miercuri, 30 decembrie 2015

RAPID - drumul spre finala C.E.C. Presa vremii.



 
 
 
 
 
 




 
 
sursa: marelerapid.blogspot.ro

Cum se pierde un campionat

Pe 14 noiembrie 1936 s-a jucat meciul Rapid – Venus.

La scorul de 1-0 pentru Rapid, fundaşul ,,alb-vişiniilor”, Ujlaky comite un henţ în careul propriu, oprind şutul atacantului venusist Costică Stanciu.
Denis Xifando – unul dintre marii noştri arbitri din acea vreme, un etalon al corectitudinii – n-a văzut henţul şi a lăsat jocul să continue.

Alertat totuşi de rumoarea iscată în tribună, el a oprit jocul şi i-a întrebat pe jucători ce se întâmplase.
L-a chestionat şi pe Ujlaky:
- Ai comis henţ în careu?
- Da, domnule arbitru.
- Pe cuvântul tău de onoare?
- Pe cuvântul meu de onoare!


Şi Xifando dictează executarea loviturii de pedeapsă la mai bine de două minute de la comiterea infracţiunii ( nu tocmai în conformitate cu regulamentul). Petea Vâlcov marchează şi meciul se termină egal, 1-1.
După joc, admonestat de câţiva coechipieri, Ujlaky le-a răspuns stupefiat:


- Cum era să-l mint pe domn’ Xifando?

 La sfârşitul campionatului, Venus a ieşit campioană, la două puncte în faţa Rapidului! Gestul de mare fair-play al lui Ujlaky decisese numele echipei campioane.



Fenomenul Rapid.Legenda continuă
Editura: Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu
Anul: 2004
pp.224-225

Imnul Rapid-ului

Imnul Rapid-ului, un monument de istorie si de traditie!

Exprima cel mai bine sentimentul de a fi Rapid-ist.
De fiecare data cand il ascult, fie acasa, la casti sau pe stadion simt cum sangele vibreaza in vene, cum pielea mi se face “de gaina”, inima bate din ce in ce mai tare, dandu-mi senzatia ca sunt intr-un loc angelic.
Versurile atat de minunate ale imnului, te fac sa te detasezi de aceasta lume efemera, o lume lipsita de idealuri.
E o traire de nedescris atunci cand se aude faimosul imn al Rapid-ului.
Nu stiu cati dintre voi stiti originile lui.
In mai 1980, la un meci intre jurnalistii de la Flacara si Rapid, meci desfasurat pe stadionul Giulesti, Victor Socaciu impreuna cu Adrian Paunescu au scris imnul pe gazon, un imn ce avea ca rol sa uneasca echipa si suporterii.
Prima data a fost cantat pe stadionul ,,Republicii”, la un meci pentru promovarea in prima divizie intre Progresul si Rapid, incheiat cu victoria gazarilor scor 3-1.
Desi s-a pierdut un meci, mai important era ca s-a castigat un imn! De atunci, de mai mult de 3 decenii, imnul rasuna la fiecare meci in statia de amplificare a stadionului Giulesti, deasemenea, imnul este cantat de suporteri atat acasa, cat si in deplasare.
E de departe cel mai frumos imn, cel putin al unei echipe din Romania, zic cel putin, pentru ca sunt sigur ca daca s-ar face un sondaj cu toate imnurile din lume, imnul Rapid-ului ar iesi in primele 3.
In continuare, va prezint imnul complet:

Imnul RAPID-ului (Victor Socaciu si Adrian Paunescu)

Suntem peste tot acasa,
Portile ni se deschid.
Nu-i echipa mai frumoasa
Si iubita ca Rapid !

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti !
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti !

Nu va dati batuti o clipa!
Invatati acest refren,
Imnul nostru de echipa,
Glasul rotilor de tren.

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti !
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti !

Ne sunt prieteni adversarii,
Sportul - tinta noastra e,
Cu mai mic şi cu mai mare,
Lupta, lupta, CFR !

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti !
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giulesti !

Inima ce-n piept ne bate,
La nevoie e un tun !
Pentr-o singură dreptate:
Sa învinga cel mai bun !

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti !
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giuleşti !

Hai culoarea visinie,
Hai Giulestiul muncitor,
Pentru scumpa Romanie,
Pentru steagul tricolor !

Rapid, Rapid
Lupta daca ne iubesti !
Rapid, Rapid
Haide, hai, Rapid Giuleşti !


Declara acum cățiva ani poetul: “Era vremea când se striga Ceauşescu PCR au băgat Rapidu-n B! Păunescu-Flacăra, vor băga Rapidu-n A!.
De aici a pornit totul. Lumea mă iubea în Giuleşti şi am vrut să le dăruiesc ceva în schimb”. 


sursa: razvanuniq.blogspot.ro

Rapidul, la el acasă.

Gheorghe Scurtu, un statornic suporter al giulestenilor, si-a transformat locuinta intr-un altar inchinat iubirii pentru clubul de langa Podul Grant.

Scurtu isi intampina oaspetii zambind. Ii masoara lung, din spatele ochelarilor cu rame fumurii, cantarind cata pasiune pentru giulesteni se ascunde in cei care-i calca pragul. Pe “rapidistii pur-sange” ii soarbe din priviri. La ziaristii care se recomanda obiectivi se uita suspicios. “Nu exista. Cine iubeste fotbalul duce povarea dragostei pentru o echipa”, tanseaza subiectul.
In ciuda celor saptezeci si trei de ani, Gheorghe Scurtu e ca un pusti. Imaginati-va un dormitor impodobit cu taieturi din ziare, versuri scrise ingrijit despre idolii visinii, rafturi pline de albume in care se ascunde istoria a mii de jucatori, trenulete improvizate, “personalizate” cu chipul fotbalistilor de ieri si azi. Are o doza de nebunie in fanatismul cu care isi apara fiecare cucerire din muzeul improvizat. E insa un nebun frumos ca driblingurile lui Ozon. Paharele, scrumiera, tabachera, perdeaua,  totul e amprentat de insemnele Rapidului.

“Am trait farmecul vietii”
Cand isi deschide si sufletul alb-visiniu, acest adolescent intarziat devine fermecator. Tine sa-si bucure vizitatorii cu inregistrari audio, in care a turnat toata dragostea sa. “Omul strabate trei etape. Prima, in care invata cum se  traieste. Ultima, in care doar sa incapataneaza sa existe, si perioada intermediara, in care simti farmecul vietii si te pregatesti pentru cea din urma incercare”. Pentru Gheorghe Scurtu, prima etapa a inceput cand a apucat calea Giulestiului, iar acum asteapta “fluierul final”, “fara sicriu si cruce, dar cu poezii, albume si fotografii”. Cum a ajuns sa traiasca pentru Rapid? “Cand s-a desfiintat prima mea echipa de suflet, Carmen, prin ‘47, a trebuit sa aleg. Bazil Marian si Valentin Stanescu, cei mai buni nasturi ai mei, cu care jucam fotbal ca tinerii de atunci, au ales CFR-ul si m-au luat cu ei”. Are si regrete:“in ‘48 am fost la un trial. Am reusit, dar parintii nu mi-au dat certificatul de nastere, necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie”.

“Sa nu se aleaga praful”
Dubla cu Steaua o asteapta emotionat (din sferturile Cupei UEFA – n.m). Pretinde ca indiferent de rezultat va “cinsti” un paharel. “Sa fim daco-romani. Dacii beau la necaz, romanii la victorii. Sa ne bucuram toti”. Iubeste echipele de azi, dar nu ca pe “cea din ‘75, care a promovat in <<A>> cu noua copii crescuti la juniorii nostri”. Cand vine vorba despre conducatorii actuali ai clubului isi mascheaza prost furia. “Scriu despre ei in cartea la care lucrez opt ore pe zi. Va fi istoria traiata a Rapidului. E visul care ma tine tanar. Va fi ca o cutie a Pandorei din care vor iesi toate relele, dar si speranta”, marturiseste el.
“Am bagat mii de euro in muzeul asta. Ma ajuta fata mea, care munceste la Viena intr-o firma de audit. Ea l-a si inaugurat. Admit ca e kitsch, dar am inregistrari video deosebite. Si Misu Iancu (n.r – Marian Iancu) a facut copii dupa ele. El e rapidist suta la suta”.
Cand te conduce spre iesire, nea Scurtu iti intinde o mana plina de riduri. Orele de rugaciune pentru binele giulestenilor se simt. Iti prinde bratul si iti spune inecat de lacrimi: “Va spun la revedere. Dar nu se stie niciodata. Si alaturi de Rapid, batanetea e tot grea. Dea Domnul ca de tot ce am realizat aici sa nu se aleaga praful…”

DESTIN
Intre Stalin si Anda Calugareanu

“In ‘50 eram elev de liceu si am pictat tabloul lui Stalin. A fost selectat si dus la Ambasada Rusiei. Nu stiu daca a ajuns la Moscova, cum mi s-a spus, dar desenam frumos. Aveam talent si imi mergea mintea. Asta m-a ajutat sa fac tot ce e aici”, clameaza Scurtu, masurand din priviri copiile trofeelor cucerite de Rapid de-a lungul vremii. “Sunt pastise, adica le-am facut, dupa priceperea mea, dintr-o galerie pentru perdea. Pastisa e si cuvantul meu preferat. Am avut drept model cupele adevarate. Nevasta-mea nu s-a suparat, m-a sprijinit mereu”, se lauda el. Alta amintire draga: o emisiune pentru copii cu Anda Calugareanu, filmata la sediul clubului. Era prin ‘91: “Anda mi-a spus ca a fost cea mai frumoasa din viata ei. Pastrez fularul si caciula pe care le-a purtat atunci”, spune nosalgic. “Rapiduletul, echipa asta nebuna, mi-a adus mii de sperante, pe care nu le-a implinit. Dar o iubesc la infinit”, incheie batranul cu inima visine.

