Grant și a devenit unul dintre cei mai apreciați actori ai Hollywoodului. Filmele sale au cucerit milioane de spectatori, iar succesul, averea și celebritatea păreau să-i ofere tot ceea ce și-ar fi dorit un om. Cu toate acestea, în sufletul lui exista un gol pe care nimic nu-l putea umple.

În 1935, când Cary avea 31 de ani, tatăl său, grav bolnav, a hotărât să-i spună adevărul. Pe patul de moarte, i-a mărturisit că mama lui nu murise niciodată și că trăia de peste 20 de ani într-un spital de psihiatrie. Vestea l-a șocat profund. Fără să piardă timpul, Cary s-a întors în Anglia și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a o elibera. A folosit banii câștigați la Hollywood pentru a-i asigura externarea și i-a cumpărat o casă confortabilă în Bristol, unde să poată trăi în liniște și demnitate.

Reîntâlnirea lor, după 22 de ani de despărțire, a fost una sfâșietoare. Când și-a văzut fiul devenit bărbat, Elsie l-a privit cu emoție și i-a spus: „Uită-te la tine, Archie... ai devenit un bărbat atât de înalt și frumos.”

Anii pierduți nu mai puteau fi recuperați, însă Cary a fost hotărât să nu mai piardă niciun moment alături de mama sa. 

I-a asigurat tot sprijinul financiar de care avea nevoie, a traversat în repetate rânduri Oceanul Atlantic pentru a o vizita și i-a scris constant scrisori pline de dragoste și grijă. 

Încet, relația dintre ei s-a vindecat. 

Elsie a început să aibă din nou încredere în viață, iar Cary a găsit în sfârșit liniștea sufletească pe care o căutase fără succes în anii de faimă și glorie.

Mai târziu, actorul le mărturisea apropiaților că salvarea mamei sale și faptul că a reușit să-i ofere ultimii ani din viață în siguranță și iubire au reprezentat cea mai mare realizare a existenței sale, mult mai importantă decât orice rol celebru sau orice premiu primit la Hollywood.

Povestea lui Cary Grant ne amintește cât de mult pot schimba o viață secretele, tăcerile și neadevărurile. Dar ne arată și că, uneori, chiar și după zeci de ani, iubirea dintre o mamă și copilul ei poate găsi puterea de a renaște."

„Archie” peste timp, într-o lume a anilor '20 derulată în paralel, noi, generațiile de sub Grant, am plâns, purtat suferințe și luptat. Dar ne-am purtat (carry) mereu cu sfințenie Iubirea.

Mâine vom auzi primul fluier de început al unei noi aventuri. Cu siguranță cu la fel de multe dezamăgiri, minciuni, situații neînțelese și lacrimi. Multe lacrimi. 

Bucuria de a fi împreună, oricât va fi de greu, rămâne inestimabilă. 

Pentru că noi am cunoscut renașterea și niciodată nu vom fi înfrânți.

Legenda continuă!
Baftă, RAPID!!

FzR!!

Chihuahua

După campania asta de transferuri, Ițic și Ștrul ăștia ai noștri, s-au apucat și de falsificat euro. Că gratis, mă îndoiesc, rămâne de văzut dacă se poate...
Din greșeală, ăstora doi meseriași, din matriță le-a ieșit o bancnotă pe care scria 102 în loc de 100.

- Ce facem?

- Du-te la băcănia din colțul străzii, acolo vinde unu' bătrân care nu vede bine, și roagă-l să ți-o schimbe.

Zis și făcut!

- Ai schimbat-o?

- Da!

- Și ce ți-a dat?

- Două de 49 și una de 4!

Știți cum suntem noi? Ăștia de la noua asta multinațională?

Am luat, în eșaloanele alea inferioare, pe rând premiul întâi.

Și de atunci nu am mai avut nimic de demonstrat.

Luni îi înfruntăm pe ăia Sexy.

Pancone, care stă la casă, s-a trezit în dimineața aceasta, a ieșit în curte, s-a întins îngândurat pe șezlong și deodată a observat în copacul său o gorilă.

Stupefiat a sunat la ACGC (Asociația Gorilelor din Copaci)

- Bună ziua, am o gorilă în copac, puteți să veniți să o luați?

- Sigur, ajung în jumătate de oră.

În jumătate de oră ajunge un tip cu o pușcă, o bâtă, o pereche de cătușe și un câine chihuahua.

Pancone îl întrebă:

- Nu vă supărați, dar cum o să procedați?

- Păi, eu mă urc în copac, îi dau o bâtă în cap gorilei, ea cade jos, iar câinele vine și o mușcă de testicule, gorila își va pune mâinile în cap și tu îi pui cătușele.

- OK, dar cu pușca ce facem?

- Fii atent aici, dacă o să cad eu primul să împuști chihuahua.

Sper deci ca Pancone al nostru să-i împuște pe ăia de la Chihuahua Sexy.

Sau dacă ratează, pe falsificatorii ăia doi.

Care doar ne amăgesc.

Baftă, Pancone!

FzR!!

Despre iubire

Rapidulețul nostru a împlinit 103 anișori.

