- La 5 august 2007 Moţu Pittiş a plecat să-l întâlnească pe John Lennon, al cărui fan era!
Pentru cei care l-au cunoscut pe Florian Pittiş şi mai ales i-au fost apropiaţi, Moţu nu a murit! El există în fiecare iubitor de artă şi de sport, trăieşte în fiecare rebel. Nu a trecut dincolo, doar a plecat puţin, să se odihnească. Era bolnav, foarte bolnav... De dragoste pentru oameni, pentru tineri. Era un extraordinar prieten, nu te certa niciodată, dar simţeai în priviri dacă ai greşit cu ceva. Era o persoană discretă în tot ceea ce făcea şi emana o stare teribilă de energie pozitivă. Dacă vreţi să vi-l aduceţi aminte pe cel care ne-a părăsit la 5 august 2007, citiţi în rândurile următoare poveşti şi amintiri preţioase ale oamenilor dragi eternului Moţu Pittiş.
Un geniu, un răzvrătit!
„Nu mi-am dorit niciodată să plec din ţară, deşi am avut ocazia. Plecaseră cei de la Phoenix, şi lumea nu mai avea cârligul de care să se atârne. În plus, eram prea îndrăgostit de limba română şi, oriunde m-aş fi dus, n-aş fi putut recita ca aici”, mărturisea Moţu la una dintre emisiunile la care era invitat. Omul Florian Pittiş a fost mereu un răzvrătit, dar, deşi a fost interzis din pricina pletelor în anii comunismului, nu şi-a arogat niciodată merite de disident. „Nu-mi cereţi să conştientizez ceea ce fac, am prea multe de făcut”, spunea, cu umorul care deborda din fiecare respiraţie. Spre deosebire de alţi mari artişti, care au scris istorie doar într-un anumit domeniu, Moţu a fost o personalitate complexă. A făcut istorie în teatru, muzică, radio, televiziune, la Clubul Rapid, în Masoneria Română. A scris şi a tradus poezie. A iubit!
Bunica l-a poreclit Moţu
„Deşi în cartier, «pe cazărmi», i se spunea «Buricul pământului», prietenii de mai târziu i-au zis «Moţu». Bunica sa a inventat porecla, pentru că puştiul era expert în boacăne, iar ea îl pedepsea trăgându-l de păr. De mic i-a plăcut să poarte părul lung. Mai târziu, pletele l-au transformat într-o celebritate a Liceului «Gheorghe Lazăr» din Bucureşti”, ne-a povestit poetul şi jurnalistul Andrei Dicu.
Astăzi, fosta sa colegă, medicul Mariana Năstăsescu, îşi aminteşte: „În liceu, Pittiş era foarte iubit de colegi. Era un tip educat, cult, dar de gaşcă, vesel, pus pe poante şi tocmai de aceea era mereu înconjurat de fete. Când avea 16-17 ani era deja celebru pentru pletele sale. Avea un păr lung, aspru ca o perie. O dată l-am tras de chică, iar el mi-a răspuns în acelaşi fel, întrebându-mă dacă sunt şmecheră. Am fugit, el s-a luat după mine, dar a apărut directorul Prisăciuc, un om foarte sever. L-a ras pe cap şi l-a eliminat trei zile… A fost singura dată când l-am văzut tuns la zero. Cu toate astea, am rămas prieteni. După mulţi ani, l-am reîntâlnit în Cişmigiu. Eram la leagăne, cu fiul meu, căruia Pittiş i-a spus: «Băi mielule, eu sunt Moţu. Din cauza mamei tale am fost tuns prima dată în viaţă. M-a lăsat cu capul în pielea goală»”.
