Inaugurarea stadionului, cu regele Ferdinand şi alţi membri ai Casei Regale în tribună, a avut loc într-un moment în care România sărbătoarea 49 de ani de la proclamarea independenţei.
În perioada interbelică România intrase într-un proces de modernizare, Casa Regală şi guvernanţii de la Bucureşti nutrind ambiţia de a ridica ţara la nivelul Occidentului. Acest proces a vizat şi mişcarea sportivă. Nu întâmplător, în 1923 Regele Ferdinand a dat o lege prin care Oficiul Naţional de Educaţie Fizică a primit din partea Ministerului de Război un teren în zona Uranus, iar în trei ani aici s-a ridicat stadionul care avea să poarte numele de Stadionul ONEF.
Sportul ales pentru inaugurare nu a fost întâmplător, cu doi ani înainte echipa naţională de rugby cucerind la Paris prima medalie (bronz) din istoria participărilor la Jocurile Olimpice. Două zile mai târziu, pe aceeaşi arenă a avut loc tot un meci de rugby, Selecţionata Armatei Franceze întrecând cu 42-6 Selecţionata Armatei Române. Fapt mai rar întâlnit în acele timpuri, Comisiunea de Rugby – Football (numele sub care funcţiona atunci Federaţia Română de Rugby) a înregistrat un beneficiu de 200.000 de lei din vânzarea biletelor la cele două partide (în total încasându-se aproximativ 700.000 de lei, suma foarte mare pentru acea vreme) din care: rezervate – 200 lei (pentru ofiţeri – 60 de lei), tribună – 100 de lei, populare (peluză sau in picioare) – 40 lei, soldaţi şi elevi „in uniformă” – 20 de lei. Invitaţii au fost distribuite catre oficialităţi iar ziariştii puteau intra pe baza legitimaţiilor.
Proiectat de arhitectul Horia Creangă (nepot celebrului povestitor Ion Creangă), împreună cu alt arhitect celebru al perioadei interbelice, Marcel Iancu, stadionul, în prima lui formă, nu a costat foarte mult pentru că la amenajare au lucrat soldaţi, iar tribunele initiale au fost din lemn.
A fost considerat primul stadion modern din România, fiind primul dotat cu un gazon prevăzut cu sistem de drenaj, gazonul fiind aşezat pe mai multe straturi de pietriş, nisip şi zgură, existând şi un sistem de canale care colectau apa. În timpul războiului, a fost mistuit de flăcările unui incendiu si distrus în urma bombardamentelor aliaţilor asupra Capitalei, însă a fost reconstruit și redat sportului, sub numele Stadionul Republicii, la 3 septembrie 1948, cu ocazia primei ediții a Campionatelor Internaționale de Atletism ale Republicii Populare Române. Inițial, stadionul avea aproximativ 20.000 de locuri, dar după reconstruire a fost îmbunătățit de mai multe ori, ajungând la o capacitate de peste 40.000 de locuri. Stadionul Republicii a fost al doilea stadion din România care era dotat cu o instalație de nocturnă, după Stadionul Romcomit din București (disparut si el in timpul comunistilor).
De-a lungul timpului, stadionul a găzduit 42 de meciuri internaţionale ale echipei naționale de fotbal a României, unul al echipei olimpice, 15 jocuri din cupele europene, 22 de finale ale Cupei României și multe alte meciuri de campionat, cupă, etc. În aceeași arenă s-au desfășurat nenumărate competiții atletice, printre care mai multe ediții ale Campionatelor Internaționale de Atletism ale României. Tot aici au fost doborâte mai multe recorduri mondiale sau europene: Bob Gutowski în 1957 (record mondial la săritura cu prăjina); Iolanda Balaș la săritura în înălțime (9 din cele 14 recorduri mondiale obținute între anii 1956 și 1961); Henk Visser în 1956 (record european la săritura în lungime). În anii 1960, pe acest stadion au evoluat prima dată în România baschetbaliștii americani de la celebra echipă de baschet demonstrativ Harlem Globetrotters. Tot pe stadionul „Republicii”s-a desfăşurat şi Campionatul Mondial de handbal în 7 rezervat echipelor feminine. Pe 15 iulie 1962, circa 15.000 de oameni au aplaudat victoria (8-5) României în finala cu Danemarca. Era al treilea titlu mondial al elevelor lui Constantin Popescu şi Nicolae Nedef după cele două obţinute la handbal în 11.
În afară de evenimentele sportive (fotbal, rugby, atletism, handbal, baschet, box, tenis și badminton), aici s-au desfășurat și câteva adunări populare. Istoricul Dinu C. Giurescu relatează că în septembrie 1944 “la stadionul ANEF a avut loc prima adunare comunistă convocată de Partidul Comunist Român, proaspăt devenit legal. Câteva mii de oameni au cerut zgomotos demisia guvernului prezidat de generalul Sănătescu, sub simplul pretext că Guvernul nu a fost în stare să ceară epurarea“.
La începutul anilor ’80 continuă demolarea multor clădiri care au adus Bucureştiului renumele de “Micul Paris” (demolare inceputa in anii `30 de Carol al 2-lea) si totodată începe realizarea unui proiect faraonic cunoscut sub numele de Casa Poporului. In urma proiectului de “sistematizare” au disparut aproape în totalitate cartierele Uranus si Izvor, iar în toamna anului 1984 începe demolarea arenei-monument chiar daca in planurile initiale stadionul nu era inclus în planul de demolare. Unul din motivele invocate ar fi fost faptul că adunarea mulţimilor la meciurile de fotbal, implicit zgomotul produs de suporteri, l-ar fi deranjat pe Ceauşescu, lucru neadevărat pentru că uriaşa clădire în care se află acum Palatul Parlamentului este izolată fonic. Un alt motiv ar fi că dictatorul ar fi dorit un heliodrom pe amplasamentul respectiv. Nici această variantă nu pare plauzibilă, în scopul aterizării şi decolării elicopterelor fiind modificat acoperişul Casei Poporului (iniţial acesta nu a fost plat, ci a avut o formă clasică). Cea mai bună explicaţie pentru distrugerea acestui stadion, şi implicit transformarea lui în parcare pentru Palatul Parlamentului, este indiferenţa cu care acest monument istoric, ca de altfel şi multe altele, a fost privit de comunistii care doreau ştergerea cât mai multor urme ale regalității din România. Mai mult chiar, declinul arenei „Republicii” a apărut după construirea de catre comunişti a fostului stadion „23 August” cu o capacitate mult mai mare şi unde se desfăşurau celebrele spectacole omagiale, Cântarea României sau Daciada, la care Ceauşescu şi invitații lui erau prezenți aproape mereu. Astăzi în spatele Palatului Parlamentului, de pe strada Izvor, se mai poate observa o porțiune din vechiul stadion aflat îngropat sub straturi de pământ şi de istorie comunistă.
sursa: bestofromania.eu
