Dan Grigore: "Mai bine un meci al Rapidului, decât un concert mediocru!"

E cel mai mare pianist care a ţinut vreodată cu Rapid, dar nu ar interpreta niciodată binecunoscutul imn al giuleştenilor, pentru că nu îi place.

Lui Dan Grigore este greu să îi creionezi un portret în numai câteva cuvinte. Te impresionează teribil prin nenumăratele premii, diplome şi distincţii primite de-a lungul unei cariere muzicale extraordinare începute încă de când avea 3 ani, adică în urmă cu circa 64 de ani. Un geniu al pianului, recunoscut mai ales pe plan internaţional în anii în care regimul ceauşist îl interzicea în România comunistă. Apreciat de Sergiu Celibidache, şi-a câştigat dreptul de a cânta la pianul marelui Enescu, iar interpretările sale de excepţie au smuls ropote de apaluze pe scenele marilor festivaluri. Unul din "viciile" celui care din 2000 este şi membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului a fost şi rămâne fotbalul.


 Fanionul de lângă pian
 
 
De fapt, Rapidul. Dan Grigore este, de altfel, şi preşedintele Senatului din cadrul Clubului Aristocratic. Ne-a primit în universul copleşitor al camerei sale de lucru dintr-un cartier bucureştean într-o vilă aflată pe o stradă din imediata vecinătate a bazei Pro Rapid. O bibliotecă impozantă, un pian ale cărui clape scot sunete impresionante la atingerea degetelor maestrului. Printre toate distincţiile dintr-o viaţă, un fanion alb cu vişiniu.

O dezordine ordonată într-un loc în care te simţi privilegiat că păşeşti. Simţi nevoia să te îmbibi cu tot ce vezi, să conservi ce simţi. Un CD în plic de hârtie lângă crâmpeie din viaţa artistului înrămate în alb şi negru pe o masă de lucru. Un pix-creion din acela vechi, care la viaţa lui a făcut nenumărate însemnări pe portative. Icoane, medalii de demult şi un ceas electronic şi fără personalitate rătăcit printre atâtea amintiri, care clipeşte impasibil, semnalând trecerea timpului. O glastră cu flori, garoafe, şi peste toate aerul acela de loc altfel. Te aştepţi să îl vezi pe maestru într-un halat de casă, grav, rece şi distant. Dar nu, vorbeşte despre fotbal ca noi, muritorii. E clar însă că tot ce spune şi cum spune are o muzicalitate aparte. Asta simţim, încercăm să şi redăm. ProSport propune un repertoriu de replici clasice în noianul declaraţiilor de petrecere din fotbalul nostru.

-De unde pasiunea pentru fotbal? Şi de ce Rapid?-La început am fost stelist după tată şi mă duceam la meciurile CCA-ului. Am devenit rapidist pentru că echipa juca artistic şi pentru că era considerată un paria al societăţii, la fel ca mine. Nefiind pe placul unora sau altora, mă identificam cu această echipă minunată. La fel de mult mi-a plăcut şi Dobrin, un alt paria al acelor vremuri, el fiind supus unor jocuri făcute de nucleul dinamovist.
-Se împăca arta cu fotbalul?
-Rapidul nu era în stare niciodată să câştige urât, putea să piardă frumos sau să câştige superb, iar fotbaliştii preferau un dribling frumos şi în plus decât un gol anost. Acestea erau variantele! În acea perioadă nu exista artă pentru artă. Arta era pentru toţi oamenii, nu se regăsea implicit într-o activitate, trebuia să fie explicită. La Rapid am găsit ce căutam, arta era implicită şi echipa era formată numai din artişti.
-Un Club Aristocrat pentru o echipă paria, cum i-aţi spus. Cum să interpretăm acest cuvânt altfel?
-Ce se înţelege prin "aristocrat"? Să ai privilegiul de a face un bine, asta e definiţia dată de Cella Delavrancea (n.r. - fiica marelui Barbu Delavrancea). Doamna Cella avea grijă ca în fiecare lună să-mi trimită un plic care conţinea bucăţi de ziare cu materiale despre Rapid şi cu rezultatele echipei.
-În folclorul fotbalului, rapidiştii mai sunt "alintaţi" şi cu alte apelative cu tentă rasistă.
-Nu mă deranjează că suntem făcuţi ţigani. Un muzicant mi-a spus că Enescu era geniul care apărea în lumea muzicală universală ca un ţigan. Primul compliment făcut de un coleg de breaslă a fost când aveam 17 ani: "Maestre, mata eşti de-al nostru. Ai un telefon (ureche muzicală) atât de bun, încât nu se poate să nu ai ceva rromanes în tine". Respect lăutarii rromi pentru că au o ureche muzicală formidală, iar între noi ştim ce înseamnă asta.

