Ca orice oras din lume, Bucurestiul postbelic si-a avut personajele sale. La doar cativa metri de Omul cu luneta, aflat seara de seara cu telescopul lui pe trotuarul din fata Cercului Militar, se gasea un alt personaj bucurestean, faimos la inceputul.
Ca orice oras din lume, Bucurestiul postbelic si-a avut personajele sale. La doar cativa metri de Omul cu luneta, aflat seara de seara cu telescopul lui pe trotuarul din fata Cercului Militar, se gasea un alt personaj bucurestean, faimos la inceputul anilor '60: Mutul. Era un agent de circulatie, unul dintre cei mai buni, format la scoala interbelica a breslei sale. Lipsa darului vorbirii nu-l impiedica sa dirijeze impecabil fluxul de vehicule care treceau prin intersectia Caii Victoriei cu actualul Bulevard Regina Elisabeta, denumit pe atunci 6 Martie. Avea vreo 50 de ani. Schimba culorile semafoarelor dintr-o ghereta cilindrica poreclita "borcan", situata langa actuala intrare in magazinul alimentar de la parterul hotelului Bulevard. Adesea, cobora in strada cu fluierul si bastonul vopsit in alb-negru sa descongestioneze circulatia cu miscari repezi, fluide, ritmate aproape muzical. Oamenii se opreau in loc sa-l priveasca explicandu-i prin semne, vreunui sofer, pe care il oprise, ce greseala facuse. A disparut de la postul sau, probabil la ceasul pensiei, concomitent cu o raritate rutiera: autobuzul englez cu etaj, vopsit in rosu, cu platforma deschisa, identic cu cele de pe strazile Londrei, care circula prin centrul Capitalei, intre Universitate si Opera.
"Sergiu Malagamba/ Noaptea stinge lampa"
Pana la sfarsitul anilor '70, trecatorii intorceau capul dupa un sexagenar suplu cu ochelari fumurii cu globuri rotunde care-i dadeau un aer misterios. Era imbracat cu haine stranse pe corp, pantaloni care se stramtau spre pulpe, incaltat, invariabil, cu ciorapi de culoare alba. Era Sergiu Malagamba, nume intrat pana si in folclorul copiilor ("Sergiu Malagamba/ Noaptea stinge lampa"). Dirijor al unor formatii de jazz, de estrada, aranjor muzical, baterist virtuoz, Sergiu Malagamba (basarabean din Chisinau) crease in timpul razboiului un curent vestimentar nonconformist care-i purta numele: malagambism. Unii dintre adeptii sai mergeau pana acolo incat isi iluminau seara imbracamintea cu cateva beculete conectate la o baterie de lanterna tinuta in buzunar. Daca un tata constata ca fiul sau se imbraca excentric, il eticheta "malagambist". In anii razboiului, cand maresalul Antonescu impusese ca lumea sa umble imbracata sobru pe strada - inclusiv cu cravata la gat - intrucat soldatii romani luptau pe front, un gazetar varstnic s-a apucat sa infiereze malagambismul si pe liderul lor intr-un articol, aducandu-le astfel o coplesitoare popuaritate. Sergiu Malagamba s-a ales cu o scurta internare in lagar, iar dupa venirea comunistilor la putere cu aureola de "antifascist".
Regizorul Jean Georgescu
Aparea pe Calea Victoriei pe la mijlocul anilor '80 un domn in varsta, inalt, solitar, care se plimba cu pas masurat, afisand o ireprosabila vestimentatie "retro". Primavara si vara trecea in costum cu vesta croit dupa moda de la 1920, cu nodul cravatei fixat intr-un guler "tare". Daca isi descheia haina, dintr-un buzunar al jiletcii se ivea lantul impletit al unui ceasornic de buzunar. In zilele de toamna tarzie, purta ghetre protectoare la incaltaminte, raglan, umbrela cu maner de baston si isi acoperea parul rarit, vopsit intr-o nuanta cafeniu-roscata, cu un melon. In privirea-i linistita ca si umbletul, ostentatia alterna parca cu melancolia sau ironia... Purtatorul insolitei imbracaminti era unul din primii nostri regizori de film, Jean Georgescu, nascut in anul 1900, client de vaza al Capsei. Dupa ce deprinsese meserie in studiourile franceze, unde se produsese si ca actor, realizase in 1940 o ecranizare celebra dupa piesa "O noapte furtunoasa" de Caragiale, apoi alte cateva filme, dupa razboi.
Domnul Cinema
Televiziunea ii adusese popularitate in anii '60-'70 unui critic de film pirpiriu, mic de stat, un octogenar neastamparat, savurat de public pentru spontaneitatea si nastrusniciile sale verbale intr-o epoca in care oamenii erau mai degraba prudenti si tepeni in fata camerelor de luat vederi. Poreclit Domnul Cinema, criticul si gazetarul D.I. Suchianu era un produs tipic al lumii si al redactiilor interbelice. Se imbraca elegant si batista nu-i lipsea de la buzunarul de langa rever al costumului. Unii sustineau ca avea un ascendent chinez si numele i-ar fi fost: Su-Chi-An. Lumea intorcea capul cu simpatie dupa el cand trecea pe strada cu umbletul lui ticait.
Grotestii
Spre sfarsitul epocii comuniste prevalau insa in Bucuresti personaje grotesti. Astfel, in partea superioara a Caii Victoriei, ca si prin Piata Amzei sau pe Strada Mendeleev din apropiere, putea fi zarit un barbat de circa 50 de ani incaltat cu pantofi barbatesti, dar care purta ciorapi de dama din nylon pe pulpele lasate la vedere de o pereche de pantaloni bufanti. Capul ii era acoperit cu o basca cu mot cafenie. Un alt exemplar omenesc bizar aparea tot pe Calea Victoriei: lat in umeri, inalt, cu o palarie mexicana pe cap, un soi de sombrero, cravata numai buna de arborat in suburbiile din Napoli ori Buenos Aires si o batista portocalie iesind din buzunarul sacoului alb ca o caroserie de Cadillac. Oaches la fata, cu dintii innegriti si urme de varsat de vant pe obraz, suradea la trecatori, salutandu-i in dreapta si-n stanga.
Mostenit din deceniile precedente era Tudorica, tiganul cu trompeta, care animase ani in sir galeria echipei de fotbal Rapid. Canta uneori pe strada "Silence" cu instrumentul sau, inconjurat de trecatorii care se opreau sa-l asculte. Ultima oara cand l-am vazut era o vara nespus de calduroasa, in 1986 sau '87. Descheiat la camasa, cu burta aramie revarsandu-i-se rauri peste pantaloni, scotea din trompeta niste sunete stridente de bocet, rezemat de soclul statuii lui Kogalniceanu.
sursa: 9am.ro
FzR!