Making-of-ul unui parastas
Intr-o sambata dimineata, l-am sunat pe amicul Delcea, i-am zis sa-si faca toaleta rapid, si sa vina, ca avem treaba – mergem la muzeu, la Rapid. M-am ferchezuit, si am pornit la prima ora a diminetii. 16-le pana la Pipera, si de acolo metrou. Opt-noua statii. Pe vremea aia, Cristi era agent de vanzari la o firma de mochete. Eu voiam sa-l fac ziarist, fiindca scrie mai bine decat oricare dintre oamenii pe care-i cunosc. Se apropia meciul tur din sferturile UEFA, Rapid-Steaua. Partida care a incins redactiile de sport. A fost cel mai greu eveniment din scurta mea viata de gazetar. Numai cine nu stie cum da in clocot un ziar inaintea unei partide care isterizeaza Romania nu intelege. Asa ca o jumatate de samabata departe de sediul EVZ in flacari era o binecuvantare.N-o mai lungesc. Am ajuns toti trei la usa giulesteanului. Batranul, galant, ne-a tras clapa. I-a oferit flori Catalinei, o prietena comuna (da, avem prietene comune cu septuagenarii!), si a chicotit cum are obiceiul: “Hihi. Pe voi nu v-a dus capul. Ce sa va fac, daca nu stiti sa fiti cavaleri cu o fata asa de frumoasa… Hihi”. Asa e, nu ne dusese. In cinci minute, mi-a dat peste cap tot sistemul de valori: “Cum ziceai ca o cheama pe fata, Catalina? Eu nici nu stiam ca o cheama Catalina…”. Peste alte cinci minute si-a amintit ca o stie de niste ani si mi-a garantat solemn ca ii face cadou de nunta drepturile de autor ale cartii lui, pe care e sigur ca “o vor sorbi fotbalistii mai ceva pe romanele politiste”. Era un dragut.
Ne-a facut turul muzeului, cu aerul unui pedagog bland, ne-a povestit despre investitiile fabuloase de peste zece mii de euro: “A trebuit sa-mi iau video, ca n-aveam video… Am schimbat patul, l-am facut cu sertare sa bag in ele, am schimbat perdelele si covoarele… Ce sa mai, cand le pui pe hartie se aduna…”. La un moment dat, cand din casetofonul sau vechi rasuna un ‘remake’ facut de el dupa Paunescu – “Cine are Rapid pe pamant nu in gand…”-, l-au podidit lacrimile. Si a plans asa, infundat, in spatele ochelarilor, in timp ce eu si Cristi rasfoiam, tacuti, albume pline cu pozele fotbalistilor rapidisti de odinioara.
Domnul Scurtu e teribil de orgolios: “e inutil sa va mai spun ca jumatate din ce se scrie in presa de la noi pe Rapid le are de la mine…”. Primeste des vizitatori. “Ieri, am avut musafiri, azi ati venit voi, maine am musafiri”. Zicea ca 90% din vizitele astea sunt inutile, 5% utile, si 5% placute.
Imparte lumea in rapidisti si restul.
Cu “visinii” sta la taclale pana in zori.
Pe noi ne-a trimis sa vedem, pe ghereta din drepul fabricii UMUC, un afis in care inca mai sta scris, pe o coala A4, ca aceia care vor sa intre in galerie trebuie sa-l contacteze telefonic.
A fost sef de galerie in Giulesti si zice ca era mai rau ca astia de azi. “Pai mie imi zicea Scurtu-Nebunu. Toata viata am fost Gica-Contra, aia e!”. “Pai, cine crezi ca i-a tinut foaia lu’ Socaciu cand a cantat prima data imnul nostru pe stadion? Scurtu!”, se faleste.
Desi a lucrat in comert, nu-si vinde bine “marfa”. Era vorba ca ne ia bani pe turul muzeului, dar pana la urma ne-a servit si cu suc si cu piscoturi.
El a sorbit, tacticos, si o tuica buna “din Polonia”, cu un nume imposibil, pe care l-am uitat din ziua aia.
Ne-a povestit ca a fost la un pas sa doneze toata agoniseala, toate albumele, toate pastisele, clubului. “Sa faca si ei muzeu adevarat”.
S-a certat cu diriguitorii din Grant, pentru ca s-au tot plans ca n-au spatiu, si ca trebuie sa si zugraveasca incaperea unde va fi muzeul (!). “Si a murit chestia…” Ne-am despartit cu sentimentul ca ne vom revedea. Mi-a dat o carte de vizita si a facut cu ou si cu otet tot trustul nostru de presa, “care trimite reporterii pe teren fara sa le dea carti de vizita”. “Ce marketing aveti, ma, acolo?”, mi-a spus a la Vadim.
Dupa mai bine de un an, in care am tot ascultat inregistrarea interviului cu domnul Scurtu – (e fabulos cand spune: “parintii nu mi-au dat certificatul de nastere necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie…”; o zice sfasietor de grav) – , Cristi (care a ramas in relatii cordiale cu dumnealui) m-a anuntat ca “mergem cu domnu’ Scurtu la parasatasul lui Langa si Greavu”.
Si ne-am dus.

II
Acum, ce sa va spun? Domnu’ Scurtu ne-a convocat tot intr-o sambata , la pranz, la pizzeria “Tom”, undeva pe la Piata Domenii. Am ajuns greu, in batrana Dacie a lui Cristi, dupa ce ne-am ratacit pe niste strazi intortochiate si a trebuit sa apelam la ajutorul florareselor si al vanzatorilor de ziare pentru a dibui spaghetaria-pizzerie-restaurant. Domnul Scurtu statea, triumfator, la o masa, in separeul din dreapta. L-am privit si mi-am amintit ca atunci cand am intrat in “muzeu” cel mai tare m-a izbit un “Fotbal plus”, ziarul copilariei mele, cu prima si ultima pagina color, si restul cu scris alb-negru si poze mari.
Rapidistul parea bucuros ca ne vede. A scos un “Ee…”, greu de imitat in scris. “Aici sunt de-ai lu’ Langa. Ai lu’ Greavu sunt in partea ailalta, acolo vin si jucatorii”, ne-a explicat ca un amfitrion bine-intentionat.