Nimeni nu se putea supăra pe Moţu, iar el nu se supăra pe nimeni. Apropiaţii săi îşi amintesc faptul că, pe vremuri, Florian avusese o ciocnire cu Ion Caramitru, căruia i se zicea Pino. Aproape că nu-şi mai vorbeau… S-au împăcat însă după ce cutremurul din 1977 i-a ucis pe Toma Caragiu şi pe Alexandru Bocăneţ. S-au întâlnit, iar Pino i-a oferit lui Moţu o ţigară de foi, pe care ar fi vrut să i-o dea lui Caragiu. Au plâns împreună…
„Actor shakespearian prin excelenţă”
Înainte de toate, Florian Pittiş a fost actor. În teatru s-a născut a doua oară, ca dovadă că după ce, în prima fază, a picat examenul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), s-a angajat ca electrician la Teatrul Bulandra. „Întotdeauna, pe scenă, mă pun în pielea spectatorului şi mă întreb: «Dacă eu aş fi în sală, aş mai sta sau m-aş duce să văd meciul cu Olanda?»”, declara Moţu pentru TVR şi continua în stilul său inimitabil: „Teatrul are nevoie de un şut în fund, spre deosebire de muzică, unde e nevoie uneori de un pumn în gură”.
Portofoliul său însumează multe piese jucate pe scena de la Bulandra, dar şi dramatizări adaptate pentru teatrul radiofonic.
„A plecat din teatru ca Ariel din «Furtuna» lui Shakespeare, luându-şi rămas bun de la Prospero şi punându-şi în buzunare nebunia şi libertatea, către muzică şi îndeosebi către radio. Rămân însă, în memoria tuturor, anii lui de scenă, anii tinereţii, ai nebuniei şi ai bucuriilor noastre, anii celor mai răsunătoare succese ale trupei Bulandra”, ne-a spus colega şi prietena sa Irina Petrescu. „Nimeni nu ne va lua niciodată acei ani, chiar dacă arta teatrului, arta efemerului, este sortită pieirii, în fiecare seară. Moţu ştia să creadă şi ne convingea pe toţi. Când părăseam teatrul după ce jucam «A douăsprezecea noapte» de Shakespeare, tinerii cântau pe străzi «Ei, ce ploaie e afară»… În marţea în care s-a desfăşurat ceremonia sa de înhumare a plouat torenţial! La Cimitirul Bellu, pentru câteva minute, când sicriul a fost coborât, ploaia a stat. «Dacă v-a plăcut bufonul, mai poftiţi şi mâine seară…». N-a fost întâmplător, pentru că Moţu a fost un actor shakespearian prin excelenţă”, a completat actriţa Irina Petrescu.
„Pentru mine, Moţu era omul de pe Lună...”
Emilia Popescu îl consideră pe Pittiş un mentor şi un prieten. Actriţa, care a jucat alături de el, a rememorat începuturile prieteniei dintre ei: „Mi-a fost profesor un an. Era drastic, riguros şi disciplinat, atât de diferit de mine... Probabil că, din cauza felului meu de a fi, el a trebuit să-şi dubleze rigurozitatea. Dincolo de lecţiile sale sau de lipsa mea de concentrare, ne întâlneam într-un loc unde deveneam una şi aceeaşi persoană. Eram doi oameni bucuroşi, care vorbeau aceeaşi limbă. A fost un tip sclipitor, care a înmagazinat atât de multe cunoştinţe într-un timp atât de scurt... Eu voiam să visez. Pentru mine, Moţu a fost ca un om care zbura pe Lună în fiecare zi şi venea de acolo să-mi spună cum e. De atunci n-am mai aflat cum e… Lui îi datorez existenţa pe scenă şi am debutat alături de el în «Câinele grădinarului». Am rupt gura târgului şi apoi am jucat împreună în «Meditaţiile Ritei». Aveam 22 de ani şi mi-era groază să spun pe scenă că am 26, dar asta era replica. Dar am jucat acest spectacol împreună până am împlinit vârsta personajului. M-am simţit ca un copil nou-născut până ajunge la şcoală. În piesă era vorba despre găsirea unui drum în viaţă…”.
Prietenia cu Anda şi Bocăneţ l-a apropiat de televiziune
Florian Pittiş avea, într-adevăr, o voce unică. Atunci când îl auzeai aveai senzaţia că te afli pe buza unui ocean. Timbrul vocii sale era cald, dar puternic. Impunător, dar blând. Când înregistra pentru TVR se obişnuise să spună: „Mă impresionează lumea care mă vede pe stradă şi îmi spune: «Domnule Pittiş, v-am văzut vocea la Teleenciclopedia»”. Pe lângă acea colaborare, Moţu a mai jucat în momentele vesele regizate de Alexandru Bocăneţ, unde a alcătuit un trio de aur alături de Anda Călugăreanu şi de Dan Tufaru.
