Eşti o legendă.

Leicester City a anunţat prin intermediul unui comunicat de presă faptul că patronul echipei, Vichai Srivaddhanaprabha, se afla la bordul elicopterului care s-a prăbuşit în parcarea stadionului, sâmbătă seară, după meciul cu West Ham.

 

"Cu inima frântă confirmăm informaţia conform căreia patronul nostru, Vichai Srivaddhanaprabha, se află printre cei care şi-au pierdut viaţa în urma prăbuşii elicopterului în faţa stadionului King Power.

La bord se aflau cinci persoane, nimeni nu a supravieţuit.

Lumea a pierdut un om deosebit.

O carte va fi lăsată la stadion, pentru ca suporterii să vină şi să-i transmită un ultim mesaj acestuia.

Meciul cu Southampton din Cupa Ligii şi meciul echipei secunde cu Feyenoord vor fi reprogramate.

Toţi cei aflaţi la club au fost extrem de afectaţi de cele întâmplate.

Suntem alături de familiile îndoliate, care traversează o perioadă foarte dificilă", se arată în comunicatul emis de Leicester City.

 

Vichai Srivaddhanaprabha a preluat clubul în aprilie 2010, pe când Leicester City evolua în liga a doua. 39 de milioane de lire sterline a plătit pentru a deveni acţionar majoritar.

Vichai devenise un suporter al echipei în 1997, după ce “vulpile” au câştigat Cupa Ligii în faţa lui Middlesbrough. Leicester City a devenit campioană în sezonul 2015-16, când formaţia de pe “King Power Stadium” a câştigat primul şi singurul titlu de campioană a Angliei din istoria clubului.

După performanţa obţinută, Vichai Srivaddhanaprabha le-a oferit jucătorilor câte un automobil BMW i8s, care avea în 2016 un preţ de catalog de 100.000 de lire sterline.

În mai 2017, omul de afaceri thailandez a cumpărat şi clubul Oud-Heverlee Leuven, care în prezent joacă în liga a doua din Belgia.

Elicopterul care aparţinea patronului lui Leicester, Vichai Srivaddhanaprabha, s-a prăbuşit în parcarea stadionului King Power sâmbătă seara,după meciul dintre echipa locală şi West Ham United.

În etapa cu numărul 10 din Premier League, Leicester a remizat, scor 1-1, pe teren propriu cu West Ham, după ce Balbuena a deschis scorul pentru oaspeţi, iar Ndidi a egalat pe final.

Antrenorul echipei, Claude Puel, trebuia să fie în acel elicopter după terminarea partidei, dar s-a răzgândit în ultima clipă.

Managerul francez a renunţat să mai meargă alături de patron, dorind să treacă întâi pe la spital, pentru a vedea starea lui Amartey, care s-a accidentat grav în partida cu West Ham.

 

Jamie Vardy: "Îmi găsesc cu greu cuvintele. Pentru mine eşti o legendă, un om incredibil cu un suflet uriaş, sufletul echipei Leicester City. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut..."

 

Kasper Schmeichel: "Nu pot să cred că s-a întâmplat. Sunt complet devastat şi inima mea e frântă. Încă nu pot să-mi revin după ce am văzut noaptea trecută. Nu părea real. E dificil de spus în cuvinte cât de mult ai însemnat pentru acest club şi pentru oraş. Ştim cât de mult ai investit, dar e vorba de mai mult decât atât. Îţi păsa enorm de mult de soarta clubului, dar şi de comunitatea locală. Donaţiile făcute spitalelor din zonă şi toate actele tale de caritate nu vor fi uitate niciodată. Nu am întâlnit niciodată un om ca tine. Munceai din greu, erai dedicat, erai pasionat şi extrem de generos. Nu conta cine venea la tine, aveai timp pentru toată lumea.
Îmi voi aminti mereu de tine ca fiind un lider, un părinte şi un om adevărat. Ai schimbat fotbalul. Ne-ai demonstrat că imposibilul e posibil. Când am venit la club în 2011 mi-au spus că în cel mult şase ani vom fi campioni. M-ai inspirat şi am crezut în tine. M-ai făcut să simt că nimic nu e imposibil. Efectiv ai făcut ca visele mele să devină realitate. Nu ai idee cât de mult însemni pentru mine şi pentru familia mea. Sunt onorat că am putut face parte dintr-o mică bucată a vieţii tale"

 

Christian Fuchs: "Îţi mulţumesc."

 

Ben Chilwell: "Nu pot să cred, sunt devastat să aud că nu există niciun supravieţuitor. Vichai era unul dintre cei mai buni oameni pe care puteai să-i întâlneşti. Era mereu zâmbăreţ şi pus pe glume. Ce a făcut pentru oraş şi pentru club e de-a dreptul incredibil. El ne-a adus împreună şi acum trebuie să rămânem uniţi".

 

Danny Simpson: "Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru echipă, pentru suporteri, pentru club, pentru întreg oraşul. Ne-ai ajutat să ne îndeplinim visul. Sunt devastat şi nu pot să procesez foarte bine informaţiile, dar vom continua să ajutăm la dezvoltarea acestui club. Odihneşte-te în pace".