Cumva pagina 47?
Apoi, a aparut, nu stiu de unde, batranul ziarist Gheorghe Nicolaescu. Era fericit ca “sunt si confrati mai tineri” acolo. “Normal ca sunt, doar i-am chemat eu”, a replicat Scurtu. Nicolaescu, autorul cartii “Lucestii”, s-a plans, din nou, ca la “Premiile Ioan Chirila” de anul trecut n-a castigat trofeul pentru cel mai bun volum, desi a fost singurul nominalizat. S-au spus vorbe grele, pe care n-am sa le reproduc, pentru ca nu cred o iota din ce mi-a zis despre Iarina Demian. I-am crezut insa gazetarului toata durerea. Cartea asta era viata lui. Sotia ii tot dadea ghes sa nu mai zica din casa. L-a scuzat: “s-a tot perpelit de cand cu treaba asta, are si probleme cu prostata…”
Domnul Scurtu i-a spus lui Nicolaescu de ce crede el ca n-a castigat laurii: “Cumva pagina 47?
Ai uitat ce-ai scris acolo? Ai povestit cum, la putin timp dupa nunta, Mircea Lucescu si-a lasat sotia in statia de autobuz, si a plecat in cantonament… S-o fi suparat si doamna Neli”. Credea ca doamna Neli s-a opus ca Nicolaescu sa castige.
Cei doi domni au pornit apoi o discutie savanta in care se impleteau masonii, americanii si rapidistii, ceasul primit de domnul Scurtu de la fiica sa, un ceas de la NASA (!).
Pare-se ca timpul e mai scurt, si ca unii (cine oare?) ne fura din minute, cam unul pe ora. N-am inteles prea bine.
In fine, au inceput sa apara jucatorii.
Era ca la o gala a fotbalului romanesc.
Doar ca nu era nimeni sa-i anunte in microfon: Culae Lupescu, Puiu Ionescu, Niki Dumitriu, Teo Codreanu, Nae Manea, Rica Raducanu, Nasturescu, Goanta. Multi.
S-au asezat la mese in asteptarea aperitivului.
Am vrut sa-i pozez. Nicolaescu s-a revoltat: “nu se poate domnule! Pai cum stati voi la masa? Hai, asezati-va cum stateati in teren! Codreanu, treci in stanga, Puiule stai in centru langa Niki, asa… Nasturescule, ce faci omule, asaza-te la locul tau. Pai se poate?”.
Ceilalti giulesteni erau incantati de idee si ii puneau cu mana pe scaune, cum pun antrenorii jetoanele pe tabla din vestiar. Giulestenii s-au conformat ca niste scolari sfiosi. Si au zambit frumos. Doar Puiu Ionescu era mai circumspect: “mai bine, facem pozele dupa felul doi?”
Antrenorul Slateanu (fost Urecheatu – si-a schimbat numele sa nu-i ocarasca pustii rautaciosi fata in scoala) a nimerit langa Rica Raducanu. Cristi tocmai ce dezgropase in “Atac” un blat din ‘74. Slateanu il acuza pe Raducanu ca ar fi trantit un meci cu Iasiul.
Rica n-a pus la suflet: “Nene Urecheatule, esti marfa, taticu’. Arati perfect, ne ingropi pe toti”. “Ne ingroapa pe toti, Urecheatu”, zicea si facea cu ochiul ca in emisiunile lui Pepe de pe Antena.
Vaduva Greavu, doamna Violeta, imi pare ca a trecut peste drama.
Nu stiu cum pot oamenii sa continue sa traiasca dupa ce le-au murit apropiatii. Chiar nu stiu.

Patronul cu o carte in mana
Trebaluia precum Coca Bloos in “Niki Ardelean, colonel in rezerva”, sa fie toate la locul lor.
Coliva, cola, tuica, palinca. Mi s-a parut ca a fost ca a fost o femeie foarte frumoasa. “A fost stewardesa, dom’le, ma intelegi…”, imi explica un giulestean.
Apoi s-a facut zarva si batranii au explicat cum “au venit aia de la Tarom sa ne faca nevestele stewardese”.
Unii n-au vrut, ca femeile lor aveau doar opt clase si nu stiau nici limbi straine.
Doamna Violeta ma prinde de mana si-mi povesteste cum a ajuns sa faca parastasul la “Tom”: “Il stiu pe patron de cand era mic, a fost vecin cu noi. Un baiat asa cuminte si studios… Mereu era cu cate o carte in mana, si uite c-a ajuns patron de maxi-bar”. Domnul Scurtu ma lamureste ca nu a fost chiar o intamplare ca parastasul celor doi fosti fotbalisti s-a tinut in acelasi loc: “Am complotat si eu din umbra, sa nu iasa discutii, stii cum e… Eu l-am adus pe Slateanu de mana pana la masa, asa ca…”
Rica a tinut-o numai in sotii. Fostii fotbalisti isi aminteau de toate, deodata.
Despre armata facuta la Chitila, despre cum au luat titlul in ‘67.
Nasturescu ma intreaba: “Domnu’ ziarist, ce e langa stadionul Dinamo?”. “Circul”, zic. “Gresit”, zice. “Spitalul de urgenta”, zic. “Lasa asta”, zice. “Politia?”. Reactia a fost ca a lui Horia Brenciu, la Robingo-ul de altadata: “Corect. I-auziti ce zice baiatu’. Ia’, mai zi! Politia, militia adica. Pai ne arestau lunea si ne dadeau drumu’ miercurea. Sambata aveam meci. Ailalti, de la Steaua, ne luau in armata pe toti deodata, cand se apropia meciu’ cu ei”, se vaita Nasturescu, un domn care seamana leit cu Basescu tanar, cu suvita intacta.
Dupa slujba, preotul face turul mesei si-l omagiaza pe “Nasture”: “Ai fost cea mai tare extema”. Si oamenii in sutana iubesc fotbalul. Rica l-a invitat, pios, sa guste ceva. Atmosfera s-a incalzit. Intr-un alt colt al incaperii il vad pe Top Voinescu plangand. Sotia il tine de mana, cum numai o doamna in varsta o poate face.

L-au tinut, psihologic, in brate pe Dolha
Tanti Magda, fosta secretara a clubului, imi povesteste cum si-a salvat ginerele, pe Ema Dolha, dupa ce l-a dat Copos afara: “Pai daca nu eram noi, sa-l tinem psihologic in brate, se prabusea”.
Sotul confirma: “Pai sigur ca se prabusea”. E fericita ca lui Dolha ii merge bine in Polonia, la Wisla: “Ii striga suporterii cinspe minute numele”. “Cinspe minute inainte de meci, si cinspe dupa”, lamureste tata-socru. “E ca Brad Pitt acolo. Il alearga lumea pe strada”, spune, mandra, mama-soacra. Fata ei era jurista la club si s-au intalnit acolo, pe culoare.
Farmecul vietii in visiniu e prezent si la o ocazie atat de sobra.
Oamenii astia stiu sa traiasca imi spun, privind-o pe doamna Magda cum ii cocoloseste ca o mama: “Uitat-te la ei, generatii de rapidisti la aceeasi masa. Ce poate fi mai frumos? Toti mi-s dragi, pe Rica il stiu de cand era copil. Generatia lui n-a avut rezultate asa mari, dar faceau spectacol. Astia a’ lu Goanta au jucat mai bine, dar nu erau la fel de iubiti”.
Toti, va spun toti, stiau ca intr-o zi vor fi din ce in ce mai putini cei care vor mai cinsti un paharel pentru ceilalti, stinsi, din ce in ce mai multi. Si se grabeau sa traiasca, la fel ca intotdeauna. Ca si cum ziua aia n-ar veni niciodata.
Rapidul merge mereu mai departe, fara se sinchiseasca de o gara atat de banala ca moartea.
Fosta secretara, care dupa ce s-a pensionat a mai fost doi ani sefa “la protocol”, e rosie in orbaji.
Se simte excelent in mediul asta langa fosti fotbalisti care mai scapa si cate-o injuratura, ca niste copii care nu vor sa se maturizeze. Ne-a zis ce “prostioare” a facut Rica in armata, cum a amenintat cu arma oamenii din tren – Pac! Pac!, cum nu voia sa stea drepti cand ii comanda ofiterul: “Ce drepti, ba, taticu? Eu sunt Ricu!”. A fost voie buna. Rica isi amintea cum era cand juca la Avicola, si ridicau tusierii cate un pui in loc de fanion.
Inainte sa vina fripturile, dupa ce am baut doua pahare de apa minerala Bucovina si unul de cola, m-am scuzat si am plecat. Rapidul avea meci la Cluj.
Nimeni nu se sinchisea de asta.

Articole aparute prin anul 2007 in ziarul “Evenimentul zilei”

Privighetoarea din Carpaţi: Maria Tănase

- Un centenar de la naşterea doamnei cântului popular românesc
„Ciuleandra”, „Trenule maşină mică”, „Bun îi vinu’ ghiurghiuliu”, „Aseară ţi-am luat basma”, „Butelcuţa mea” sau „Cine iubeşte şi lasă” sunt doar câteva dintre cele aproape 500 de nestemate din buchetul de giuvaiere al Mariei Tănase, supranumită Edith Piaf a României. Nestemate ştiute nu numai de locuitorii acestor meleaguri, ci şi de cei de peste hotare, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, unde glasul său inconfundabil a fost purtat şi a răsunat de-a lungul anilor.

A renunţat la şcoală pentru a-şi ajuta părinţii
Regina cântecului popular românesc, artistă desăvârşită, personalitate emblematică a culturii române, a venit pe lume la 25 septembrie 1913, în Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor. Era al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârţa, din Ţara Făgăraşului, şi al cultivatorului de legume şi flori Ion Coandă Tănase, de pe olteneasca vale a Amaradiei. În casa părintească a crescut înconjurată de cântece populare, pe care le fredona alături de doinele pe care le prindea de la muncitori şi bătrâni.
A urcat prima oară pe scenă în anul 1921, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos”, din Calea Piscului, apoi la Liceul „Ion Heliade Rădulescu”, unde a urmat doar trei clase,fiind nevoită să se retragă pentru a lucra alături de părinţii săi la grădină.