"Copos tratează cu dispreţ emblemele Rapidului!"
-Atrage atenţia o poză, de fapt un decupaj dintr-un ziar vechi, a maestrului cu Di Stefano şi marele dirijor Sergiu Celibidache - foto stânga) Aţi dat cu piciorul în minge?
-Celibidache a jucat la o echipă semiprofesionistă. Am o poză cu el în care schimba pase cu Di Stefano. Sergiu era îmbrăcat în frac, iar Di Stefano echipat de joc. De dat cu piciorul în minge, mai dau şi acum. Când e vreme frumoasă merg la o mişcare. Am un grup de prieteni cu care îmi place să joc.
-Revenind la Rapid şi la ce se întâmplă acum acolo...
-L-am auzit de atâtea ori pe Copos spunând că nu mai are bani, că este în imposibilitatea de a mai întreţine Rapid, încât este posibil să vândă la un moment dat. "Lasă pe altcineva dacă te plângi că nu ai profit!" Şi Richard al III-lea a spus că lasă regatul, şi nu l-a lăsat. La fel a procedat şi Ceauşescu către cei din Comitetul Politic.
-Vă place George Copos ca patron?
-Nu sunt mulţumit de Copos. Când se apropie de echipă, nu este de bine. Nu cred în teoria conform căreia omul care dă bani poate să facă orice. Dacă ştii să faci bani, foarte bine. Dar când investeşti în alt domeniu, mai ales cum este fotbalul, angajează specialişti. Nici Ahmetov sau Abramovici nu se bagă în felul acesta peste echipele lor. Rapidul este în pericol, lipseşte acel psiholog fin, acel pedagog bun. O altă greşeală de-a lui Copos este că a tratat şi tratează în continuare cu dispreţ emblemele Rapidului.
-O spuneţi în calitate de preşedinte al Senatului?
-Clubul Aristocratic a cumpărat nişte acţiuni de la Valvis, Copos a aflat şi a făcut o denominare de capital, iar activele noastre au devenit infime. Copos are un geniu al negocierii, aşa spune legenda, dar atât.
-Pe cine aţi vedea conducând această echipă?
-Doamna Copos este patronul ideal. Are tact, fineţe, echilibru, ştie să întreţină o atmosferă. Are exact ce-i lipseşte lui George Copos. Sau câţiva dintre membrii Clubului Aristocratic au portretul ideal de a fi patroni.


 "Nu-mi place imnul! A fost făcut de mercenari!"