 

Hamza Choudhury: "De unul singur a adus întreg oraşul laolaltă. Îţi vom fi recunoscători pe vecie! Generozitatea şi bunătatea de care ai dat dovadă sunt extrem de greu de găsit la un om. Acest oraş e binecuvântat pentru că a participat la aventura ta."

 

Harry Maguire: "Nu pot descrie în cuvinte ceea ce simt acum. Ai fost un om mare, bun la suflet şi iubitor, care ne va lipsi tuturor. Nu voi uita niciodată de suportul pe care mi l-ai acordat, atât pe durata campionatului, cât şi pe durata Campionatului Mondial. Odihneşte-te în pace".

 

sursa: prosport.ro

 

2018.

Anul plecărilor.

Dramatice. Tragice.

Semn că acolo sus Dzeu are nevoie doar de cei mai buni.

Care să ne scrie poveşti mult mai frumoase.

Sâmbătă ce tocmai a trecut Cerul şi-a deschis portile pentru patronul celor de la Leicester.

 

O comunitate intreagă işi dovedeşte Iubirea şi Atasamentul.

Pentru ca evident....:

Legenda Continuă!

 

FzR!!

Agentul 0-7

FzR!!

A fost plăcut...

"A fost plăcut să joc în tricoul Rapidului.

Nu mi s-a mai întâmplat să fiu invitat de o echipă pentru care nu am mai jucat.

Mă aşteptam să văd măcar jumătate din stadion plin, pentru că Rapid trece printr-o perioadă foarte grea şi avea nevoie de suporteri.

Dar le mulţumim celor care au fost.

Pe teren, Rapidul şi-a câştigat dreptul de a fi în Liga I, dar mai departe nu ştiu ce va fi.

Gândiţi-vă ce ar însemna să joace Rapidul în prima ligă şi nu cum se întâmplă pe la Craiova, unde din 100-200 de suporteri, 20 sunt invitaţi".

Odihneşte-te in pace, maestre!

FzR!!

Nici măcar nu e adevărat

Mi s-a spus până să se întâmple, aproape. 

Repede, ca nu cumva să pierd ceva din izbitura acestei vești nenorocite: a murit Balaci.

Evident că n-am crezut și nici măcar nu e adevărat. Mă miră însă cât de ușor cred unii că Ilie a murit. 

Sună telefoanele, posturile de știri au pus titluri negre ca să convingă. 

Din când în când parcă-i aud vorbind pe Dinu, pe Ioanițoaia, pe Cârțu, pe Păunescu. 

Parcă. 

Sună telefonul și nu răspund. Nu răspund nimănui.

Mă mai gândesc. 

Închid, oricum, televizorul. 

Îmi vine să plâng când se face liniște în toată casa și nu înțeleg de ce. 

E duminică la prânz și diseară e Craiova cu Steaua. 

Ca de fiecare dată, tata are emoții. 

Mama îmi face cu ochiul când tata începe iar aceeași poveste, pe care o știm pe dinafară. 

Eu o ascult, că-mi place. Îmi place și supa cu găluști a mamei. 

Am 15 ani și dau treapta întâi. 

După masă o să învăț, ca să am liniște la meci. 

Că se televizează.

Povestea tatei e așa: cum prin ‘74-‘75, nu mai știe exact, Craiova a jucat la Iași, cu Poli. 

Și a câștigat, cu un gol al lui Ilie. 

După meci, tata, care lucra la Bârlad, a mers la vestiar, s-a pupat cu Deliu, "vicele" Craiovei, cu care fusese coleg în facultate, iar Costică Deliu l-a dus pe tata lângă puștiul de 18 ani, blond și abia ieșit de sub duș.

"Uite, Ilie, buletinul meu", îi spusese tata punând degetul pe locul nașterii. 

"Aha, i-a zis puștiul blond, sunteți din Bistreț, ca mine".

Apoi tata l-a îmbrățișat pe Ilie, care și-a cerut scuze că e ud, iar noi ne-am mâncat supa cu găluști.

Ziua trece greu, chiar dacă mă prefac un timp că mă uit pe comentariile la română.

Se dă legătura la Craiova. 

Pe televizorul nostru alb-negru Stassfurt se vede totuși că stadionul e arhiplin. 

Mama îmi coase o matricolă pe mâneca pardesiului și s-a strâns toată într-un fotoliu.

Tata nu mișcă, în celălalt. Pe ecran, Ilie zâmbește în prim-plan. 

Bate un aut, reprimește de la Crișan și pleacă în dribling. 

Unu, doi, trei, patru steliști cad ridiculizați. 

Șut... bară! 

Mingea sare la Cârțu și Sorin stopează neverosimil, apoi trimite în plasă. "Centralul" explodează, urlă, strigă, ca și cum L-ar implora pe Dumnezeu să țină duminica aia pentru totdeauna: 

Baaa-laci! Baaa-laci! Baaa-laci! 

Din ecran, Ilie zâmbește. 

Tata are același zâmbet. 

Parcă și mama.

Mă sună Tolontan. 

Să scriu ceva. 

Scriu, Tolo. 

