Scurtu isi intampina oaspetii zambind. Ii masoara lung, din spatele ochelarilor cu rame fumurii, cantarind cata pasiune pentru giulesteni se ascunde in cei care-i calca pragul. Pe “rapidistii pur-sange” ii soarbe din priviri. La ziaristii care se recomanda obiectivi se uita suspicios. “Nu exista. Cine iubeste fotbalul duce povarea dragostei pentru o echipa”, tanseaza subiectul.
In ciuda celor saptezeci si trei de ani, Gheorghe Scurtu e ca un pusti. Imaginati-va un dormitor impodobit cu taieturi din ziare, versuri scrise ingrijit despre idolii visinii, rafturi pline de albume in care se ascunde istoria a mii de jucatori, trenulete improvizate, “personalizate” cu chipul fotbalistilor de ieri si azi. Are o doza de nebunie in fanatismul cu care isi apara fiecare cucerire din muzeul improvizat. E insa un nebun frumos ca driblingurile lui Ozon. Paharele, scrumiera, tabachera, perdeaua, totul e amprentat de insemnele Rapidului.
“Am trait farmecul vietii”
Cand isi deschide si sufletul alb-visiniu, acest adolescent intarziat devine fermecator. Tine sa-si bucure vizitatorii cu inregistrari audio, in care a turnat toata dragostea sa. “Omul strabate trei etape. Prima, in care invata cum se traieste. Ultima, in care doar sa incapataneaza sa existe, si perioada intermediara, in care simti farmecul vietii si te pregatesti pentru cea din urma incercare”. Pentru Gheorghe Scurtu, prima etapa a inceput cand a apucat calea Giulestiului, iar acum asteapta “fluierul final”, “fara sicriu si cruce, dar cu poezii, albume si fotografii”. Cum a ajuns sa traiasca pentru Rapid? “Cand s-a desfiintat prima mea echipa de suflet, Carmen, prin ‘47, a trebuit sa aleg. Bazil Marian si Valentin Stanescu, cei mai buni nasturi ai mei, cu care jucam fotbal ca tinerii de atunci, au ales CFR-ul si m-au luat cu ei”. Are si regrete:“in ‘48 am fost la un trial. Am reusit, dar parintii nu mi-au dat certificatul de nastere, necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie”.
“Sa nu se aleaga praful”
Dubla cu Steaua o asteapta emotionat (din sferturile Cupei UEFA – n.m). Pretinde ca indiferent de rezultat va “cinsti” un paharel. “Sa fim daco-romani. Dacii beau la necaz, romanii la victorii. Sa ne bucuram toti”. Iubeste echipele de azi, dar nu ca pe “cea din ‘75, care a promovat in <<A>> cu noua copii crescuti la juniorii nostri”. Cand vine vorba despre conducatorii actuali ai clubului isi mascheaza prost furia. “Scriu despre ei in cartea la care lucrez opt ore pe zi. Va fi istoria traiata a Rapidului. E visul care ma tine tanar. Va fi ca o cutie a Pandorei din care vor iesi toate relele, dar si speranta”, marturiseste el.
“Am bagat mii de euro in muzeul asta. Ma ajuta fata mea, care munceste la Viena intr-o firma de audit. Ea l-a si inaugurat. Admit ca e kitsch, dar am inregistrari video deosebite. Si Misu Iancu (n.r – Marian Iancu) a facut copii dupa ele. El e rapidist suta la suta”.
Cand te conduce spre iesire, nea Scurtu iti intinde o mana plina de riduri. Orele de rugaciune pentru binele giulestenilor se simt. Iti prinde bratul si iti spune inecat de lacrimi: “Va spun la revedere. Dar nu se stie niciodata. Si alaturi de Rapid, batanetea e tot grea. Dea Domnul ca de tot ce am realizat aici sa nu se aleaga praful…”
DESTIN
Intre Stalin si Anda Calugareanu
“In ‘50 eram elev de liceu si am pictat tabloul lui Stalin. A fost selectat si dus la Ambasada Rusiei. Nu stiu daca a ajuns la Moscova, cum mi s-a spus, dar desenam frumos. Aveam talent si imi mergea mintea. Asta m-a ajutat sa fac tot ce e aici”, clameaza Scurtu, masurand din priviri copiile trofeelor cucerite de Rapid de-a lungul vremii. “Sunt pastise, adica le-am facut, dupa priceperea mea, dintr-o galerie pentru perdea. Pastisa e si cuvantul meu preferat. Am avut drept model cupele adevarate. Nevasta-mea nu s-a suparat, m-a sprijinit mereu”, se lauda el. Alta amintire draga: o emisiune pentru copii cu Anda Calugareanu, filmata la sediul clubului. Era prin ‘91: “Anda mi-a spus ca a fost cea mai frumoasa din viata ei. Pastrez fularul si caciula pe care le-a purtat atunci”, spune nosalgic. “Rapiduletul, echipa asta nebuna, mi-a adus mii de sperante, pe care nu le-a implinit. Dar o iubesc la infinit”, incheie batranul cu inima visine.
