Pe doi dintre ei îi găseşti aşezaţi cuminţi pe scaunele din faţa scenei. Stau liniştiţi şi îşi aşteaptă rîndul. Aplaudă uşor după discursul lui Szabo şi zîmbesc la glumele lui Rică Răducanu.
Primul chemat să urce sus e Teofil Codreanu. Se apropie de trepte şi se întoarce brusc, de parcă ar fi uitat ceva. Caută din priviri un chip cunoscut şi cînd îl găseşte îi face, bucuros, semn cu mîna să îl urmeze. Cel chemat e Nicolae Lupescu, fostul său coleg de la Rapid. Pentru cîteva secunde se simt din nou ca pe teren: împreună, în centrul atenţiei.
Pe scenă se perindă alţi sportivi, alte poveşti frumoase. Iar bătrînii veseli le ascultă pe toate şi aplaudă.
Urcă şi Victor Socaciu, pregătit să cînte imnul. Atmosfera se schimbă: peluza de pe stadion s-a mutat în sală. Lipsesc doar celebrele torţe.
Dintr-o parte a tribunei, un alt bătrînel, cu părul alb, apare în prim plan. Are zîmbetul acela sincer, de copil fericit care îşi trăieşte cel mai frumos vis.
Coboară în primul rînd, chiar în faţa actualei echipe a Rapidului, şi începe să bată uşor din palme, la fel cum în urmă cu cîţiva zeci de ani dirija tribunele de pe Giuleşti. Imnul se termină, iar bătrînelul se retrage şi el. Tot în uitare.
Poveştile frumoase se termină uneori mult prea repede, însă ce rămîne în urmă sînt amintirile. Spre exemplu, amintirea celor trei bătrîni. Doi pe teren, unul în ”peluză”. Aşteptîndu-şi fiecare momentul. Pregătiţi să mai ofere o mică bucurie. Pentru o ultimă dată, bătrînelul din tribună a fost din nou un suporter care îşi susţine echipa favorită, iar pe teren au fost din nou Culae şi Parpală, idolii săi, fiecare trăind momentul la fel ca după un meci frumos făcut de Rapid.
La cateva zile distanta, dorim Rapiduletului Nostru, pedepsit in ultimii ani parca doar de nuielusa lui Mos Nicolae, un Mos Visiniu care sa ne rasplateasca pentru Iubirea si Credinta Noastra Infinita.
Dzeu sa ne ajute!
FzR!