Dar cum crezi tu, Tolo, dragul meu, că eu o să cred vreodată că mama, tata și Ilie nu mai sunt?

Am 15 ani, e duminică și diseară e Craiova – Steaua. Ilie e tot acolo, pe teren, cu 8.

de Marius Mitran

2018.

Anul cand Minunile de pe pamant se muta-n Ceruri.

Astazi ne-a parasit Minunea Blonda.

S-a dus putin sa incante cu driblingurile sale Ingerii si Maestrii ajunsi sus ceva mai devreme.

Cu bine, Printule!

FzR!!

Imposibilul posibil.

În 1997-98, proaspăt renăscută după chinurile ligii secunde germane, FC Kaiserslautern a reuşit să câştige titlul de campioană sub comanda lui Otto Rehhagel.

Într-un sezon în care au produs un număr remarcabil de meciuri din categoria epic, cei de la Kaiserlautern aveau să intre în istoria fotbalului german, cu o performanţă absolut unică.

Astăzi, la 20 de ani distanţă, gruparea de pe Fritz Walter Stadion se zbate în anonimatul ligii a treia.

 

A fost poate una dintre ultimele lecţii antipublicitare pe care le-a oferit fotbalul mare din Vest.

Comparabilă cu cea obţinută recent de Leicester, dar într-o situaţie mult mai dificilă şi într-un fotbal cu mult mai puţini bani.

Titlul a mers către o formaţie fără vedete, fără nume grele, dar şi fără trac sau splină, cu un antrenor genial pe banca tehnică, care a propus un fotbal respectat cu umilinţă de către cei care lovesc de 100 de ori mingea cu latul, până când le iese pasa cea mai bună. 

O formaţie cu un travaliu de zidar neîmpăcât, care şi-a raschetat minuţios mai toţi adversarii întâlniţi în sezonul 1997-1998 din Bundesliga.

 

Kaiserslautern este un oraş mic din vestul Germaniei, localizat în Rheinland Pfalz la 460 kilometri de Paris, capitala Franţei. Extraordinar de complicat, aşa cum au obligaţia să fie cam toate oraşele istorice germane, Kaiserslautern are undeva la 100 de mii de locuitori, iar legenda spune că minim 90 de mii dintre ei sunt fani FCK.

Misterul profund al apartenenţei la un loc, un oraş, un stadion, un trotuar, un club alunecă prin vinele lor, mai ceva că vinul de Rhineland pe gâtul celor ce se adună pe Weinstresse.

Dacă nu mă crezi pe cuvânt, aruncă o privire peste felul în care înţeleg fanii acestui club să trăiască meciurile echipei lor favorite.

Se spune că numele oraşului provine de la răul Lauter, care înconjoară o zona pe care Frederik Barbarossa o frecvenţa des pentru vânătoare.

De altfel, ruinele castelului original al Împăratului, pot fi vizitate astăzi undeva pe lângă Rathaus.

Revenim la fotbal.

Suntem la mijlocul anilor '90 şi aflăm că totul a început iniţial de la o criză fără precedent.

Aproape similară cu cea pe care FCK o trăieşte astăzi.

1997 a fost primul an în care autorul acestui articol a auzit cuvântul "insolvenţă", atât de denaturat, dar şi atât de des rostit în mentalul nostru colectiv.

Kaiserslautern a fost la un pas de a-şi declara insolvenţa în acel an, iar retrogradarea în liga a două germană a fost echivalentă cu dezastrul.

Puţină lume ştie că FC Kaiserslautern este printre formaţiile care se pot lăuda cu statutul de membru fondator al Bundesliga.

Cu un an înainte de dezastru, FCK termiase pe 4 în campionat şi se calificase în Cupa UEFA.

Apoi a jucat Cupa Germaniei pe care a şi câştigat-o pentru a doua oară în istoria sa.

Această echipă avea să retrogradeze un an mai târziu, în plină criză financiară, acutizată de regresul valoric şi de o contra performanţă cel puţin ciudată.

Demis de la Bayern Munchen, Herr Otto Rehhagel a fost chemat de urgenţă la Kaiserslautern.

Fost jucător al FCK între 1965 şi 1972, antrenorul născut la Essen a fost invitat la discuţii:

"Nu-ţi putem promite mare lucru" a fost printre primele mesaje pe care le-a primit el din partea conducerii.

Atipic pentru o negociere, Herr Otto a ascultat liniştit, a cântărit tăcut şi a aflat apoi că "vei fi însă lăsat să lucrezi. Tot ceea ce decizi tu, aşa se va întâmpla". 

 

Rănit în orgoliu de Bayern, acolo unde acuzase exact lipsa de putere de decizie, Rehhagel a spus "da" şi s-a înhămat la o misiune infernală.

Aparent, chiar imposibilă.

Primul obiectiv?

Revenirea rapidă în Bundesliga, în condiţiile în care clubul nu-şi permitea investiţii.

Altfel, clubul riscă falimentul sportiv şi instituţional.

Aşa se scriu miracolele.

Aşa se întâmplă minunile.

Totul a plecat de la un "da" spus cu jumătate de gură.

Iar Otto a dat startul unei munci scrâşnite de outsider, care avea să încununeze într-un final fericit, eforturile sale.