-Aţi cântat vreodată la pian "Suntem peste tot acasă"?
-Nu-mi place imnul Rapidului. A fost făcut de mercenari, dacă nu cumva este specializat în imnuri de cluburi. Aş fi preferat ca imnul să fie făcut de un rapidist adevărat, să aibă în sânge şi în inimă spiritul giuleştean. Să fi fost pe stadion când Rapid era în "B". A compus imnul Craiovei, "O iubire alb-albastră". Omul în viaţă are o singură mare iubire, iar pentru el aceea este Craiova. Rapidul nu mai are loc.
-Care ar fi definiţia rapidistului adevărat?
-Rapidiştii trebuie să se simtă mândri că sunt suporterii acestei echipe. E timpul ca Rapid să devină clubul privilegiaţilor, pentru că noi iubim fotbalul ca joc, în condiţiile în care acest sport a ajuns un malaxor care macină bani şi destine. Noi avem un certificat de nobleţe şi te simţi altfel când conştientizezi asta.
-Florian Pittiş a fost aşa...
-Cu Pittiş mă ştiam din facultate, iar în anii 1983-1984 am ajuns într-un grup comun de actori. Când aveam spectacol, ne întâlneam în cabine şi vorbeam despre Rapid, că suntem favoriţi sau nu în următorul meci, ce absenţe aveam în lot... O perioadă frumoasă! Moţu trebuia să fie preşedintele Senatului Clubului Aristocratic, însă el m-a propus pe mine. Eu m-am opus, dar el m-a bătut pe umeri şi a zis că nu este potrivit. Ştia că este bolnav.
-Galeria Rapidului vă place?
-Aş vrea să impunem o traiectorie civilizată Rapidului, iar noi, ca suporteri, să fim mai uniţi.
-Cum s-ar transpune în muzică jocul Rapidului de-a lungul timpului?
-Rapidul din anii 60 putea să se compare cu o sonată de Scarlatti, care era ludică, creativă. Aşa era şi acea echipă minunată. Echipa din perioadele Luceştilor păstra ceva din valenţele creative şi o asemuiesc cu un vals de Chopin. Niciodată nu am jucat nici sârba, nici hora, ci elegant. Prefer să văd un meci al Rapidului decât să ascult un concert mediocru.
Clubul Aristocratic Rapid a fost înfiinţat în 2000. De-a lungul timpului, printre membrii s-au numărat mari artişti precum Florian Pitiş, Colea Răutu şi Nicu Constantin.
Rapidul din '60: o sonată de Scarlatti, iar cel din 2000: un vals de Chopin
Dan Grigore
Avem mulţi circari printre conducătorii din fotbalul nostru, care credem că ne distrează
Dan Grigore

Mutu? Păcat de anturaj
-Echipa naţională e condusă de un fost rapidist. Ne calificăm la turneul final din Ucraina?
-Iar ne îmbătăm cu apă rece, că avem o grupă uşoară şi că ne calificăm la EURO 2012. Sper ca Răzvan să dea în continuare dovadă de calmul şi inteligenţa care l-au consacrat şi să menţină echilibrul la echipă.
-Federaţia are cea mai longevivă conducere...
-Fotbalul românesc merge prost, iar cei de la FRF nu se pot primeni. Aşa este şi în societatea românească, nu ne putem organiza.
-Despre Mutu ce părere aveţi?
-Nu pot să fac abstracţie că în jurul lui Mutu sunt oameni cu anumite comportamente, iar traiectoria carierei jucătorului se conectează la aceste legături. Mutu putea fi de 10 ori mai bun şi să realizeze mult mai multe. Dan Petrescu, care a fost puţin mai talentat, este aplaudat la Chelsea pentru că nu şi-a bătut joc de el. Jucătorii de astăzi sunt mercenari. Corespondentul lor există şi în muzică.
-Microbiştii s-au îndepărtat de stadioane.
-Publicul vrea scandal. Şi în America este la fel, numai că ei sunt puţin mai ponderaţi. Drame familiale, crime şi obscenităţi - asta se caută în ambele ţări. Avem trăsături comune. Societatea trebuie să respingă lucrurile astea. Până când nu vom avea grijă de noi, vom continua să înghiţim. Avem circari în fotbal, care credem că ne distrează. La CNA văd o mulţime de emisiuni care sunt considerate umoristice, dar eu nu văd umorul. Dacă mă duc la bâlci, la Bragadiru, este altceva.

sursa: prosport.ro, 15 februarie 2010