Confruntată de timpuriu cu greutăţile vieţii
Totuşi, viaţa Mariei Tănase era destinată scenei. La numai 16 ani a plecat de acasă şi a cunoscut prea curând greutăţile vieţii. A participat la un concurs de Miss, la care nu a câştigat decât inima unui medic, căruia i s-au aprins călcâiele după ea. Acesta a lăsat-o însărcinată şi a ajutat-o apoi să facă avort. A fost blestemul artistei, care se spune că din această cauză n-a mai putut avea copii.
În 1930 s-a angajat casieră la o crâşmă - „Bufet de 7 lei” -, unde l-a cunoscut pe Sandu Eliad, regizor la Teatrul „Baraşeum” - azi Teatrul Evreiesc de Stat -, cel care i-a deschis uşa spre lumea boemă şi în casa căruia l-a cunoscut pe folcloristul român Harry Brauner, fratele pictorului Victor Brauner. Cariera Mariei Tănase i se datorează în mare parte acestui bărbat, care i-a format repertoriul până la începutul anilor ’40.
În mai 1934 s-a angajat la Teatrul „Cărăbuş” şi la revista „Cărăbuş-Express”, sub pseudonimul Mary Atanasiu - ales de marele Constantin Tănase, pentru a se evita confuzia de nume.

Îndrăgostită de bogăţia culturală de la sateÎncepând cu 1935 s-a îndreptat spre Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu, împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal.
După ce l-a cunoscut pe dramaturgul Tudor Muşatescu, care i l-a prezentat pe patronul unei fabrici de plăci, a imprimat prima melodie, romanţa „Mansarda”. A intrat în vizorul unei mari case de discuri şi a imprimat apoi „Cine iubeşte şi lasă”, „M-am jurat de mii de ori” şi multe alte cântece populare culese din sate la Arhiva de Folclor. Unicitatea acesteia s-a manifestat încă de atunci, deoarece studia temele folclorice şi valorifica melodiile ţăranilor din diverse colţuri ale României şi glasul mahalalelor din jurul Bucureştiului, pe care le cânta şi nu le altera frumuseţea originală.
 
Lăudată de istoricul Nicolae Iorga
Anul 1938 a fost unul prodigios pentru artistă, care a început să cânte la renumitul restaurant bucureştean „Luxandra”.
Faima sa a crescut după ce a cucerit audienţa din oraşul lui Johann Strauss, însă vocea sa a devenit definitiv cunoscută în România după debutul radiofonic. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeş, a prezentat în direct cântecele româneşti „M-am jurat de mii de ori”, „Şapte săptămâni din post”, „Ce-i mai dulce ca alviţa”, „Cine iubeşte şi lasă”, „Geaba mă mai duc acasă”, „Mărie şi Mărioară”, „Când o fi la moartea mea”, „Ţigăneasca”. S-a bucurat de un succes teribil din partea publicului şi a cronicarilor muzicali.
 
La concurenţă cu Zavaidoc, Ioana Radu şi Maria Lătăreţu
Data de 17 august 1938 are o importanţă istorică deosebită, deoarece, în urma recitalului ţinut de Maria Tănase la sfârşitul cursurilor de vară de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, Prahova, istoricul Nicolae Iorga a supranumit-o „Pasărea măiastră”.
Tot în 1938 s-a angajat la Teatrul „Alhambra” şi a lansat cântecele „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu”.
Concertele curgeau, iar numele său era răsunător, deşi concura cu faimoşii Cristian Vasile, Zavaidoc, Ion Luican, Ioana Radu, Mia Braia, Maria Lătăreţu ori Alla Baianova. Fie că era vorba despre restaurante celebre ori despre spectacole în căminele culturale din ţara întreagă, Maria Tănase cânta ziua, cânta noaptea, cânta peste tot.
 
Idilă cu Brâncuşi
După Viena a urmat Parisul. Maria Tănase l-a întâlnit acolo pe Constantin Brâncuşi, cu care a trăit o scurtă şi înflăcărată poveste de dragoste. Se pare că maestrul i-a adorat într-atât vocea, încât nu mai voia s-o audă „bocind”, ci cântând pe scena Operei. Însă Maria avea alt drum.
Alături de celebrul virtuoz violonist şi compozitor Grigoraş Dinicu (1889-1949), artista a fost ambasador al muzicii populare româneşti la Expoziţia Mondială de la New York, din 1939, unde a primit elogiile presei americane după ce a concertat în faţa fostului preşedinte Hoover şi a celui în exerciţiu, Franklin Roosevelt. La expoziţie au mai fost prezenţi George Enescu, profesorul Dimitrie Gusti şi Brâncuşi.
Deşi considerată deja o divă, Maria Tănase s-a aplecat în faţa lui George Enescu şi i-a sărutat mâna maestrului, care, mai târziu, avea să-i laude talentul artistic.
 
Garda de Fier i-a distrus discurileÎn 1940, Garda de Fier a distrus toate discurile existente cu Maria Tănase la Radio, precum şi matriţele acestora. Motivul oficial? Artista ar fi distorsionat folclorul românesc autentic. În realitate, manevra ar fi fost generată de faptul că Maria avusese o relaţie cu premierul Armand Călinescu - ucis în 1939 de un comando legionar -, dar şi că în cercul său de prieteni se numărau democraţi şi intelectuali evrei precum Harry Brauner. De asemenea, se pare că un alt motiv al acelor acţiuni brutale ale poliţiei legionare ar fi fost faptul că Maria Tănase a apărut într-un pictorial nud jucând şah. Astfel, în perioada octombrie 1940 - ianuarie 1941, artista a fost interzisă de regimul legionar.

Angrenată în activităţi de spionaj
Evenimentele nefericite, demne de film, din viaţa Mariei Tănase nu s-au oprit aici. Potrivit unor documente din arhiva Securităţii, ea a format un cuplu cu Maurice Nègre, jurnalist şi ataşat de presă al Agenţiei franceze de publicitate Havas, cunoscut ca rezident al spionajului francez şi englez. Acesta a fost arestat la Bucureşti pentru spionaj în 1941 şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă - pedeapsă ce i-a fost redusă mai târziu la zece ani.
Artista s-a refugiat din acele ape tulburi şi a reuşit să devină protejata directorului Serviciului Special de Informaţii (SSI), iar în scurt timp, colaboratoare.
În 1941 a plecat în turneu în Turcia, unde, conform unor documente, avea şi misiunea de a facilita diverse legături cu cetăţenii străini. Acolo ea a primit din partea guvernatorului oferta de a se angaja permanent la Radio Ankara - post pe care îl refuză -, dar şi propunerea de a emigra la Londra, din partea lui Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice şi rezident al spionajului englez pentru România - acesta lucrase 14 ani ca director al companiei petroliere Unirea. Maria Tănase a refuzat din nou.
După un imens succes în Turcia, s-a întors în ţară şi a intrat în vizorul autorităţilor sovietice şi a nou-înfiinţatului regim comunist. A fost arestată pentru spionaj, dar a fost eliberată din lipsă de probe.


Suflet nobil şi protector
În culmea gloriei, Maria Tănase a cântat deopotrivă Regelui Mihai, mareşalului Ion Antonescu şi altor personalităţi din România şi din străinătate, cabinele sale erau pline-ochi cu flori, dar nu a pregetat să aline cu glasul său inimile răniţilor din război şi să se preocupe de educaţia tinerilor săraci.
Artista s-a căsătorit în decembrie 1950 cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), care nu a lucrat niciodată. El a iubit-o mult, iar ea l-a numit toată viaţa îngerul său păzitor, deşi ea a fost cea care a avut mare grijă de el.


Urmărită de Securitate
În timp, Maria Tănase a mai avut de-a face cu spionii. Indirect, a ajuns în anturajul generalului E.R. Geer, şeful Armatei de uscat a Misiunii Militare Britanice din România, iar Securitatea a continuat s-o urmărească. Nu a reuşit însă s-o atingă, datorită popularităţii de care se bucura şi a faptului că Gheorghe Gheorghiu-Dej era un mare consumator de folclor, care a încercat s-o protejeze.
În anul 1952 a devenit profesoară la Şcoala Medie de Muzică nr. 1 din Bucureşti, la catedra nou-creată de cântece populare. Printre elevele sale s-au numărat Victoria Darvai, Ileana Constantinescu şi Natalia Şerbănescu.
După ce, între timp, a lansat în concerte şi alte piese precum „Dragi mi-s cântecele mele” şi „Aseară vântul bătea”, începând din 1954 a imprimat la Radio şi la casa de discuri Electrecord.