Herr Otto şi revenirea în fotbalul de elită

Se spune că meciurile de fotbal şi trofeele sunt mereu câştigate de eroii din afişe.

Probabil că asta ne transmite aplecarea noastră letargică spre acel confort mitologic către care asipirăm, dar o aplecare pe care Rehhagel a respins-o din start.

Prima condiţie pe care a pus-o la noua sa echipă.

"Indiferent de consecinţe, Kouba, Schjonberg, Kadlec, Kuka şi Brehme nu pleacă. Nu am nevoie de transferuri, păstraţi-i pe ei şi vin".

Board-ul a făcut tot posibilul şi a reuşit să-i ţină în lot.

Doar Kouba a plecat la scurt timp distanţă.

În esenţă, FCK era o echipă cu potenţial de prima divizie, zbuciumată de chinul ligii secunde.

A doua decizie a lui Rehhagel: întâlnirea cu fanii.

A convocat 1000 de suporteri la baza de pregătire a clubului! "E nevoie de voi, mai mult decât de mine. Misiunea mea e uşoară, a voastră e cea mai grea" le-a transmis tehnicianul german.

Urmarea?

36.709 a fost media spectatorilor în 2 Bundesliga în acel sezon.

Marele stadion, denumit după numele unui fotbalist de legendă al clubului, se golea de mulţime aproape în fiecare weekend şi umplea astfel oraşul de steaguri şi bannere alb roşii:

"A fost momentul care m-a determinat să rămân. Când am văzut cum fanii fac front comun lângă antrenor, când am văzut cum ne vorbeşte şi cum trăieşte acele momente crunte, cu câtă ambiţie şi pasiune, mi-am zis <hei, eşti tâmpit, unde vei putea învaţă mai multe că aici>” rememorează Schjonberg.

Lautern a defilat în acel sezon de liga a doua şi fanii au sărbătorit promovarea pe străzi.

Un titlu fără egal: când drumul de la agonie la extaz e atât de scurt

După ce a adus echipa din nou în primul eşalon fotbalistic, Rehhagel a simţit că are nevoie de ceva.

De fapt, de cineva.

Ciriaco Sforza era un fotbalist extrem de talentat, un "midfield maestro" pe care Bayern îl cedase un an de zile la Inter Milano şi pe care tehnicianul german îl cunoştea foarte bine: "M-a sunat non stop.

Eram în vacanţă şi telefonul sună în continuu.

Era o zi de marţi când am răspuns cred celui de-al 46-lea apel" îşi aminteşte Sforza.

"M-a convins rapid. Când Otto vrea ceva, obţine. Nu ai cum să scapi.

Te convinge orice ai face, orice ai spune".

Şi Sforza a revenit în Germania.

Înainte să joace pentru Bayern, elveţianul bifase deja doi ani la Lautern.

Simţea că au fost de ajuns.

Dar Rehhagel l-a adus înapoi şi l-a pus lângă el în teren pe Michael Ballack, un tip necunoscut la acea vreme.

Olaf Marshall era omul de gol, Andreas Brehme era căpitanul, iar Reich şi Buck erau însărcinaţi să ducă mingea spre poartă adversă.

Cu ei în teren, FCK a obţinut o victorie.

Şi încă una.

Şi apoi încă una.

În total 19, la fel de multe că Bayern Munchen, fosta echipa a lui Herr Otto.

Doar că travaliul, capacitatea cerebrală şi disciplina tactică extraorinară au făcut ca Lautern să piardă doar 4 meciuri în acel sezon şi să termine cu 2 puncte în faţa bavarezilor. Revenirea în elită a fost echivalentă pentru FC Kaiserslautern cu revenirea la profesionismul abandonat, odinioară, în favoarea întâmplării şi boemiei fără rezultate. Sforza, Marshall, Kadlec şi toţi ceilalţi au descoperit sub comanda lui Rehhagel cât de plăcute sunt virtuţile aparent plictisitoare ale seriozităţii, muncii şi disciplinei.

Iar afişele cu eroi s-au schimbat peste noapte în afişe cu fotbalişti normali, dar inconfundabili.

Şi de cel mai înalt nivel.

FCK a devenit primul club german care câştigă titlul în primul an de la revenirea în Bundesliga.

Semn că nu există cluburi şi ambiţii pierdute, doar momente lungi şi prost pregătite care interzic sever creaţia şi speranţa. Cam asta se întâmplă şi acum, la 20 de ani distanţă.

FC Kaiserslautern a ajuns în Liga a treia germană, iar Brehme, Sforza, Marshall sau Ratinho au fost înlocuiţi de Lohmannsroben, Schad, Kuhlwetter sau Biada.

Dezastrul e tot mai aproape, dar vremurile fac în aşa fel încât ameninţarea falimentului să nu mai fie atât de apăsătoare. Performanţa însă lipseşte şi va mai lipsi multă vreme.

Din păcate, Herr Otto are 80 de ani şi s-a retras acum şase, de pe banca Herthei Berlin.