Nu schimba ţigările, de teamă să nu-şi modifice vocea!
Mason născut, nu făcut
Potrivit scriitorului Olimpian Ungherea, membru al Marii Loji Naţionale din România (MLNR), Moţu a fost o personalitate ieşită din comun, fiind şi purtătorul de cuvânt al Lojii: „Fratele Pittiş a fost un mason născut, nu făcut. Pentru el, Masoneria nu era doar o organizaţie, era o stare de spirit. Îmi amintesc că îmi spunea: «Eu sunt un handicapat. Nu pot să urăsc! Iubesc pe toată lumea. Nu există oameni exclusiv buni sau răi». De asemenea, fratele Florian deprinsese secretele artei de a asculta. I te destăinuiai ca unui duhovnic. Noi ne adresam unul altuia cu «tu». El motiva că aşa i se adresează şi lui Dumnezeu. «Ce, lui Dumnezeu mă adresez cu Dumneavoastră?» Pot să vă mai spun că atunci când recita «Tatăl nostru» ne cutremuram. Pur şi simplu, el se transfigura, şi rugăciunea te pătrundea de sus până jos, în întreaga fibră a sufletului”.
„Eu sunt un handicapat. Nu pot să urăsc! Iubesc pe toată lumea. Nu există oameni exclusiv buni sau răi“
Ducu Bertzi: „Merită ca memoria lui să fie păstrată vie“
„Şi acum îl simţim pe Moţu aproape de noi, de parcă a plecat puţin, nu de tot. Amintim de el foarte des, chiar zilele trecute l-am pomenit, când am avut un concert la Vama Veche. Mă bucur că în amintirea lui am reuşit să scot în primăvara aceasta DVD-ul cu ultimul nostru concert. Moţu Pittiş merită ca memoria lui să fie păstrată vie”, ne-a declarat colegul său de la „Pasărea Colibri”, Ducu Bertzi.Mircea Vintilă: „Îmi vine să-i dau telefon“
La comemorarea susţinută la şase luni de la trecerea în eternitate a lui Florian, la Cimitirul Bellu n-a fost timp de vorbe. Liniştea a spus tot ce era de spus. Totuşi, unii dintre cei prezenţi au simţit nevoia de a se destăinui. „Uneori îmi vine să-l sun, să-l întreb ce face. Moţu pare că n-a plecat, ci că are treabă. Îl simţim mereu şi apare în gândurile noastre când nu ne aşteptăm”, a spus Mircea Vintilă.Vocea Teleenciclopediei
„Mă impresionează lumea care mă vede pe stradă şi îmi spune: «Domnule Pittiş, v-am văzut vocea, la Teleenciclopedia»”A părăsit Cenaclul Flacăra din cauza unei sticle cu bere
În 1982, el a părăsit Cenaclul Flacăra, pentru că i-am interzis să bea o bere. Tuturor artiştilor le-am interzis să bea, chiar dacă lucram enorm, iar un spectacol dura şi 12 ore.
Eram urmăriţi şi se putea întâmpla orice.
Dar Moţu a fost un caracter puternic.
Chiar dacă a plecat, mi-a luat apărarea în toate momentele de după ’85, când eu eram interzis.
Şi eu îl apărasem, pentru că la mine pe scenă era cu plete, deşi nicăieri nu aveai voie să ai părul lung. M-a marcat profund trecerea sa, de aceea n-am fost la înmormântare, cum n-am fost nici la cea a lui Nichita.
Nici la a mea n-o să mă duc…”.
Căsătoria cu Anda a durat opt ani...
Cred că aşa a străbătut el viaţa, ca şi copiii şotronul.
Florian zicea că eram darul lui de la Dumnezeu.
Îl întrebam, adesea, ca orice femeie: «De ce mă iubeşti?» şi el zicea: «Nu ştiu. Ştiu doar că tu eşti darul meu de la Dumnezeu. Dumnezeu a zis: E a ta, ia-o!, iar eu nu am făcut decât să-l ascult pe Dumnezeu».”
sursa: taifasuri.ro
