Cowboii

Înțeleg că Pancone al nostru s-a închis cu lotul în cantonamentul din Mogoșoaia, pentru a-i evalua mai bine.
Ce nu înțeleg este renunțarea, trecând peste părerea lui Pancu, prea ușoară la serviciile lui Christensen.
Cu siguranță este unul dintre cei mai serioși și muncitori jucători străini trecuți prin Giulești.
În rest, numai de bine.
România își continuă parcursul ireproșabil la Campionatul Mondial, iar noi în campania de achiziții.
Că, înțelegând că femeile se uită după ăia cu mălai, Șucu și-a luat și el vreo 5 kile.
Că după miile alea de promisiuni făcute nouă și ălora mici, domnul Dan l-a scos la plimbare cu Matizu' pe Andrei, acest Jordi Cruyff al Giuleștiului.
— Tati, ăsta din dreapta care se vede pe geam este Marele Zid Chinezesc?
— Nu, tati, e bordura.
Ieri, de exemplu, în Dallas fiind, costumat în cowboy, a intrat într-un saloon și a văzut o femeie frumoasă.
Neștiind cum să intre în vorbă cu ea, i-a împușcat pe toți cei din jur, după care a întrebat-o:
— Și?... Singurică, singurică...?
Deocamdată, deci... aceasta este singura noastră șansă de a fi în prim-plan.
A României și a Rapidulețului.
Preferăm, sperăm deocamdată, prim-planul televizorului.
Date fiind orele înaintate de disputare ale meciurilor, nici pe alea nu le vedem, ci dormim „ca cowboii”.
Măcar de am visa.
Frumos.

FzR!!

Jurnal

Qatarstrofale mai sunt rezultatele înregistrate la începutul campionatului ăsta...

Pentru noi, europenii, zic!

Le iau partea, pentru că-i înțeleg cel mai bine.

Că mie de la început, de bebeluș adică, mi-a fost așa.

Că mă loveam de pătuț, începeam să plâng, iar părinții îmi băgau suzeta în gură.

Că după terminarea armatei, am mai înțeles și cum stă treaba...

– Și, când ți-ai dat seama că nu te mai iubește deloc?

– Când m-a invitat la ea, la nuntă.

Deși am știut-o dintotdeauna.

Că am nevoie de minim 200 euro/zi. Că aia cu 2 litri de apă e pentru rațe.

Că de fapt am vrut să-i cer 1 milion până vineri, dar de emoție am cerut-o de soție.

– Bărbate, ieri am pus două sticle de palincă în cămară. Azi de ce mai e doar una?

– Pentru că nu am văzut-o.

Că-s atât de supărat acum, încât acum aș vrea să mă întâlnesc față în față cu inventatorul dopului legat de PET.

Că am ajuns la concluzia că singura variantă ca să pun bani deoparte este să-i ascund de mine.

Că mai toți cred despre mine că-s o persoană slabă.

Însă promit că într-o zi le voi face o surpriză: le voi arăta burta.

Poate chiar de astăzi.

Când vom începe să ne revenim.

Că Die Mannschaft debutează astăzi împotriva mingicarilor ăia de la Curaçao.

Că Portocala Mecanică înfruntă la Dallas Samuraii Albaștri.

Dallasă că ne revenim.

Noi, europenii, zic!

Adică și Rapidulețul.

FzR!!

Piiiffff

Tarrre mândru și fericit mai sunt că echipele astea (48, zic!) vor disputa nu mai puțin de 104 partide la campionatul ăsta mondial.

Și toate astea se vor disputa în deschiderea primului meci al Rapidulețului. Din sezonul următor, zic!

Că acum, dacă ne uităm în urmă, ne spunem: „Băi, ce proști am fost sezonul trecut!”

Probabil... că suntem proști și acum, doar că ne vom da seama abia la anul.

Sau poate că nu.

Că Pancone al nostru a anunțat deja primele achiziții: Mohammed Kamara și Vladan Bubanja.

Sper, deci, ca „buba” noastră să nu rămână la infinit precum a deșiratului ăla de Don Quijote: idealiști, nebuni, generoși, cu perseverență oarbă și fidelitatea asta mistică.

Fiindcă acest conflict etern între iluzie și realitate ne-a adus aici...

Cam nicăieri, zic.

Însă împreună și cei mai fericiți.

Aproape cei mai fericiți.

Că astăzi nevastă-mea m-a tras după ea vreo trei ore prin magazine, iar într-un final a obosit și mi-a spus:

— Te rog frumos să te dai jos de pe cărucior!

Acasă au urmat, evident, discuțiile:

— Iarăși stai întins pe canapea...

— Draga mea, privește partea pozitivă: întotdeauna știi unde mă găsești!

Cugetând, deci, în canapeaua asta, am mai constatat că mi-am îndeplinit visul. Că-s realizat, deci!

"Că când" eram copil, îmi doream să fiu șofer de autobuz, pentru că îmi plăcea sunetul „piiiiffff” când se deschidea ușa...

Nu după mult timp, am descoperit berea la doză!!!

Piiiffff!!!

Piiiffff!!!

Să fie fotbal, deci!

În deschiderea primului meci al Rapidulețului Nostru!!

FzR!!

