Imposibilul posibil.

În 1997-98, proaspăt renăscută după chinurile ligii secunde germane, FC Kaiserslautern a reuşit să câştige titlul de campioană sub comanda lui Otto Rehhagel.

Într-un sezon în care au produs un număr remarcabil de meciuri din categoria epic, cei de la Kaiserlautern aveau să intre în istoria fotbalului german, cu o performanţă absolut unică.

Astăzi, la 20 de ani distanţă, gruparea de pe Fritz Walter Stadion se zbate în anonimatul ligii a treia.

 

A fost poate una dintre ultimele lecţii antipublicitare pe care le-a oferit fotbalul mare din Vest.

Comparabilă cu cea obţinută recent de Leicester, dar într-o situaţie mult mai dificilă şi într-un fotbal cu mult mai puţini bani.

Titlul a mers către o formaţie fără vedete, fără nume grele, dar şi fără trac sau splină, cu un antrenor genial pe banca tehnică, care a propus un fotbal respectat cu umilinţă de către cei care lovesc de 100 de ori mingea cu latul, până când le iese pasa cea mai bună. 

O formaţie cu un travaliu de zidar neîmpăcât, care şi-a raschetat minuţios mai toţi adversarii întâlniţi în sezonul 1997-1998 din Bundesliga.

 

Kaiserslautern este un oraş mic din vestul Germaniei, localizat în Rheinland Pfalz la 460 kilometri de Paris, capitala Franţei. Extraordinar de complicat, aşa cum au obligaţia să fie cam toate oraşele istorice germane, Kaiserslautern are undeva la 100 de mii de locuitori, iar legenda spune că minim 90 de mii dintre ei sunt fani FCK.

Misterul profund al apartenenţei la un loc, un oraş, un stadion, un trotuar, un club alunecă prin vinele lor, mai ceva că vinul de Rhineland pe gâtul celor ce se adună pe Weinstresse.

Dacă nu mă crezi pe cuvânt, aruncă o privire peste felul în care înţeleg fanii acestui club să trăiască meciurile echipei lor favorite.

Se spune că numele oraşului provine de la răul Lauter, care înconjoară o zona pe care Frederik Barbarossa o frecvenţa des pentru vânătoare.

De altfel, ruinele castelului original al Împăratului, pot fi vizitate astăzi undeva pe lângă Rathaus.

Revenim la fotbal.

Suntem la mijlocul anilor '90 şi aflăm că totul a început iniţial de la o criză fără precedent.

Aproape similară cu cea pe care FCK o trăieşte astăzi.

1997 a fost primul an în care autorul acestui articol a auzit cuvântul "insolvenţă", atât de denaturat, dar şi atât de des rostit în mentalul nostru colectiv.

Kaiserslautern a fost la un pas de a-şi declara insolvenţa în acel an, iar retrogradarea în liga a două germană a fost echivalentă cu dezastrul.

Puţină lume ştie că FC Kaiserslautern este printre formaţiile care se pot lăuda cu statutul de membru fondator al Bundesliga.

Cu un an înainte de dezastru, FCK termiase pe 4 în campionat şi se calificase în Cupa UEFA.

Apoi a jucat Cupa Germaniei pe care a şi câştigat-o pentru a doua oară în istoria sa.

Această echipă avea să retrogradeze un an mai târziu, în plină criză financiară, acutizată de regresul valoric şi de o contra performanţă cel puţin ciudată.

Demis de la Bayern Munchen, Herr Otto Rehhagel a fost chemat de urgenţă la Kaiserslautern.

Fost jucător al FCK între 1965 şi 1972, antrenorul născut la Essen a fost invitat la discuţii:

"Nu-ţi putem promite mare lucru" a fost printre primele mesaje pe care le-a primit el din partea conducerii.

Atipic pentru o negociere, Herr Otto a ascultat liniştit, a cântărit tăcut şi a aflat apoi că "vei fi însă lăsat să lucrezi. Tot ceea ce decizi tu, aşa se va întâmpla". 

 

Rănit în orgoliu de Bayern, acolo unde acuzase exact lipsa de putere de decizie, Rehhagel a spus "da" şi s-a înhămat la o misiune infernală.

Aparent, chiar imposibilă.

Primul obiectiv?

Revenirea rapidă în Bundesliga, în condiţiile în care clubul nu-şi permitea investiţii.

Altfel, clubul riscă falimentul sportiv şi instituţional.

Aşa se scriu miracolele.

Aşa se întâmplă minunile.

Totul a plecat de la un "da" spus cu jumătate de gură.