A cântat şi în franceză
Maria Tănase devenise un nume important, câştiga mulţi bani, îi plăcea să chefuiască, să trăiască în lux, să se bucure de felul în care putea cuceri orice bărbat, dar, pe de altă parte, nu a uitat niciodată de unde a plecat. Era modestă în particular, generoasă cu sărmanii şi iubea cu pasiune folclorul autentic.
În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea Mariei Tănase cu Ordinul Muncii clasa a III-a, iar în 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat. În anul 1957, faimoasa artistă a primit titlul suprem de Artist Emerit.
În 1958 a imprimat la Electrecord, în limba franceză, cântecele „Doina” („Doina de Dolj”), „La malediction d’amour” („Cine iubeşte şi lasă”), „Danse montagnarde” („Uhăi, bade”) şi „Tien, tien, tien et na!” („Iac-aşa”). Acestea, alături de alte piese ale sale în limba română, sunt incluse pe un disc editat în colaborare cu casa franceză Le Chant Du Monde, ce primeşte, în 1965, trofeul „Grand prix du disque” din partea Academiei Charles Cros din Paris.


Mamă de suflet pentru o tânără de 17 ani
Din cauza faptului că a fost toată viaţa chinuită de regretul că nu putea avea copii, în 1960, în timp ce se afla într-un turneu în Banat, a cunoscut o tânără fată de 17 ani, care a cucerit-o. Se numea Minodora Nemeş, cânta într-un ansamblu folcloric, iar Maria Tănase a hotărât s-o înfieze profesional şi s-o introducă în lumea artiştilor din Bucureşti.
Din păcate, rolul de mamă simbolică a durat numai trei ani. Aflată în turneu, artista a aflat că era bolnavă de cancer la plămâni. Boala necruţătoare se pare că fusese cauzată de faptul că fusese o fumătoare înrăită încă de la vârsta de 16 ani. Totuşi, a continuat să cânte. „Îşi administra seară de seară, în cabină, injecţii anesteziante ca să poată rezista durerilor ce-i imobilizau gâtul”, scrie Maria Roşca în cartea „Maria Tănase”.


Lumea a curs în valuri ca să-şi ia rămas bun
Într-un final s-a internat la Spitalul Fundeni, conştientă până în ultima sa zi că foarte curând avea să părăsească scena lumii.
Femeia cu glas de aur şi suflet de ţăran, doamna elegantă, lipsită de inhibiţii, cu o prezenţă magnetică, îndrăgostită iremediabil de folclorul românesc şi de mahalalele sale dragi a închis ochii pentru totdeauna la 22 iunie 1963, la nici 50 de ani. A fost condusă pe drumul fără de întoarcere, spre Cimitirul Bellu, aşezată aşa cum şi-a dorit, pe un „pat de flori”, într-un ultim bocet rostit la unison de zeci de mii de oameni, care au mărşăluit pe bulevardele Bucureştiului. Dar glasul său continuă să reverbereze în timp şi spaţiu.

• Printre numeroasele personalităţi care i-au apreciat cariera s-au numărat Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Liviu Rebreanu, George Enescu, Octavian Goga şi Lucian Blaga

Prezenţă inedită şi în teatru, film şi operetă

Viaţa artistică a Mariei Tănase nu s-a rezumat la cântul popular. În anul 1945 ea a jucat pe scena Teatrului Municipal în „Cadavrul viu” de Lev Tolstoi, iar în 1956 a evoluat în „Horia” de Mihail Davidoglu. De asemenea, în 1945 a cântat în opereta „Mascota” de Edmond Audran alături de tenorul Ion Dacian şi a deţinut rolul principal în comedia muzicală „Sfinxul de la Hollywood” de Ralph Benatzky în 1946. Vocea sa dăinuieşte şi pe peliculele cinematografice „Se aprind făcliile” (1939), „România” (1947), „Ciulinii Bărăganului” (1958), alături de debutantul Florin Piersic, şi „Amintiri din Bucureşti” (1958). Puţini ştiu că Maria Tănase a cântat chiar şi jazz, într-un spectacol intitulat „Cântece populare în ritm de jazz”, cu formaţia Steve Bernard.
• Copilul său de suflet, Minodora Nemeş, trăieşte astăzi în America

Dragi mi-s cântecele mele

„Dragi mi-s cântecele mele
Măi, măi, măi şi d-aolică măi
Că simt ţara mea în ele
Măi, măi, măi şi d-aolică măi
Când îi zici o foaie verde frunzişoară
Parcă simţi c-o rupi de-aici, din inimioară
E de-a ta
Ai crescut în ea
Şi la bune, şi la rele
Când auzi una de-a noastră zisă bine
Parcă simţi cum saltă pietrele sub tine
Măi, măi, măi
Dragi mi-s cântecele mele, măi
D-aolică, măi“
(melodie lansată în „Concertul popoarelor“, în cinstea Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor - 1953)
 
• Banca Naţională a României a lansat anul acesta în circuitul numismatic o monedă de argint, una din tombac cuprat şi una de aur, toate fiind dedicate centenarului Maria Tănase

„Când cânta ea [...], parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase“ - C. Nottara

• Artista a refuzat să cânte la nunţi, chiar dacă îi erau oferite sume mari de bani
„Eu am fost într-un permanent război cu Maria Tănase. Îmi pusesem de gând, în copilărie, s-o întrec, dar nici n-am ajuns-o măcar“ - Ioana Radu

„Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână, şi în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum şi au considerat să mă cunoască după placul lor, şi nu după caracterul şi firea mea“ - fragment din testamentul Mariei Tănase

sursa: taifasuri.ro

Florian Pittiş: „Nu mă pot adresa nimănui decât cu «tu». Ce, lui Dumnezeu îi spun „Dumneavoastră»?“


- La 5 august 2007 Moţu Pittiş a plecat să-l întâlnească pe John Lennon, al cărui fan era!

Pentru cei care l-au cunoscut pe Florian Pittiş şi mai ales i-au fost apropiaţi, Moţu nu a murit! El există în fiecare iubitor de artă şi de sport, trăieşte în fiecare rebel. Nu a trecut dincolo, doar a plecat puţin, să se odihnească. Era bolnav, foarte bolnav... De dragoste pentru oameni, pentru tineri. Era un extraordinar prieten, nu te certa niciodată, dar simţeai în priviri dacă ai greşit cu ceva. Era o persoană discretă în tot ceea ce făcea şi emana o stare teribilă de energie pozitivă. Dacă vreţi să vi-l aduceţi aminte pe cel care ne-a părăsit la 5 august 2007, citiţi în rândurile următoare poveşti şi amintiri preţioase ale oamenilor dragi eternului Moţu Pittiş.

Un geniu, un răzvrătit!
„Nu mi-am dorit niciodată să plec din ţară, deşi am avut ocazia. Plecaseră cei de la Phoenix, şi lumea nu mai avea cârligul de care să se atârne. În plus, eram prea îndrăgostit de limba română şi, oriunde m-aş fi dus, n-aş fi putut recita ca aici”, mărturisea Moţu la una dintre emisiunile la care era invitat. Omul Florian Pittiş a fost mereu un răzvrătit, dar, deşi a fost interzis din pricina pletelor în anii comunismului, nu şi-a arogat niciodată merite de disident. „Nu-mi cereţi să conştientizez ceea ce fac, am prea multe de făcut”, spunea, cu umorul care deborda din fiecare respiraţie. Spre deosebire de alţi mari artişti, care au scris istorie doar într-un anumit domeniu, Moţu a fost o personalitate complexă. A făcut istorie în teatru, muzică, radio, televiziune, la Clubul Rapid, în Masoneria Română. A scris şi a tradus poezie. A iubit!