Intr-o sambata dimineata, l-am sunat pe amicul Delcea, i-am zis sa-si faca toaleta rapid, si sa vina, ca avem treaba – mergem la muzeu, la Rapid. M-am ferchezuit, si am pornit la prima ora a diminetii. 16-le pana la Pipera, si de acolo metrou. Opt-noua statii. Pe vremea aia, Cristi era agent de vanzari la o firma de mochete. Eu voiam sa-l fac ziarist, fiindca scrie mai bine decat oricare dintre oamenii pe care-i cunosc. Se apropia meciul tur din sferturile UEFA, Rapid-Steaua. Partida care a incins redactiile de sport. A fost cel mai greu eveniment din scurta mea viata de gazetar. Numai cine nu stie cum da in clocot un ziar inaintea unei partide care isterizeaza Romania nu intelege. Asa ca o jumatate de samabata departe de sediul EVZ in flacari era o binecuvantare.N-o mai lungesc. Am ajuns toti trei la usa giulesteanului. Batranul, galant, ne-a tras clapa. I-a oferit flori Catalinei, o prietena comuna (da, avem prietene comune cu septuagenarii!), si a chicotit cum are obiceiul: “Hihi. Pe voi nu v-a dus capul. Ce sa va fac, daca nu stiti sa fiti cavaleri cu o fata asa de frumoasa… Hihi”. Asa e, nu ne dusese. In cinci minute, mi-a dat peste cap tot sistemul de valori: “Cum ziceai ca o cheama pe fata, Catalina? Eu nici nu stiam ca o cheama Catalina…”. Peste alte cinci minute si-a amintit ca o stie de niste ani si mi-a garantat solemn ca ii face cadou de nunta drepturile de autor ale cartii lui, pe care e sigur ca “o vor sorbi fotbalistii mai ceva pe romanele politiste”. Era un dragut.
Ne-a facut turul muzeului, cu aerul unui pedagog bland, ne-a povestit despre investitiile fabuloase de peste zece mii de euro: “A trebuit sa-mi iau video, ca n-aveam video… Am schimbat patul, l-am facut cu sertare sa bag in ele, am schimbat perdelele si covoarele… Ce sa mai, cand le pui pe hartie se aduna…”. La un moment dat, cand din casetofonul sau vechi rasuna un ‘remake’ facut de el dupa Paunescu – “Cine are Rapid pe pamant nu in gand…”-, l-au podidit lacrimile. Si a plans asa, infundat, in spatele ochelarilor, in timp ce eu si Cristi rasfoiam, tacuti, albume pline cu pozele fotbalistilor rapidisti de odinioara.
Domnul Scurtu e teribil de orgolios: “e inutil sa va mai spun ca jumatate din ce se scrie in presa de la noi pe Rapid le are de la mine…”. Primeste des vizitatori. “Ieri, am avut musafiri, azi ati venit voi, maine am musafiri”. Zicea ca 90% din vizitele astea sunt inutile, 5% utile, si 5% placute.
Imparte lumea in rapidisti si restul.
Cu “visinii” sta la taclale pana in zori.
Pe noi ne-a trimis sa vedem, pe ghereta din drepul fabricii UMUC, un afis in care inca mai sta scris, pe o coala A4, ca aceia care vor sa intre in galerie trebuie sa-l contacteze telefonic.
A fost sef de galerie in Giulesti si zice ca era mai rau ca astia de azi. “Pai mie imi zicea Scurtu-Nebunu. Toata viata am fost Gica-Contra, aia e!”. “Pai, cine crezi ca i-a tinut foaia lu’ Socaciu cand a cantat prima data imnul nostru pe stadion? Scurtu!”, se faleste.
Desi a lucrat in comert, nu-si vinde bine “marfa”. Era vorba ca ne ia bani pe turul muzeului, dar pana la urma ne-a servit si cu suc si cu piscoturi.
El a sorbit, tacticos, si o tuica buna “din Polonia”, cu un nume imposibil, pe care l-am uitat din ziua aia.