Și milioane de povești de iubire. Pline de emoții, speranțe, dezamăgiri și lacrimi.
Nu-i așa?
Mai mereu cea mai a naibii meserie de iubit degeaba.
M-am întors ieri-noapte, așa mai spre dimineață...
Când acasă o găsesc pe nevastă-mea bând o cafea cu un bărbat necunoscut.
Am reacționat. De parcă am fi primit un gol.

- Cum poți să-mi faci asta??!?

M-a întrerupt:

- Nu te mai agita! Omul ăsta a venit pentru tine.

- Pentru mine?? Dar nici nu-l cunosc!

Mi-a zâmbit liniștită și mi-a spus:

- Atunci faceți cunoștință: acesta este dnul Dan, soțul amantei tale.

Când s-au mai calmat apele, de parcă s-ar calma în viața mea, i-am trimis pe furiș iubitei mele un sms:

- Aș face orice pentru tine! Aș merge prin foc, aș străbate cele 7 mări.

- Awww, ce drăguț! Vii pe la mine?

- Nu, că plouă...

Cu Rapiduletul nu a mers niciodată așa....

- Bătrâne drag, ce autobuz iei tu? Numărul 1?

- Da! Tu?

- Eu numărul 23!

După 5 minute vine autobuzul 123, iară eu, așa naiv cum mă știți, exclam:

- Ce bine! Mergem împreună!!

Aaa și încă ceva!

Avem preparator fizic nou. În persoana (cum altfel?) lui Eros Giglia.

Că la iubire suntem campioni. Ne mai rămâne să așteptăm alea șase transferuri în total.

- Vă rog să mă transferați, am nouă copii!

Bine, bine, dar ce altceva mai știi să faci?

Despre iubire.

La mulți ani, Rapidulețule!!

FzR!!

Cowboii

Înțeleg că Pancone al nostru s-a închis cu lotul în cantonamentul din Mogoșoaia, pentru a-i evalua mai bine.
Ce nu înțeleg este renunțarea, trecând peste părerea lui Pancu, prea ușoară la serviciile lui Christensen.
Cu siguranță unul dintre cei mai serioși și muncitori jucători străini trecuți prin Giulești.
În rest, numai de bine.
România își continuă parcursul ireproșabil la Campionatul Mondial, iar noi în campania de achiziții.
Că, înțelegând că femeile se uită după ăia cu mălai, Șucu și-a luat și el vreo 5 kile.
Că după miile alea de promisiuni făcute nouă și ălora mici, domnul Dan l-a scos la plimbare cu Matizu' pe Andrei, acest Jordi Cruyff al Giuleștiului.
— Tati, ăsta din dreapta care se vede pe geam este Marele Zid Chinezesc?
— Nu, tati, e bordura.
Ieri, de exemplu, în Dallas fiind, costumat în cowboy, a intrat într-un saloon și a văzut o femeie frumoasă.
Neștiind cum să intre în vorbă cu ea, i-a împușcat pe toți cei din jur, după care a întrebat-o:
— Și?... Singurică, singurică...?
Deocamdată, deci... aceasta este singura noastră șansă de a fi în prim-plan.
A României și a Rapidulețului.
Preferăm, sperăm deocamdată, prim-planul televizorului.
Date fiind orele înaintate de disputare ale meciurilor, nici pe alea nu le vedem, ci dormim „ca cowboii”.
Măcar de am visa.
Frumos.

FzR!!

Jurnal

Qatarstrofale mai sunt rezultatele înregistrate la începutul campionatului ăsta...

Pentru noi, europenii, zic!

Le iau partea, pentru că-i înțeleg cel mai bine.

Că mie de la început, de bebeluș adică, mi-a fost așa.

Că mă loveam de pătuț, începeam să plâng, iar părinții îmi băgau suzeta în gură.

Că după terminarea armatei, am mai înțeles și cum stă treaba...

– Și, când ți-ai dat seama că nu te mai iubește deloc?

– Când m-a invitat la ea, la nuntă.

Deși am știut-o dintotdeauna.

Că am nevoie de minim 200 euro/zi. Că aia cu 2 litri de apă e pentru rațe.

Că de fapt am vrut să-i cer 1 milion până vineri, dar de emoție am cerut-o de soție.

– Bărbate, ieri am pus două sticle de palincă în cămară. Azi de ce mai e doar una?

– Pentru că nu am văzut-o.

Că-s atât de supărat acum, încât acum aș vrea să mă întâlnesc față în față cu inventatorul dopului legat de PET.

Că am ajuns la concluzia că singura variantă ca să pun bani deoparte este să-i ascund de mine.

Că mai toți cred despre mine că-s o persoană slabă.

Însă promit că într-o zi le voi face o surpriză: le voi arăta burta.

Poate chiar de astăzi.

Când vom începe să ne revenim.

Că Die Mannschaft debutează astăzi împotriva mingicarilor ăia de la Curaçao.

Că Portocala Mecanică înfruntă la Dallas Samuraii Albaștri.

Dallasă că ne revenim.

Noi, europenii, zic!

Adică și Rapidulețul.

FzR!!