Bunica l-a poreclit Moţu
„Deşi în cartier, «pe cazărmi», i se spunea «Buricul pământului», prietenii de mai târziu i-au zis «Moţu». Bunica sa a inventat porecla, pentru că puştiul era expert în boacăne, iar ea îl pedepsea trăgându-l de păr. De mic i-a plăcut să poarte părul lung. Mai târziu, pletele l-au transformat într-o celebritate a Liceului «Gheorghe Lazăr» din Bucureşti”, ne-a povestit poetul şi jurnalistul Andrei Dicu.
Astăzi, fosta sa colegă, medicul Mariana Năstăsescu, îşi aminteşte: „În liceu, Pittiş era foarte iubit de colegi. Era un tip educat, cult, dar de gaşcă, vesel, pus pe poante şi tocmai de aceea era mereu înconjurat de fete. Când avea 16-17 ani era deja celebru pentru pletele sale. Avea un păr lung, aspru ca o perie. O dată l-am tras de chică, iar el mi-a răspuns în acelaşi fel, întrebându-mă dacă sunt şmecheră. Am fugit, el s-a luat după mine, dar a apărut directorul Prisăciuc, un om foarte sever. L-a ras pe cap şi l-a eliminat trei zile… A fost singura dată când l-am văzut tuns la zero. Cu toate astea, am rămas prieteni. După mulţi ani, l-am reîntâlnit în Cişmigiu. Eram la leagăne, cu fiul meu, căruia Pittiş i-a spus: «Băi mielule, eu sunt Moţu. Din cauza mamei tale am fost tuns prima dată în viaţă. M-a lăsat cu capul în pielea goală»”.
Nimeni nu se putea supăra pe Moţu, iar el nu se supăra pe nimeni. Apropiaţii săi îşi amintesc faptul că, pe vremuri, Florian avusese o ciocnire cu Ion Caramitru, căruia i se zicea Pino. Aproape că nu-şi mai vorbeau… S-au împăcat însă după ce cutremurul din 1977 i-a ucis pe Toma Caragiu şi pe Alexandru Bocăneţ. S-au întâlnit, iar Pino i-a oferit lui Moţu o ţigară de foi, pe care ar fi vrut să i-o dea lui Caragiu. Au plâns împreună…


„Actor shakespearian prin excelenţă”
Înainte de toate, Florian Pittiş a fost actor. În teatru s-a născut a doua oară, ca dovadă că după ce, în prima fază, a picat examenul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), s-a angajat ca electrician la Teatrul Bulandra. „Întotdeauna, pe scenă, mă pun în pielea spectatorului şi mă întreb: «Dacă eu aş fi în sală, aş mai sta sau m-aş duce să văd meciul cu Olanda?»”, declara Moţu pentru TVR şi continua în stilul său inimitabil: „Teatrul are nevoie de un şut în fund, spre deosebire de muzică, unde e nevoie uneori de un pumn în gură”.
Portofoliul său însumează multe piese jucate pe scena de la Bulandra, dar şi dramatizări adaptate pentru teatrul radiofonic.
„A plecat din teatru ca Ariel din «Furtuna» lui Shakespeare, luându-şi rămas bun de la Prospero şi punându-şi în buzunare nebunia şi libertatea, către muzică şi îndeosebi către radio. Rămân însă, în memoria tuturor, anii lui de scenă, anii tinereţii, ai nebuniei şi ai bucuriilor noastre, anii celor mai răsunătoare succese ale trupei Bulandra”, ne-a spus colega şi prietena sa Irina Petrescu. „Nimeni nu ne va lua niciodată acei ani, chiar dacă arta teatrului, arta efemerului, este sortită pieirii, în fiecare seară. Moţu ştia să creadă şi ne convingea pe toţi. Când părăseam teatrul după ce jucam «A douăsprezecea noapte» de Shakespeare, tinerii cântau pe străzi «Ei, ce ploaie e afară»… În marţea în care s-a desfăşurat ceremonia sa de înhumare a plouat torenţial! La Cimitirul Bellu, pentru câteva minute, când sicriul a fost coborât, ploaia a stat. «Dacă v-a plăcut bufonul, mai poftiţi şi mâine seară…». N-a fost întâmplător, pentru că Moţu a fost un actor shakespearian prin excelenţă”, a completat actriţa Irina Petrescu.


„Pentru mine, Moţu era omul de pe Lună...”
Emilia Popescu îl consideră pe Pittiş un mentor şi un prieten. Actriţa, care a jucat alături de el, a rememorat începuturile prieteniei dintre ei: „Mi-a fost profesor un an. Era drastic, riguros şi disciplinat, atât de diferit de mine... Probabil că, din cauza felului meu de a fi, el a trebuit să-şi dubleze rigurozitatea. Dincolo de lecţiile sale sau de lipsa mea de concentrare, ne întâlneam într-un loc unde deveneam una şi aceeaşi persoană. Eram doi oameni bucuroşi, care vorbeau aceeaşi limbă. A fost un tip sclipitor, care a înmagazinat atât de multe cunoştinţe într-un timp atât de scurt... Eu voiam să visez. Pentru mine, Moţu a fost ca un om care zbura pe Lună în fiecare zi şi venea de acolo să-mi spună cum e. De atunci n-am mai aflat cum e… Lui îi datorez existenţa pe scenă şi am debutat alături de el în «Câinele grădinarului». Am rupt gura târgului şi apoi am jucat împreună în «Meditaţiile Ritei». Aveam 22 de ani şi mi-era groază să spun pe scenă că am 26, dar asta era replica. Dar am jucat acest spectacol împreună până am împlinit vârsta personajului. M-am simţit ca un copil nou-născut până ajunge la şcoală. În piesă era vorba despre găsirea unui drum în viaţă…”.


Prietenia cu Anda şi Bocăneţ l-a apropiat de televiziune
Florian Pittiş avea, într-adevăr, o voce unică. Atunci când îl auzeai aveai senzaţia că te afli pe buza unui ocean. Timbrul vocii sale era cald, dar puternic. Impunător, dar blând. Când înregistra pentru TVR se obişnuise să spună: „Mă impresionează lumea care mă vede pe stradă şi îmi spune: «Domnule Pittiş, v-am văzut vocea la Teleenciclopedia»”. Pe lângă acea colaborare, Moţu a mai jucat în momentele vesele regizate de Alexandru Bocăneţ, unde a alcătuit un trio de aur alături de Anda Călugăreanu şi de Dan Tufaru.


Nu schimba ţigările, de teamă să nu-şi modifice vocea!
Se mândrea cu noua sa operă, realizarea „Radio 3 Net”, proiect început în 2004. Colegii spun despre el că nu a avut vacanţă. Lucra inclusiv sâmbăta şi duminica şi nu se simţea obosit nici dacă dormea doar trei ore pe noapte. Fuma ţigară de la ţigară şi rămăsese fidel Carpaţiului. Nu schimba ţigările de teamă să nu-şi modifice vocea, sunt de părere prietenii de la radioul care, acum, poartă chiar numele artistului.

Mason născut, nu făcut
Potrivit scriitorului Olimpian Ungherea, membru al Marii Loji Naţionale din România (MLNR), Moţu a fost o personalitate ieşită din comun, fiind şi purtătorul de cuvânt al Lojii: „Fratele Pittiş a fost un mason născut, nu făcut. Pentru el, Masoneria nu era doar o organizaţie, era o stare de spirit. Îmi amintesc că îmi spunea: «Eu sunt un handicapat. Nu pot să urăsc! Iubesc pe toată lumea. Nu există oameni exclusiv buni sau răi». De asemenea, fratele Florian deprinsese secretele artei de a asculta. I te destăinuiai ca unui duhovnic. Noi ne adresam unul altuia cu «tu». El motiva că aşa i se adresează şi lui Dumnezeu. «Ce, lui Dumnezeu mă adresez cu Dumneavoastră?» Pot să vă mai spun că atunci când recita «Tatăl nostru» ne cutremuram. Pur şi simplu, el se transfigura, şi rugăciunea te pătrundea de sus până jos, în întreaga fibră a sufletului”.

„Eu sunt un handicapat. Nu pot să urăsc! Iubesc pe toată lumea. Nu există oameni exclusiv buni sau răi“

Ducu Bertzi: „Merită ca memoria lui să fie păstrată vie“

„Şi acum îl simţim pe Moţu aproape de noi, de parcă a plecat puţin, nu de tot. Amintim de el foarte des, chiar zilele trecute l-am pomenit, când am avut un concert la Vama Veche. Mă bucur că în amintirea lui am reuşit să scot în primăvara aceasta DVD-ul cu ultimul nostru concert. Moţu Pittiş merită ca memoria lui să fie păstrată vie”, ne-a declarat colegul său de la „Pasărea Colibri”, Ducu Bertzi.

Mircea Vintilă: „Îmi vine să-i dau telefon“

La comemorarea susţinută la şase luni de la trecerea în eternitate a lui Florian, la Cimitirul Bellu n-a fost timp de vorbe. Liniştea a spus tot ce era de spus. Totuşi, unii dintre cei prezenţi au simţit nevoia de a se destăinui. „Uneori îmi vine să-l sun, să-l întreb ce face. Moţu pare că n-a plecat, ci că are treabă. Îl simţim mereu şi apare în gândurile noastre când nu ne aşteptăm”, a spus Mircea Vintilă.