Ne-a povestit ca a fost la un pas sa doneze toata agoniseala, toate albumele, toate pastisele, clubului. “Sa faca si ei muzeu adevarat”.
S-a certat cu diriguitorii din Grant, pentru ca s-au tot plans ca n-au spatiu, si ca trebuie sa si zugraveasca incaperea unde va fi muzeul (!). “Si a murit chestia…” Ne-am despartit cu sentimentul ca ne vom revedea. Mi-a dat o carte de vizita si a facut cu ou si cu otet tot trustul nostru de presa, “care trimite reporterii pe teren fara sa le dea carti de vizita”. “Ce marketing aveti, ma, acolo?”, mi-a spus a la Vadim.
Dupa mai bine de un an, in care am tot ascultat inregistrarea interviului cu domnul Scurtu – (e fabulos cand spune: “parintii nu mi-au dat certificatul de nastere necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie…”; o zice sfasietor de grav) – , Cristi (care a ramas in relatii cordiale cu dumnealui) m-a anuntat ca “mergem cu domnu’ Scurtu la parasatasul lui Langa si Greavu”.
Si ne-am dus.
Ne-a facut turul muzeului, cu aerul unui pedagog bland, ne-a povestit despre investitiile fabuloase de peste zece mii de euro: “A trebuit sa-mi iau video, ca n-aveam video… Am schimbat patul, l-am facut cu sertare sa bag in ele, am schimbat perdelele si covoarele… Ce sa mai, cand le pui pe hartie se aduna…”. La un moment dat, cand din casetofonul sau vechi rasuna un ‘remake’ facut de el dupa Paunescu – “Cine are Rapid pe pamant nu in gand…”-, l-au podidit lacrimile. Si a plans asa, infundat, in spatele ochelarilor, in timp ce eu si Cristi rasfoiam, tacuti, albume pline cu pozele fotbalistilor rapidisti de odinioara.
Domnul Scurtu e teribil de orgolios: “e inutil sa va mai spun ca jumatate din ce se scrie in presa de la noi pe Rapid le are de la mine…”. Primeste des vizitatori. “Ieri, am avut musafiri, azi ati venit voi, maine am musafiri”. Zicea ca 90% din vizitele astea sunt inutile, 5% utile, si 5% placute.
Imparte lumea in rapidisti si restul.
Cu “visinii” sta la taclale pana in zori.
Pe noi ne-a trimis sa vedem, pe ghereta din drepul fabricii UMUC, un afis in care inca mai sta scris, pe o coala A4, ca aceia care vor sa intre in galerie trebuie sa-l contacteze telefonic.
A fost sef de galerie in Giulesti si zice ca era mai rau ca astia de azi. “Pai mie imi zicea Scurtu-Nebunu. Toata viata am fost Gica-Contra, aia e!”. “Pai, cine crezi ca i-a tinut foaia lu’ Socaciu cand a cantat prima data imnul nostru pe stadion? Scurtu!”, se faleste.
Desi a lucrat in comert, nu-si vinde bine “marfa”. Era vorba ca ne ia bani pe turul muzeului, dar pana la urma ne-a servit si cu suc si cu piscoturi.
El a sorbit, tacticos, si o tuica buna “din Polonia”, cu un nume imposibil, pe care l-am uitat din ziua aia.
Ne-a povestit ca a fost la un pas sa doneze toata agoniseala, toate albumele, toate pastisele, clubului. “Sa faca si ei muzeu adevarat”.
S-a certat cu diriguitorii din Grant, pentru ca s-au tot plans ca n-au spatiu, si ca trebuie sa si zugraveasca incaperea unde va fi muzeul (!). “Si a murit chestia…” Ne-am despartit cu sentimentul ca ne vom revedea. Mi-a dat o carte de vizita si a facut cu ou si cu otet tot trustul nostru de presa, “care trimite reporterii pe teren fara sa le dea carti de vizita”. “Ce marketing aveti, ma, acolo?”, mi-a spus a la Vadim.
Dupa mai bine de un an, in care am tot ascultat inregistrarea interviului cu domnul Scurtu – (e fabulos cand spune: “parintii nu mi-au dat certificatul de nastere necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie…”; o zice sfasietor de grav) – , Cristi (care a ramas in relatii cordiale cu dumnealui) m-a anuntat ca “mergem cu domnu’ Scurtu la parasatasul lui Langa si Greavu”.
Si ne-am dus.