Lot FC Kaiserslautern 1997-1998

Portari: Andreas Reinke, Lajos Szucs
Fundaşi: Michael Schjonberg, Miroslav Kadlec, Harry Koch, Axel Roos, Oliver Shafer, Roger Lutz, Andreas Brehme (cap), Janos Hrutka
Mijlocaşi: Ciriaco Sforza, Andreas Buck, Thomas Riedl, Martin Wagner, Ratinho, Marian Hristov, Michael Ballack, Frank Greiner, Pascal Ojigwe
Atacanţi: Marco Reich, Jurgen Rische, Olaf Marshall, Pavel Kuka, Stefan Ertl

articol de Florin Codreanu pentru https://www.telekomsport.ro/

 

Pancone nu este ( inca! ) Herr Otto Rehhagel.

Cum nici Voicu, Burlacu, Dovleac si Goge nu sunt Andreas Brehme , Thomas Riedl, Michael Ballack si Olaf Marshall.

Noi suporterii insa suntem ( desi parem ca am cam uitat !) peste nivelul celor din orasul de la malul răului Lauter.

Atunci cand vocea bunicilor ne aminteste de faptul ca Rapidul inseamna spiritul impotriva, boemul si pasiunea fara de sfarsit.

Atunci cand nu umplem tribunele doar pentru ca jucam cu csa sau fcsb.

Atunci cand povestile despre alegarea 5telistilor printre blocuri sunt inlocuite de cele spuse copiilor si nepotilor.

Povesti despre Rapid.

Si sacrificiile generatiilor trecute pentru a sustine astazi poate cea mai frumoasa echipa.

 

"E nevoie de voi, mai mult decât de mine. Misiunea mea e uşoară, a voastră e cea mai grea"

 

Incepand chiar din aceasta sambata.

Impotriva celor de la CS Afumati.

Ne vedem pe Giulesti!!!

 

FzR!!

Legendele Olimpului

Legendele Olimpului, opera lui Alexandru Mitru în două părți, "Zeii" și "Eroii", ne-au petrecut si legănat in anii copilăriei...

Zeus, Haos, Gheea, Uranus, Cronos, Poseidon, Prometeu, Nico, Pancone, Sapunaru etc.

Printre ei erau și mulți luptători puternici, precum Heracle, Perseu etc.

Ieri România a remizat, scor 0-0 împotriva Serbiei, într-un meci jucat pe Arena Naţională.

Tricolorii au evoluat o repriză în zece oameni, după eliminarea lui Gabriel Tamaş din finalul primei părţi.

Celălalt fundaş central, Zeul Cristian Săpunaru, a fost protagonistul unui moment ce nu s-a văzut la TV.

La finalul partidei, elevii lui Cosmin Contra au mers să-şi salute suporterii prezenţi la primul meci pe Arena Naţională din Liga Naţiunilor.

Un suporter a sărit din peluză, s-a dus la fundaşul lui Kayserispor, s-a pus în genunchi şi i-a sărutat ghetele.

Vizibil stânjenit, Săpunaru a încercat să-l ridice pe acesta.

Eroul momentului a fost suporterul rapidist.

EL, TU sau poate chiar EU.

Noi toti cei care cu încăpătanare îi infruntăm pe Haos şi pe Cronos.

Noi cei ce alături de zeii Nico, Pancone, Sapunaru etc ne dovedim Prometeul dragostei dacă nu de pe acest pămant, macar în Giuleştiul nostru drag.

NOI.

Eroii ce s-au incăpăţanat să creadă faptul că prezentul sumbru nu reprezintă viitorul echipei ce o iubesc, ci doar o ocazie prin care să-şi poată (re)demonstra dragostea lor pană la sacrificiu.

Prin aceşti eroi, ce starnesc invidia rivalilor, Rapidul Nostru Traieşte.

FzR!!

SUFLET DE RAPIDIST.

Nicicand nu am fost la pamant. 

Nici macar atunci cand soarta ne-a facut vant.

Atunci ne-am strans si am cantat cu patima.

Pentru al nostru Fat-Frumos din Lacrima.

FzR!!

Dnul Pancu.

Dnul Pancu. 

Inima ce bate de pe marginea terenului. 

Pentru RAPID.

Dincolo de orgolii, Pancone ramane cel care isi respecta numele, sufletul si fanii.

Predictia facuta in 30.05.2013 este tot mai aproape...

La pret de doar 2 sau poate 3 ani.

Pentru ca pana atunci NOI vom fi cu adevarat mai puternici.

FzR!!

Din sangele propriilor fani

Union Berlin este un club infiintat in 1906, fiind una dintre primele organizatii fotbalistice din capitala Germaniei, un club al muncitorilor din industria metalurgica, in contrast cu alte cluburi berlineze ( Viktoria 89 Berlin, Blau-Weiß 90 Berlin, BSV 92 Berlin sau Tennis Borussia Berlin), reprezentante ale prosperei clase de mijloc.

In urma dizolvarii cerute de trupele militare aliate dupa Al Doilea Razboi Mondial, clubul a functionat sub mai multe denumiri si a fost refondat sub actualul nume in 1966.