Vocea Teleenciclopediei

„Mă impresionează lumea care mă vede pe stradă şi îmi spune: «Domnule Pittiş, v-am văzut vocea, la Teleenciclopedia»”

A părăsit Cenaclul Flacăra din cauza unei sticle cu bere

Aventura în cadrul Cenaclului Flacăra a început pentru Florian Pittiş în anii ’70, dar colaborarea cu Adrian Păunescu era mult mai veche. Invitat la o emisiune televizată, poetul a povestit: „Cenaclul ne-a preocupat pe amândoi încă din anii ’60, când el era student, iar eu l-am invitat la Junimea, să recite versuri.
În 1982, el a părăsit Cenaclul Flacăra, pentru că i-am interzis să bea o bere. Tuturor artiştilor le-am interzis să bea, chiar dacă lucram enorm, iar un spectacol dura şi 12 ore.
Eram urmăriţi şi se putea întâmpla orice.
Dar Moţu a fost un caracter puternic.
Chiar dacă a plecat, mi-a luat apărarea în toate momentele de după ’85, când eu eram interzis.
Şi eu îl apărasem, pentru că la mine pe scenă era cu plete, deşi nicăieri nu aveai voie să ai părul lung. M-a marcat profund trecerea sa, de aceea n-am fost la înmormântare, cum n-am fost nici la cea a lui Nichita.
Nici la a mea n-o să mă duc…”.

Căsătoria cu Anda a durat opt ani...

Soţia Anda Pittiş despre Moţu: „Eu, ca toată lumea, credeam că Florian este nemuritor, pentru că aşa părea, el nu mergea normal, ţopăia într-un picior...
Cred că aşa a străbătut el viaţa, ca şi copiii şotronul.
Florian zicea că eram darul lui de la Dumnezeu.
Îl întrebam, adesea, ca orice femeie: «De ce mă iubeşti?» şi el zicea: «Nu ştiu. Ştiu doar că tu eşti darul meu de la Dumnezeu. Dumnezeu a zis: E a ta, ia-o!, iar eu nu am făcut decât să-l ascult pe Dumnezeu».”


sursa: taifasuri.ro

Giulesti, ultimul stadion interbelic.

Ultimul stadion interbelic.

Venerabilul Giulesti implineste anul viitor 81 de ani de la botez.

Speram ca anul 2016 sa insemne botezul noului Giulesti.

 

Un Highbury in miniatura

Dupa 12 de pribegie pe stadioanele altor echipe bucurestene, in anul de gratie 1935, Rapidul si-a dat seama ca are nevoie de un stadion propriu.
Costica Bauer-Ardeleanu, manager al clubului la vremea aceea, a fost cel care s-a ocupat indeaproape de nasterea Giulestiului.
Potrivit lui Gheorghe Scurtu, istoric neoficial al Rapidului, Bauer aflase ca Arsenal urma sa demoleze o parte din arena sa, Highbury Park.
Avand relatii la Londra, Bauer ar fi transferat in Giulesti liftul de pe Highbury si, spune Scurtu, chiar si un numar de scaune.
Tot la initiativa lui Bauer, Giulestiul a fost ridicat respectandu-se intr-o anumita masura planurile stadionului Highbury.
Afirmatiile lui Gheorghe Scurtu sunt greu, daca nu imposibil de verificat, insa un lucru este cert : Giulestiul a fost construit de la bun inceput in forma de potcoava. Pe numeroase pelicule existente in Arhiva Nationala de Filme, se vede limpede ca in anii '30-'40, pe amplasamentul actual al peluzei din dreptul tabelei de marcaj nu se afla nici o constructie.
De asemenea, fosti fotbalisti ai Rapidului din anii '50-'60 isi amintesc foarte clar de faptul ca pe amplasamentul salii de sport si al peluzei era doar un teren viran. In orice caz, in vremea aceea, Caile Ferate Romane erau o forta iar expresia „CFR reprezinta a doua armata a tarii”, avea deplina acoperire.
Banii pentru ridicarea stadionului s-au colectat exclusiv de la angajatii CFR iar la sfarsitul lui 1935 s-a ales si amplasamentul.
Arhitectul Gheorghe Dumitrescu

Proiectul a fost realizat de arhitectul Gheorghe Dumitrescu.
La Ministerul Transporturilor am produs stupoare atunci cand am cerut date despre el.
„Arhitect ? Dumitrescu ? 1936 ? Ne pare rau....n-avem nici o arhiva....”
Singurele informatii despre omul care a ridicat Giulestiul au venit de la Uniunea Arhitectilor.
Asa am aflat ca Gh Dumitrescu, pe langa Giulesti, a mai construit, intre altele, si gara din Bacau. A locuit in cartierul Unirii Tricolor, langa Gara Obor, pe strada Amiral Murgescu.
A murit in anii 80. 
 
Joaca de-a inaugurarea.  

Lucrarile la stadionul CFR au inceput in 1936 si s-au terminat in acelasi an.
S-au incheiat e un fel de a spune....In toamna 1936 GSP anunta ca „inaugurarea stadionului CFR se va face miercuri 30 septembrie dimineata...”.
Rapidul ar fi trebuit sa inaugureze stadionul printr-un amical cu Admira Viena, campioana en-titre a Austriei, echipa de calibru pe atunci.
Austriecii au venit la Bucuresti, au admirat Giulestiul, s-au lasat fotografiati chiar pe gazon, s-au minunat de cum arata – „stadionul vostru e unul dintre cele mai moderne din Europa” insa meciul (1-1) s-a jucat pe ONEF !
Presa de atunci nu explica motivele pentru care meciul care ar fi trebuit sa inaugureze Giulestiul s-a jucat pe ONEF. Vag, din diverse relatari, reiese ca n-ar fi fost toate lucrurile puse la punct.
Se vede treaba ca viata era la fel de fermecatoare in Giulesti si in 1936.
Dupa ratarea acestui moment, ideea de a inaugura stadionul intr-un cadru festiv se pierde. Pana la sfarsitul lui 1936, Giulestiul gazduieste numai antrenamente si meciuri de pregatire.
Pe 8 februarie 1937 presa mentioneaza un amical Rapid-Juventus 4-1 in Giulesti iar pe 14 februarie acelasi an, giulestenii au parte de o inaugurare.
Nu a stadionului propriu ci a arenei din Ploiesti.
Meciul care a inaugurat Stadionul Municipal din Ploiesti, denumit ulterior Ilie Oana, s-a jucat intre Tricolor CFPV si Rapid.
Giulestenii au castigat cu 6-0.
In ceea ce priveste Giulestiul, ziarele vremii notau pe parcursul anului 1937, in mai multe randuri, ca stadionul isi astepta omologarea.
 
In cele din urma, fara vreun anunt prealabil, Giulestiul este omologat si gazduieste intr-un anonimat aproape total primul meci oficial recunoscut ca atare : Rapid-Jiul 2-0 (Pacurariu 43, Rafinsky 86) pe 27 noiembrie 1937 in ultima etapa a turului.
Vremea cainoasa si radiodifuzarea derbyului Ripensia-Venus au adus in tribune doar 800 de spectatori. 
 
Ceferiada 1939

Conducerea Rapidului avea sa-si ia revansa in 1939, an in care Caile Ferate sarbatoreau 70 de ani de la inaugurarea primei linii de cale ferata realizata cu capital romanesc, Bucuresti-Giurgiu.
Avand in vedere importanta de care se bucurau Caile Ferate in vremea aceea, evenimentul, intitulat Ceferiada 1939, a fost unul de mare amploare.
Capete incoronate, diplomati, numerosi oaspeti straini au luat parte la evenimentul gazduit pe 10 iunie de stadionul Giulesti. In afara Ceferiadei, momentul 10 iunie 1939 a mai capatat o semnificatie. Conducerea CFR si cea a clubului Rapid au hotarat ca organizarea Ceferiadei inseamna totodata si inaugurarea oficiala a stadionului Giulesti. „O zi senina, lipsita de dogoare a facut ca afluenta la aceste serbari sa fie enorma. Tribunele sunt pline pana la ultimul loc. Se cifreaza la 20.000 de oameni numarul spectatorilor”, scria Timpul. 
 
Slujba divina s-a tinut pe gazon si a fost oficiata de Vicarul Patriarhiei.
In mod normal slujba trebuia tinuta de Patriarh, dar Miron Cristea murise in martie iar noul Patriarh, Nicodim Munteanu avea sa fie uns ceva mai tarziu.
Potrivit obiceiului vremii, Regele Carol al II-lea a ingenuncheat pe gazonul din Giulesti si a sarutat crucea.
Sosirea M.S. Regelui, a Marelui Voevod Mihai si a Principelui Paul al Greciei este salutata cu ovatiuni nesfarsite. Un ura formidabil rasuna din piepturile celor 20.000 de persoane cari ocupa vasta incinta a stadionului feroviar”.
Alaturi de Carol al II-lea, la eveniment au mai luat parte viitorul rege Mihai, pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia, printul Paul al Greciei, prim-ministrul Armand Calinescu, diplomati acreditati la Bucuresti, reprezentanti a 12 administratii de cai ferate din Europa, etc. 3728 de ceferisti, intre care 729 de sportivi, inclusiv fotbalistii, au defilat in fata lui Carol al II-lea care „a luat loc in frumoasa loja regala a stadionului”.
Ziaristii remarcau faptul ca „suveranul si intreaga sa suita par neobositi” si au vizitat cu mare interes „cladirea propriu zisa a marelui stadion CFR Giulesti”.
 