Rapidistul parea bucuros ca ne vede. A scos un “Ee…”, greu de imitat in scris. “Aici sunt de-ai lu’ Langa. Ai lu’ Greavu sunt in partea ailalta, acolo vin si jucatorii”, ne-a explicat ca un amfitrion bine-intentionat.
Cumva pagina 47?
Apoi, a aparut, nu stiu de unde, batranul ziarist Gheorghe Nicolaescu. Era fericit ca “sunt si confrati mai tineri” acolo. “Normal ca sunt, doar i-am chemat eu”, a replicat Scurtu. Nicolaescu, autorul cartii “Lucestii”, s-a plans, din nou, ca la “Premiile Ioan Chirila” de anul trecut n-a castigat trofeul pentru cel mai bun volum, desi a fost singurul nominalizat. S-au spus vorbe grele, pe care n-am sa le reproduc, pentru ca nu cred o iota din ce mi-a zis despre Iarina Demian. I-am crezut insa gazetarului toata durerea. Cartea asta era viata lui. Sotia ii tot dadea ghes sa nu mai zica din casa. L-a scuzat: “s-a tot perpelit de cand cu treaba asta, are si probleme cu prostata…”
Domnul Scurtu i-a spus lui Nicolaescu de ce crede el ca n-a castigat laurii: “Cumva pagina 47?
Ai uitat ce-ai scris acolo? Ai povestit cum, la putin timp dupa nunta, Mircea Lucescu si-a lasat sotia in statia de autobuz, si a plecat in cantonament… S-o fi suparat si doamna Neli”. Credea ca doamna Neli s-a opus ca Nicolaescu sa castige.
Cei doi domni au pornit apoi o discutie savanta in care se impleteau masonii, americanii si rapidistii, ceasul primit de domnul Scurtu de la fiica sa, un ceas de la NASA (!).
Pare-se ca timpul e mai scurt, si ca unii (cine oare?) ne fura din minute, cam unul pe ora. N-am inteles prea bine.
In fine, au inceput sa apara jucatorii.
Era ca la o gala a fotbalului romanesc.
Doar ca nu era nimeni sa-i anunte in microfon: Culae Lupescu, Puiu Ionescu, Niki Dumitriu, Teo Codreanu, Nae Manea, Rica Raducanu, Nasturescu, Goanta. Multi.
S-au asezat la mese in asteptarea aperitivului.
Am vrut sa-i pozez. Nicolaescu s-a revoltat: “nu se poate domnule! Pai cum stati voi la masa? Hai, asezati-va cum stateati in teren! Codreanu, treci in stanga, Puiule stai in centru langa Niki, asa… Nasturescule, ce faci omule, asaza-te la locul tau. Pai se poate?”.
Ceilalti giulesteni erau incantati de idee si ii puneau cu mana pe scaune, cum pun antrenorii jetoanele pe tabla din vestiar. Giulestenii s-au conformat ca niste scolari sfiosi. Si au zambit frumos. Doar Puiu Ionescu era mai circumspect: “mai bine, facem pozele dupa felul doi?”
Antrenorul Slateanu (fost Urecheatu – si-a schimbat numele sa nu-i ocarasca pustii rautaciosi fata in scoala) a nimerit langa Rica Raducanu. Cristi tocmai ce dezgropase in “Atac” un blat din ‘74. Slateanu il acuza pe Raducanu ca ar fi trantit un meci cu Iasiul.
Rica n-a pus la suflet: “Nene Urecheatule, esti marfa, taticu’. Arati perfect, ne ingropi pe toti”. “Ne ingroapa pe toti, Urecheatu”, zicea si facea cu ochiul ca in emisiunile lui Pepe de pe Antena.
Vaduva Greavu, doamna Violeta, imi pare ca a trecut peste drama.
Nu stiu cum pot oamenii sa continue sa traiasca dupa ce le-au murit apropiatii. Chiar nu stiu.
Patronul cu o carte in mana
Trebaluia precum Coca Bloos in “Niki Ardelean, colonel in rezerva”, sa fie toate la locul lor.
Coliva, cola, tuica, palinca. Mi s-a parut ca a fost ca a fost o femeie foarte frumoasa. “A fost stewardesa, dom’le, ma intelegi…”, imi explica un giulestean.
Apoi s-a facut zarva si batranii au explicat cum “au venit aia de la Tarom sa ne faca nevestele stewardese”.
Unii n-au vrut, ca femeile lor aveau doar opt clase si nu stiau nici limbi straine.