A devenit unul dintre cele mai iubite cluburi de fotbal din Republica Democrata Germana (RDG), dar a fost in permanenta rivalitate cu echipele sustinute de regimul comunist est-german - Dynamo Berlin (echipa STASI), Dynamo Dresda, FC Magdenburg, FC Carl Zeiss Jena sau Lokomotive Leipzig.

De altfel, pentru ca era o echipa ai carui fani scandau adesea impotriva STASI (serviciul secret si politia politica a fostei RDG), singurul trofeu castigat in perioada cand a activat in DDR - Oberliga a fost FDGB-Pokal (Cupa RDG), adjudecat in 1968 dupa o finala in care a invins FC Carl Zeiss Jena cu 2-1.

Dupa reunificarea Germaniei, in 1990, Union a fost repartizata in Liga a 3-a germana, divizie pe care a castigat-o de doua ori fara sa poata ajunge in 2.Bundesliga din cauza nerespectarii cerintelor financiare minime de licentiere.

In 1997, clubul a scapat ca prin urechile acului de faliment, a urmat o promovare in liga secunda, incununata, in 2002, cu o finala de Cupa Germaniei, 0-2 cu Schalke, si o participare in Cupa UEFA, pentru ca, dupa o noua cadere, sa ajunga tocmai in Liga 4.

In 2004, cand Union Berlin ajunsese in Liga a 4-a, iar clubul nu avea bani pentru obtinerea licentei, mii de fani au participat la campania "Bluten für Union" ("Sangerez pentru Union").

Pe langa sumele de bani date direct, acestia au donat sange, iar banii obtinuti au fost daruiti clubului pentru a putea trece peste gravele probleme financiare.

De asemenea, in 2008, peste 2.300 de fani ai lui Union au prestat 140.000 de ore de munca pentru a moderniza singuri "Stadion An der Alten Försterei".

Cu ajutorul fanilor, clubul are acum unul dintre cele mai mari stadioane de fotbal berlineze, cu o capacitate de 22.000 de locuri (3.600 pe scaune la tribuna 1, restul in picioare, asa-numitele "terrace").

Chiar si holdingul creat pentru a administra arena si a coordona reconstructia acesteia a avut parte de ajutorul fanilor si sponsorilor locali, care au cumparat actiuni si au sponsorizat renovarea cu 13 milioane de euro din cele 15 milioane necesare lucrarii.

Legatura fanilor cu echipa este si mai puternica: in fiecare an are peste 10.000 de membri cotizanti, este sponsorizata de peste 300 de parteneri privati si companii locale, iar multi dintre conducatorii sai vin direct din randul fanilor.

In acest sezon de 2.Bundeliga, dupa 9 etape jucate, echipa pregatita de elvetianul Urs Fischer si al carei capitan este Felix Kroos, fratele mijlocasului de la Real Madrid, ocupa locul al doilea in clasament cu 17 puncte acumulate (la egalitate cu Hamburger SV), la doua in spatele liderului FC Koln.

Fanii spera ca in sezonul viitor sa joace primul derby al Berlinului cu Hertha (actualul loc 5 din prima liga) in Bundesliga.

sursa: Gabriel Chirea pe sport.ro

Suna cunoscut?
O istorie despre un destin.
Cu mai multe nume, probleme financiare, o dizolvare fortata, retrogradari si multe multe sperante.
In sufletele fanilor.
Uniti pentru un vis.
Cu siguranta de aici si numele pe care-l poarta acum: Union Berlin.
Se aude si pana-n Giulesti??

FzR!!

Giuleştiul, gara unui singur tren...

De când cobori podul începi să simți fiorul gării în care se oprește un singur tren.

Zgomotul mașinilor proaspăt scăpate din aglomerație și a unui tren care tocmai și-a anunțat plecarea printr-un sunet de locomotivă se aud cu ecou.

Când nu mai trece nimeni pe pod, se aude doar vântul foșnind printre pomii deși din cartier.

La apus, peisajul căii ferate se pierde în zare și produce un efect plăcut asupra ochiului.

Unii ar spune că imaginea îi liniștește și îi deconectează de la gânduri și probleme, așa cum o locomotivă se desprinde de vagoane, odată ce acestea ajung la destinație.

Alții mai spun că peisajul nu ar fi complet fără elementul tradițional al zonei: Stadionul Giulești.

Cobori pe lângă părculeț și după ce traversezi strada, inevitabil treci pe lângă Teatru.

Parcă e acolo de-o viață, iar pentru unii, chiar e adevărat. Dar nu au timp de piese pentru copii pentru că puțin mai în față îi tot așteaptă piesa mult prea dragă lor.

Ei spun că au văzut-o de atâtea și atâtea ori și tot nu se satură.

Stadionul Giulești este casa Rapidului din vara anului 1939, fiind inaugurat cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la punerea în circulație a primului tren din România. Inițial, stadionul avea 12.160 de locuri, fiind o copie mai mică a „Potcoavei” din Londra a echipei Arsenal. La jumătatea anilor ’80 au inceput construcțiile celei de-a doua peluze, mărind capacitatea stadionului la 19.100 de locuri.