Venerabilul Giulesti
 
 
Anul viitor batranul Giulesti implineste 81 de ani de la botez si e la fel de viu si de plin de viata ca in ziua in care pe gazonul sau pasea Regele Carol al II-lea. Giulestiul e poate stadionul cu cele mai multe si mai frumoase amintiri. I-au trecut pragul capete incoronate, sefi de stat, muzicieni celebri, diplomati, cantareti, poeti, filozofi, actori si scriitori.
 
Ridicat din cheta facuta printre ceferisti, ranit in bombardamentul din 4 aprilie 1944, lasat in paragina in ziua de azi, la 81 de ani Bunicul Giulesti ramane teatrul romanesc al viselor, locul in care, spunea Ioan Chirila, „...greierele Rapid canta mereu iluzia ca fotbalul nostru ar putea fi mai bun decat este”.
 
sursa: vanatoruldelegende.blogspot.ro

Montagnardul Cosmin Popescu arboreaza steagul Rapidului pe cele mai inalte varfuri ale lumii

Suntem peste tot acasa !

Muntele si Rapidul

          Cosmin Popescu este un bucurestean indragostit nebuneste de munte. A facut cunostinta cu muntele in anii ’90, cand era elev la Liceul Mihai Viteazu. Atunci a inceput sa bata traseele montane si sa tanjeasca la fiecare drumetie sa atinga cerul cu mana, adica sa puna piciorul pe cel mai inalt varf din masivul strabatut.  Pana aici nimic neobisnuit, ca el mai sunt si altii. Ineditul ascensiunilor lui Cosmin consta insa in faptul ca pe fiecare varf pe care il cucereste arboreaza alaturi de drapelul Romaniei steagul Rapidului. Muntele si Rapidul sunt cele doua mari pasiuni ale lui Cosmin Popescu. De fapt Rapidul a fost prima sa pasiune mistuitoare, caci la 6 ani facea cunostinta cu Giulestiul dus la meci de tatal sau, inginer electrotehnist. “La prima mea vizita pe Giulesti am stat la tribuna a doua. Am ramas cu gura cascata vazand cum cantau suporterii iar apoi tata n-a scapat de mine pana nu m-a dus din nou pe Giulesti ca sa invat si eu sa cant la fel ca ei”.
La 19 ani Cosmin Popescu a ajuns pe Varful Moldoveanu din Muntii Fagaras, 2544 m, cel mai inalt varf din Romania. Atunci a arborat pentru prima oara steagul Rapidului alaturi de drapelul tricolor. 
“Mi-am jurat ca de aici inainte pe orice varf voi pune piciorul voi flutura steagul Rapidului. Dac-as putea l-as duce si in Cosmos. Aste e de fapt felul meu de a-mi marca teritoriul. Unii scrijelesc copacii sau stancile ca sa arate ca au fost acolo. Eu, care respect muntele si il iubesc la fel de mult cum iubesc Rapidul, am ales sa-mi marchez fiecare expeditie arborand steagul Rapidului”. Si Cosmin s-a tinut de cuvant. A dus steagul visiniu si drapelul romanesc pe cele mai inalte varfuri din Europa si din Africa. Prima iesire peste granita a fost in Bulgaria unde a urcat pe varful Musala, 2925 de metri. Au urmat expeditii in Slovenia, Cehia, Austria, Turcia, Elvetia, Franta, Maroc, Grecia, Egipt si Rusia. Peste tot Cosmin a urmat acelasi tipic. La finalul drumului, fie ca se afla in Alpii Austrieci, in Muntii Tatra sau Atlas, tricolorul si drapelul alb-visiniu dadeau lumii de stire ca un roman, suporter al Rapidului, a pus piciorul acolo. “In Maroc, cand urcam spre Varful Jebel Toubkal, 4125 metri, m-am intalnit cu cativa nemti. Unul dintre ei avea un steag cu Bayern Munchen si a vrut sa facem schimb. L-am refuzat caci nu ajunsesem inca pe varf ca sa-mi fac poza de rigoare. Nu mai pun la socoteala ca era si rosu-albastru”.
 
Elbrus, marea provocare
Ultima expeditie de amploare a lui Cosmin Popescu s-a consumat in august 2012 cand a urcat pe Elbrus, cel mai inalt varf din Europa, 5642 metri. 2012 a fost primul an in care accesul pe Elbrus a fost redeschis de armata rusa, dupa o pauza de 2 ani, rastimp in care rusii i-au vanat literalmente pe separatistii care-si gasisera salas in Caucaz. Dupa ce a trecut prin trei tabere de aclimatizare, Cosmin a atacat Varful Elbrus pe un viscol cumplit:”Am plecat pe traseu imediat dupa miezul noptii. Intotdeauna plecarea se face intre 00.00 si 03.00 ca sa ai timp sa te intorci. Peste zi, cum da soarele, ghetarul devine oglinda si nu mai ai deloc aderenta. Am plecat pe traseu 12 oameni si am atins varful doar eu si inca doi. Ceilalti 9 au abandonat din cauza aerului rarefiat. Expeditia de pe Elbrus a fost, fara discutie, cea mai dificila pe care am intreprins-o in peste 15 ani de mers pe munte”. Ajuns in varf, Cosmin si-a arborat steagul inscriptionat de acasa: “ Un rapidist pe cel mai inalt varf din Europa. Expeditia Caucaz, Varful Elbrus 5642, august 2012. Suntem peste tot acasa”. Coborand de pe Elbrus, Cosmin a facut o scurta vizita la Groznai. Nu de alta, dar vroia neaparat sa vada stadionul lui Terek unde a jucat Pancu.
 
Spre Kilimanjaro
 
De cand Cosmin Popescu a pus piciorul pe Vf Moldoveanu, prima sa cucerire importanta, au trecut 15 ani. Acum are 33, e absolvent de Drept iar anul acesta termina si Facultatea de Psihologie. Pe 24 februarie pleaca intr-o noua aventura. De asta data va merge in Tanzania si va urca pe Kilimanjaro, 5885 de metri, cel mai inalt masiv de pe continentul african, un munte periculos, care in fiecare an si-a luat jertfe de vieti omenesti. Drumetii se grabesc sa atinga varful, sar peste etapele de aclimatizare, se confrunta cu caderi masive de pietre sau nu revin la timp in tabara si mor de hipotermie, acestea sunt principalele cauze ale accidentelor care se produc pe Kilimanjaro. Cosmin Popescu, de acum montagnard experimentat, si-a programat traseul ca la carte:”Nu am de gand sa ard aiurea nici o etapa de aclimatizare, stiu ca e periculos dar eu am o treaba de dus la bun sfarsit. Trebuie sa arborez pe cel mai inalt varf din Africa steagul Rapidului cu mesajul <100% rapidist si in B. Expeditia Kilimanjaro 5885 m. Suntem peste tot acasa>”
 
Un vis numit Everest
 
Dupa expeditia Kilimanjaro 2014, Cosmin Popescu planuieste pentru anul urmator sa duca la bun sfarsit circuitul Anapurna din Nepal, cel mai lung si mai frumos circuit de trekking din lume, unde vrea sa puna piciorul pe Varful Mera, 6476 m . In 2016 ar veni randul Anzilor din Bolivia iar in 2017 ar urma sa atace Varful Aconcagua, 6960 metri, din Anzii argentinieni. “In 2018, cu putin noroc as ataca Everestul”, spune Cosmin. Everestul este, evident, visul oricarui montagnard, insa putini sunt cei care ajung acolo. In afara faptului ca autoritatile locale permit accesul unui numar limitat de persoane anual, taxa de acces este enorma. Oricine vrea sa atace Everestul trebuie sa plateasca o taxa de 24.000 de euro. Adaugati aici cheltuielile de calatorie si echipamentul si veti vedea cat de costisitoare poate fi o astfel de incercare, pe langa periculozitatea traseului. “Stiu cat de periculoasa si de costisitoare e o astfel de incercare dar trag nadejde ca voi reusi. Iti dai seama cum ar fi sa arborez steagul Rapidului acolo unde a calcat Edmund Hillary ? ” Neo-zeelandezul Edmund Hillary (1919-2008) si serpasul nepalez Norgay Tenzing au fost primii pamanteni care au cucerit Everestul. Se intampla in 1953.
 
 
 
sursa: vanatoruldelegende.blogspot.ro, duminică, 23 februarie 2014