Doamna Violeta ma prinde de mana si-mi povesteste cum a ajuns sa faca parastasul la “Tom”: “Il stiu pe patron de cand era mic, a fost vecin cu noi. Un baiat asa cuminte si studios… Mereu era cu cate o carte in mana, si uite c-a ajuns patron de maxi-bar”. Domnul Scurtu ma lamureste ca nu a fost chiar o intamplare ca parastasul celor doi fosti fotbalisti s-a tinut in acelasi loc: “Am complotat si eu din umbra, sa nu iasa discutii, stii cum e… Eu l-am adus pe Slateanu de mana pana la masa, asa ca…”
Rica a tinut-o numai in sotii. Fostii fotbalisti isi aminteau de toate, deodata.
Despre armata facuta la Chitila, despre cum au luat titlul in ‘67.
Nasturescu ma intreaba: “Domnu’ ziarist, ce e langa stadionul Dinamo?”. “Circul”, zic. “Gresit”, zice. “Spitalul de urgenta”, zic. “Lasa asta”, zice. “Politia?”. Reactia a fost ca a lui Horia Brenciu, la Robingo-ul de altadata: “Corect. I-auziti ce zice baiatu’. Ia’, mai zi! Politia, militia adica. Pai ne arestau lunea si ne dadeau drumu’ miercurea. Sambata aveam meci. Ailalti, de la Steaua, ne luau in armata pe toti deodata, cand se apropia meciu’ cu ei”, se vaita Nasturescu, un domn care seamana leit cu Basescu tanar, cu suvita intacta.
Dupa slujba, preotul face turul mesei si-l omagiaza pe “Nasture”: “Ai fost cea mai tare extema”. Si oamenii in sutana iubesc fotbalul. Rica l-a invitat, pios, sa guste ceva. Atmosfera s-a incalzit. Intr-un alt colt al incaperii il vad pe Top Voinescu plangand. Sotia il tine de mana, cum numai o doamna in varsta o poate face.
L-au tinut, psihologic, in brate pe Dolha
Tanti Magda, fosta secretara a clubului, imi povesteste cum si-a salvat ginerele, pe Ema Dolha, dupa ce l-a dat Copos afara: “Pai daca nu eram noi, sa-l tinem psihologic in brate, se prabusea”.
Sotul confirma: “Pai sigur ca se prabusea”. E fericita ca lui Dolha ii merge bine in Polonia, la Wisla: “Ii striga suporterii cinspe minute numele”. “Cinspe minute inainte de meci, si cinspe dupa”, lamureste tata-socru. “E ca Brad Pitt acolo. Il alearga lumea pe strada”, spune, mandra, mama-soacra. Fata ei era jurista la club si s-au intalnit acolo, pe culoare.
Farmecul vietii in visiniu e prezent si la o ocazie atat de sobra.
Oamenii astia stiu sa traiasca imi spun, privind-o pe doamna Magda cum ii cocoloseste ca o mama: “Uitat-te la ei, generatii de rapidisti la aceeasi masa. Ce poate fi mai frumos? Toti mi-s dragi, pe Rica il stiu de cand era copil. Generatia lui n-a avut rezultate asa mari, dar faceau spectacol. Astia a’ lu Goanta au jucat mai bine, dar nu erau la fel de iubiti”.
Toti, va spun toti, stiau ca intr-o zi vor fi din ce in ce mai putini cei care vor mai cinsti un paharel pentru ceilalti, stinsi, din ce in ce mai multi. Si se grabeau sa traiasca, la fel ca intotdeauna. Ca si cum ziua aia n-ar veni niciodata.
Rapidul merge mereu mai departe, fara se sinchiseasca de o gara atat de banala ca moartea.
Fosta secretara, care dupa ce s-a pensionat a mai fost doi ani sefa “la protocol”, e rosie in orbaji.
Se simte excelent in mediul asta langa fosti fotbalisti care mai scapa si cate-o injuratura, ca niste copii care nu vor sa se maturizeze. Ne-a zis ce “prostioare” a facut Rica in armata, cum a amenintat cu arma oamenii din tren – Pac! Pac!, cum nu voia sa stea drepti cand ii comanda ofiterul: “Ce drepti, ba, taticu? Eu sunt Ricu!”. A fost voie buna. Rica isi amintea cum era cand juca la Avicola, si ridicau tusierii cate un pui in loc de fanion.
Inainte sa vina fripturile, dupa ce am baut doua pahare de apa minerala Bucovina si unul de cola, m-am scuzat si am plecat. Rapidul avea meci la Cluj.
Nimeni nu se sinchisea de asta.
Articole aparute prin anul 2007 in ziarul “Evenimentul zilei”