Stadionul Giulești-Valentin Stănescu poartă numele fostului antrenor al Rapidului care a reușit performanța să aducă primul titlu de campioană a României sub Grant în anul 1967. Cu Valentin Stănescu la conducere, în ultima etapă a sezonului, Rapid a câștigat trofeul împotriva Petrolului, la Ploiești, de unde jucătorii și suporterii s-au întors pe jos, sărbătorind.

Giuleștiul este unul dintre cele mai vechi stadioane din București și printre puținele care au fost salvate de la demolare. În prezent, stadionul se pregătește pentru reconstruire, după ce s-a anunțat că Bucureștiul va găzdui 4 meciuri la Euro 2020. Deși partidele se vor juca pe Arena Națională, mai multe stadioane din capitală vor fi modernizate pentru a îndeplini condițiile impuse de UEFA.

Giuleștiul nu va mai arăta la fel, dar cu siguranță va reda același sentiment de bucurie în inimile rapidiștilor, iar amintirile adunate pe bătrânul stadion nu vor fi șterse niciodată. Cantecele galeriei vor crea aceeași acustică grandioasă, formată din trio-ul Teatru-Pod-Stadion. Scaunele alb-vișinii vor străluci în lumina unor nocturne nou-nouțe, care probabil nu se vor stinge, deși mulți și-ar dori o pană de curent scurtă, care să îi teleporteze într-un meci cu Paris Saint-Germain. Suporterii vor avea parte de aceeași bară frumoasă în locul unui gol urât, de același imn răsunător care ridică în mod automat fularele și steagurile, dar și de același Rapid care le va umple weekend-urile și sufletele cu farmecul său veșnic.

Cu trecerea anilor, a devenit un lucru obișnuit ca peluza dinspre Teatrul Giulești să fie închisă, din cauza riscului ridicat de a se dărâma. De altfel, nici celelalte sectoare ale stadionului nu se află într-o stare foarte bună. Ca urmare, această modernizare a Giuleștiului vine ca o soluție favorabilă pentru aducerea unui număr mult mai mare de oameni în tribune și pentru a le crea condiții de siguranță.

Indiferent de cum va arăta după transformare, Giuleștiul va rămâne întotdeauna locul unde aceiași oameni vin să își cânte dragostea față de culori și față de istoria lor atât de încărcată. Giuleștiul va rămâne gara unui singur tren, ce pleacă constant către alte gări necunoscute, dar care întotdeauna se întoarce acasă: Rapidul.

In articol de Cosmin Cio pentru https://ionalexandru.ro/

FzR!!

Din tată-n fiu...

Decebal a fost ultimul mare rege al dacilor.

Izvoarele antice îl prezintă ca pe un duşman de temut al Romei, dar şi ca pe un războinic viteaz.

Cu toate acestea, se ştiu prea puţine lucruri despre începuturile şi personalitatea marii căpetenii dacice.

Decebal este poate unul dintre cele mai faimoase personaje ale Istoriei Antice din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ultimul rege al dacilor stârneşte fascinaţie şi astăzi, mai ales după ce a fost redescoperit în secolul al XIX lea de intelectualii şi istorici români.

Decebal este un personaj romanţat pe alocuri, găsindu-şi loc atât în paginile cărţilor de istorie, ale studiilor de specialitate, dar şi în literatură sau propagandă naţionalistă. 

 

Pe cât de faimos este Decebal, pe atât este de puţin cunoscut.

Dacă războaiele lui Decebal cu romanii sunt foarte bine ştiute, personalitatea şi biografia marelui rege dac rămân în continuare un mister.

De altfel există o singură referinţă clară, explicită, cu privire la personalitatea şi virtuţile regelui dac şi anume în „Istoria romană“ a lui Cassius Dio, unul dintre cele mai importante izvoare, alături de Columnă, în privinţa războaiele daco-romane. 

 

”Era foarte priceput în ale războiului”

 

Despre Decebal aflăm de la Dio Cassius, în Istoria Romană, că „ Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Ştia să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”, arată Dio Cassius în ”Istoria Romană“.

Cu alte cuvinte era vorba de un rege barbar, abil tactician, războinic viteaz, probabil cu o mare experienţă pe câmpul de luptă şi un adversar redutabil al Romei.

Este una dintre puţinele referiri directe la personalitatea lui Decebal.

Că a fost un războinic viteaz şi un duşman de temut îl arată atât războiul cu Domitian, unde iese victorios, dar şi cele două războaie grele pe care romanii le-au dus cu Decebal în 101-102, 105-106. 

Tot de la Dio Cassius, indirect, aflăm că Decebal era un conducător şiret şi priceput.

Chiar dacă a fost învins pe câmpul de luptă, Decebal apelează la „fineţuri“ strategice, specifice mai mult romanilor sau grecilor.

Trimite dezertori să-l asasineze pe Traian în Moesia.

„Deşi Decebal nu reuşise să-l învingă pe câmpul de luptă, fără îndoială prin meşteşug şi înşelăciune, aproape a obţinut moartea lui Traian. A trimis în Moesia câţiva dezertori să vadă dacă pot să-l ucidă”, precizează acelaşi Dio Cassius. Mai mult decât atât, capturează un comandat roman pe nume Longinus, păcălindu-l cu o întâlnire oficială, după cum arată istoricul latin, autorul ”Istoriei Romane”. 

