Emmanuel Godfroid: Adevărul e că am trecut printr-o perioadă extrem de dificilă înainte de a veni în România. În cei patru ani cât am fost la Standard, m-am operat de tot atâtea ori la tendonul lui Ahile. A fost oribil. Ultima oară m-a operat doctorul Marc Martens, care este cunoscut şi în România.Mi-a spus că dacă accidentarea va recidiva iar, asta înseamnă sfârşitul carierei mele. Din fericire, n-a fost cazul. Aici, în Belgia, lumea nu mai avea însă încredere în fotbalistul Godfroid. Înainte de a mă oferta Mircea, mai avusesem doar o propunere de la Vitória Setúbal, din Portugalia. Dar nu era nimic sigur, trebuia să dau probe. Recunosc însă că nu ştiam mai nimic despre România, m-am cam aruncat cu capul înainte!
Care e prima ta amintire legată de România?
O-la-la, unde am aterizat?! (râde) Ţin minte că a venit Cornel (n.r – Mateiaşi) să mă aştepte la aeroport. N-a luat-oînsă pe drumul principal spre oraş, ci pe unul ocolitor, pe unde erau numai case.
De-asta am avut reacţia aia. Dar apoi, după ce am văzut adevărata faţă a Bucureştiului, m-am liniştit. E un oraş foarte frumos.
Fanii te-au adoptat imediat, mai ales că ai înscris încă de la primul tău meci oficial...
Aşa este. Era o partidă cu Sportul. Era 1-1 şi am marcat golul victoriei în minutul 88. Apoi, în runda următoare, am câştigat cu 5-2 contra Oţelului. Am dat iarăşi ultimul gol. În total am înscris cinci goluri în sezonul în care am câştigat titlul. A fost magnific. E singurul titlu câştigat de mine în carieră, este cea mai frumoasă amintire a vieţii mele. Şi acum am acasă o poză cu echipa şi cu trofeul de campioană.
E păcat că n-aţi reuşit să ajungeţi şi în grupele Ligii Campionilor...
Da, dubla aceea cu Anderlecht... Mă gândesc şi acum de multe ori la asta. A fost un adevărat coşmar. Apropo, ştiai că meciul de la Bucureşti a fost prima partidă oficială a lui Vincent Kompany, căpitanul de azi al lui Manchester City? Dar să revenim la meciurile de atunci. Mi se pare şi astăzi inexplicabil modul în care am pierdut. Să ai 2-0 la pauză şi să se termine 3-2 pentru ei... A fost un coşmar...Eu zic că meritam mai mult, dar n-am avut noroc!
Schimbările de antrenori te-au făcut să pleci de la Rapid, la sfârşitul anului 2004?
Nu... După ce a plecat Mircea Rednic, am jucat la fel de mult şi cu Dan Petrescu sau cu Viorel Hizo. Apoi a venit Răzvan Lucescu, pe care-l ştiam foarte bine. Problema era că m-am accidentat iar în vara lui 2004. De aceea am jucat foarte puţin în ultima jumătate de an petrecută la Rapid. Trebuia să iau pastile în fiecare zi, nu mai puteam. Am decis să mă opresc, chiar dacă soţia mea a insistat să rămân în continuare în România.
În ciuda acestor probleme, ţi-ai continuat cariera de fotbalist...
Da, e adevărat, n-am putut sta deoparte. M-am transferat la RFC Liège, fosta mea echipă de la începutul anilor ’90. Pe atunci l-am avut ca antrenor pe Eric Gerets şi jucam în prima ligă, dar în momentul în care am revenit, în ianuarie 2005, echipa era în divizia a patra! Cam ăsta a fost nivelul maxim la care am jucat în anii ăştia. La RFC m-am întâlnit şi cu Rubenilson, care tocmai plecase şi el de la Craiova.
Ziarele scriu că tocmai ai semnat cu o nouă echipă…
(râde) Cu siguranţă e ultimul transfer din viaţa mea. La Hannut, unde am jucat în ultimii doi ani, am fost coleg cu alt „tinerel“ de 40 de ani, Axel Lawarée, care a trecut şi el pe la Standard Liège, iar la Sclayn, noua mea echipă, am posibilitatea să joc împreună cu băiatul meu cel mare, Arnaud, care are 20 de ani. M-am gândit că n-ai în fiecare zi şansa asta, iar de întinerit nu mai întineresc. Mai joc încă un an sau doi împreună cu el şi apoi mă las.
Nu te tentează o carieră de antrenor?
Nu, nu mi-ar plăcea. Am fost antrenor secund şi jucător la Bas-Oha, dar nu mi-a
plăcut. După mine, trebuie să fii un bun orator ca să fii un bun antrenor. Iar eu sunt puţin timid, nu m-aş descurca să vorbesc în faţa jucătorilor.
Ai mai ţinut legătura cu foştii tăi colegi?
Da, am vorbit cu Daniel Niculae, cu Răzvan Raţ şi cu Nicolae Grigore, când au venit aici cu naţionala României, acum doi ani. Din câte ştiu, doar Grigore mai joacă acum la Rapid, dintre cei pe care-i ştiu eu... Aşa este. Dar mai e acolo şi Dănuţ Perjă, care e director sportiv, iar Marian Rada e antrenor principal... Da? Apropo de Perjă... Pe băiatul meu cel mic îl cheamă Manu, ca pe mine, dar fetiţa lui Perjă îl striga mereu Manuş. Acum aşa îi spunem şi noi acasă. Ne face plăcere, pentru că ne amintim mereu de România. Perioada petrecută la Rapid rămâne cea mai importantă parte a carierei mele. De când am plecat, această echipă a rămas în inima mea!
Cum vezi campionatul românesc, comparativ cu cel din Belgia?
Cred că cel de aici este doar un pic mai valoros. În România se pune mai mult accent pe tehnică, în timp ce în Belgia fotbalul e foarte tacticizat. Dar aveţi un campionat bun, asta se vede în cupele europene. Mereu, când mai îmi spune cineva că am jucat într-un campionat slab, le arăt rezultatele echipelor româneşti din Europa. Clujul a câştigat acasă la Manchester United, iar Steaua a eliminat-o pe Ajax Amsterdam. Asta înseamnă ceva, nu? ;
PROFIL Emmanuel Godfroid
Data şi locul naşterii: 16 august 1972, Huy, Belgia
Postul: mijlocaş stânga
Cariera: RFC de Liège (1991-1994, 2005-2006), Royal Antwerp (1994-1998), Standard Liège (1998-2002), Rapid Bucureşti (2002-2004), RFC Liége (2005), RJS Bas-Oha (2006-2010), Solière Sport (2010-2011), RFC Hannutois (2011-2013), RAEC Sclayn (din aprilie 2013)
A jucat 52 de partide şi a înscris 8 goluri în Liga I, reuşind să câştige campio-natul (2003) şi douăSupercupe ale României (2002, 2003)
sursa: adevarul, 16 mai 2013
FzR!