Promisiunile

Aseară, pe la ora 23:00, m-am pus în pat, bucuros că mă culc devreme! 

S-a făcut ora 5:00 și eu nu încetasem să mă bucur!

Că până la transferurile alea răsunătoarele, ni s-a alăturat Leo Toader. 

Că în sfârșit, după cei patru ani de experimente, domnul Șucu a descoperit că forța Rapidului este dată de tradiție, spirit, dorință și atașamentul dus până la sacrificiu. 

De aici se reconstruiește totul. Adică ceea ce era deja clădit.

Sper, deci, că noul staff va reuși să-i convingă pe băieți să vină la stadion, să joace meciurile și să renunțe să tot facă cereri de acelea ca să lucreze de acasă... 

Mai sper și ca Pancone să-i bage pe toți (pe cei pe care îi păstrează în lot!) la dietă. 

Să mănânce tortul fără pâine! Că la tort nu renunțăm!

Că dacă domnul Șucu se hotărăște să-i asculte pe profesioniști, poate construiește cu adevărat echipa aceea care să crească apoi organic, nu? 

Zău că promitem că șampania o vom da noi. Iar noi ne ținem întotdeauna de promisiuni. 

Pentru că, pentru noi, promisiunile sunt, de fapt, jurăminte.

FzR!!

Iubie

Ca în fiecare an și deloc întâmplător, vara își anunță debutul prin surâsul inocent, prin lumea văzută doar prin ochi de copil.
Nu întâmplător luna iunie începe cu fiecare dintre noi – cei care, acolo, pe Giulești, niciodată nu îmbătrânim.
— Vagonul 1 e primul?
— Nu, al cincilea.
Și zău că nu ne deranjează, atât timp cât ne asigurăm că nu uităm să visăm, să ne jucăm și să zâmbim. 

Că nu ne poate interzice absolut nimeni această nebunie.
— Vezi că ai o gaură în umbrelă!
— Știu. Eu am făcut-o ca să văd când se oprește ploaia.
Și de acum...?
— Ce tot cauți?
— O băltoacă... să sar în ea!
— Ești nebun? Doar nu mai ești copil!
— Băltoaca nu știe...
Fără copilul din tine, ești un adult pierdut.

La mulți ani frumoși!
Ție, vouă, nouă, tuturor!

FzR!!

Încăpățânarea

Sper că i-a mai trecut domnului Șucu supărarea aia de vineri...
Și că-i va mai trece și încăpățânarea de a crede că echipa se va baza în mod obligatoriu, în noul sezon, pe tinerii rătăcitori (trecuți deja de regula Under).
O spunem noi, ăștia bătrânii, din înțelepciunea amarului strâns în toți acești ani. Curând 103.
Că vorba patronului:
– Ai bani, mergi la mare.
N-ai bani, ai fost anul trecut la mare.
Bănuiesc, deci, că Pancone la semnarea contractului și-a negociat cantonamentul acesta din Austria. La pachet cu „titularii” aceia promiși de Bilașco.

Să-i forțăm mâna magnatului, zic!

– Ia spune-mi, Mariuse, ai vorbit cu patronul?
– Am vorbit, tăt îi rezolvat, numa' nu se poate...
Vom afla ce ne este rezervat. Acolo, spre Infinit.
Pentru că, în încăpățânarea noastră, aceea molipsitor de pozitivă, noi credem în adâncul sufletului că:

„Dacă nu se întâmplă în felul dorit de tine, o să se întâmple într-un fel mai bun decât ți-ai fi imaginat vreodată”.

Baftă, Pancone!
Baftă, Marius Bilașco!

FzR!!

Familia

După eșecul prezentării oficiale a lui Pancone, îmi este tot mai clar că sistemul acesta a reușit ce nu a îndrăznit cel trecut. 

La fel de clar cum îmi este faptul că existența noastră se datorează doar suporterilor, poveștilor și misiunilor perpetue transmise din tată-n fiu. 

Mica-mare familie rapidistă a făcut și face posibilă existența noastră.

De aceea, trebuie să gestionăm cu grijă orgoliile (de acolo, din galerie), pasiunile duse la extrem (de pe bancă) și supărările (din biroul mai mult oval).

Să devenim obligatoriu, mai mult ca niciodată, o familie. 

Cu adevărat.

Pentru că tot mai des reacționăm la primul impuls.

O soție vine acasă seara târziu, cu o zi mai devreme decât trebuia, dintr-o călătorie de afaceri.

Deschide încet ușa de la dormitor și, de sub pătură, vede ieșind patru picioare în loc de două.

Se duce RAPID în bucătărie după făcăleț și începe să lovească cu sete peste pătură.

După ce termină, se întoarce în bucătărie să se răcorească cu un pahar de vin.

Când colo, în bucătărie îl vede pe soțul ei citind o revistă.

— „Bună, dragă!”, spune el. „Părinții tăi au venit în vizită și i-am lăsat să stea în dormitorul nostru. I-ai salutat?”

Ăștia suntem.

Acționăm mereu pripit

În loc să fim precum o familie. Adevărată.
Curând putem redeveni din nou săraci. Cu toții.
Că eu am devenit atât de sărac, încât i-am cerut vecinului nevasta împrumut.

FzR!!