 

Decebal îl foloseşte pe Longinus drept ostatic şi monedă de schimb în tratativele cu Traian şi încearcă să afle de la acesta planurile lui Traian.

Longinus profită de un moment de neatenţie şi se sinucide. De altfel, Dio Cassius, precizând că Decebal a purtat o discuţie directă cu Longinus, poate duce cu gândul că regele dac cunoştea bine limba latină, fiind o căpetenie erudită, care înţelegea rosturile diplomaţiei.

Că era războinic şi că avea o mare experienţă pe câmpul de luptă o demonstrează ofensiva condusă de rege în 85 d HR contra lui Domiţian cu zece ani înainte ca Traian să devină împărat.

Este de fapt momentul în care romanii înţeleg că dacii sunt un real pericol. 

„Armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, e sfărâmată, el însuşi ucis, iar capul lui, tăiat, este luat ca trofeu de către daci”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”.

Mai mult decât atât, talentul său de războinic şi de tactician este dovedit în 87 d HR, când învinge armata romană trimisă de Domiţian şi condusă de marele general Cornelius Fuscus. A fost cea mai mare înfrângere pe care au suferit-o romanii, spune Constantin C. Giurescu, trupele fiind măcelărite, maşinile de război capturate, generalul Fuscus ucis.

Mai mult decât atât, steagul de luptă roman a fost capturat de războinicii daci.

Această catastrofă l-a făcut pe istoricul Tacitus să afirme în ”Istorii” că războiul contra dacilor este „lupta pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre”.

 

Decebal sau Diurpaneus

 

Mai multe despre personalitatea şi mai ales chipul şi obiceiurile regelui barbar nu se ştiu.

Este totuşi o reprezentare, în maniera artei monumentale romane, a lui Decebal luându-şi viaţa.

Este prezentat în hainele obişnuite ale dacilor, cu o mantie şi cunoscutul pileus, specific nobililor daci.

Are chipul acoperit de o barbă deasă şi pare să poarte părul foarte scurt, chiar ceafa rasă, spre deosebire de cometai, „pletoşii“ poporului său.

Numele său a suscitat interes. Istoricii spun că de fapt se numea Diurpaneus şi a fost supranumit Decebal.

Există păreri care spun că de fapt Decebal era numele, iar Diurpaneus porecla sau supranumele.

Este greu de spus ce însemna Diurpaneus sau Decebal, fiindcă se ştie foarte puţin sau aproape nimic despre limba dacilor.

Unii istorici au avansat faptul că Decebal ar însemna „cel viteaz”. 

 

Căpetenie dacă sau rege din tată-n fiu

 

Prin inscripţia ”Decebalus per Scorillo“, descoperită la Sarmisegetusa Regia pe un vas funerar, s-a creditat ideea că Decebal era descedent al liniei regilor daci din Munţii Orăştiei.

În acest scop, inscripţia a fost tradusă prin „Decebal, fiul lui Scorillo”.

Această traducere însă este destul de contestată, tocmai fiindcă se ştie puţin despre limba dacă, dar mai ales despre construcţiile gramaticale în această limbă. 

 

Mai degrabă este creditată ideea că acest Decebalus Diurpaneus este o căpetenie războinică geto-dacă care se remarcă prin vitejie, pricepere şi influenţă.

Chiar Dio Cassius spune că Duras de bună voie cedează conducerea regatului în mâinile lui Decebal.

În orice caz, aşa cum arată istoricii, Decebal stăpânea un teritoriu uriaş, reuşind să refacă parţial stăpânirea lui Burebista, ceea ce arată o influenţă uriaşă, dar şi o pricepere administrativă deosebită.

„Autoritatea lui se întindea peste întreg ţinutul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru; păreau că se întorc şi, de fapt, s-au şi întors pentru câtva timp vremurile lui Burebista”, scria Constantin C. Giurescu.

 

Moarte demnă în faţa romanilor

 

Totodată se cunoaşte atitudinea lui Decebal în faţa morţii şi a înfrângerii.

Aşa cum arată şi Columna lui Traian, dar şi monumentul funerar de la Fillipi al lui Tiberius Claudius Maximus, cel însărcinat să-l urmărească pe Decebal în munţi după înfrângerea definitivă, regele dac îşi pune capăt zilelor. Încercând să ajungă peste munţi în teritoriile neocupate, Decebal este ajuns din urmă de o trupă de cavalerie comandată de acest Tiberius Claudius Maximus. Decât să fie adus ca prizonier la Roma, Decebal se sinucide folosind pumnalul scurt, sica.

Trupul său este însă ciopârţit, iar Claudius Maximus îi taie capul şi mâna dreaptă a regelui dac şi le duce în faţa lui Traian.

 

sursa: Cosmin Pătraşcu Zamfirache in adevarul.ro

 

" Cel viteaz ".

Mai mult decat o istorisire a traditiei acestui pamant.

O datorie transmisa din tată-n fiu...

Cu mandrie, curaj si iubire.

Pentru multi sau cativa dintre noi spiritul lui Decebal traieste.

Pentru acestia el este "cel RAPID".

 

FzR!!