Iar Otto a dat startul unei munci scrâşnite de outsider, care avea să încununeze într-un final fericit, eforturile sale.

Herr Otto şi revenirea în fotbalul de elită

Se spune că meciurile de fotbal şi trofeele sunt mereu câştigate de eroii din afişe.

Probabil că asta ne transmite aplecarea noastră letargică spre acel confort mitologic către care asipirăm, dar o aplecare pe care Rehhagel a respins-o din start.

Prima condiţie pe care a pus-o la noua sa echipă.

"Indiferent de consecinţe, Kouba, Schjonberg, Kadlec, Kuka şi Brehme nu pleacă. Nu am nevoie de transferuri, păstraţi-i pe ei şi vin".

Board-ul a făcut tot posibilul şi a reuşit să-i ţină în lot.

Doar Kouba a plecat la scurt timp distanţă.

În esenţă, FCK era o echipă cu potenţial de prima divizie, zbuciumată de chinul ligii secunde.

A doua decizie a lui Rehhagel: întâlnirea cu fanii.

A convocat 1000 de suporteri la baza de pregătire a clubului! "E nevoie de voi, mai mult decât de mine. Misiunea mea e uşoară, a voastră e cea mai grea" le-a transmis tehnicianul german.

Urmarea?

36.709 a fost media spectatorilor în 2 Bundesliga în acel sezon.

Marele stadion, denumit după numele unui fotbalist de legendă al clubului, se golea de mulţime aproape în fiecare weekend şi umplea astfel oraşul de steaguri şi bannere alb roşii:

"A fost momentul care m-a determinat să rămân. Când am văzut cum fanii fac front comun lângă antrenor, când am văzut cum ne vorbeşte şi cum trăieşte acele momente crunte, cu câtă ambiţie şi pasiune, mi-am zis <hei, eşti tâmpit, unde vei putea învaţă mai multe că aici>” rememorează Schjonberg.

Lautern a defilat în acel sezon de liga a doua şi fanii au sărbătorit promovarea pe străzi.

Un titlu fără egal: când drumul de la agonie la extaz e atât de scurt

După ce a adus echipa din nou în primul eşalon fotbalistic, Rehhagel a simţit că are nevoie de ceva.

De fapt, de cineva.

Ciriaco Sforza era un fotbalist extrem de talentat, un "midfield maestro" pe care Bayern îl cedase un an de zile la Inter Milano şi pe care tehnicianul german îl cunoştea foarte bine: "M-a sunat non stop.

Eram în vacanţă şi telefonul sună în continuu.

Era o zi de marţi când am răspuns cred celui de-al 46-lea apel" îşi aminteşte Sforza.

"M-a convins rapid. Când Otto vrea ceva, obţine. Nu ai cum să scapi.

Te convinge orice ai face, orice ai spune".

Şi Sforza a revenit în Germania.

Înainte să joace pentru Bayern, elveţianul bifase deja doi ani la Lautern.

Simţea că au fost de ajuns.

Dar Rehhagel l-a adus înapoi şi l-a pus lângă el în teren pe Michael Ballack, un tip necunoscut la acea vreme.

Olaf Marshall era omul de gol, Andreas Brehme era căpitanul, iar Reich şi Buck erau însărcinaţi să ducă mingea spre poartă adversă.

Cu ei în teren, FCK a obţinut o victorie.

Şi încă una.

Şi apoi încă una.

În total 19, la fel de multe că Bayern Munchen, fosta echipa a lui Herr Otto.

Doar că travaliul, capacitatea cerebrală şi disciplina tactică extraorinară au făcut ca Lautern să piardă doar 4 meciuri în acel sezon şi să termine cu 2 puncte în faţa bavarezilor. Revenirea în elită a fost echivalentă pentru FC Kaiserslautern cu revenirea la profesionismul abandonat, odinioară, în favoarea întâmplării şi boemiei fără rezultate. Sforza, Marshall, Kadlec şi toţi ceilalţi au descoperit sub comanda lui Rehhagel cât de plăcute sunt virtuţile aparent plictisitoare ale seriozităţii, muncii şi disciplinei.

Iar afişele cu eroi s-au schimbat peste noapte în afişe cu fotbalişti normali, dar inconfundabili.

Şi de cel mai înalt nivel.

FCK a devenit primul club german care câştigă titlul în primul an de la revenirea în Bundesliga.

Semn că nu există cluburi şi ambiţii pierdute, doar momente lungi şi prost pregătite care interzic sever creaţia şi speranţa. Cam asta se întâmplă şi acum, la 20 de ani distanţă.

FC Kaiserslautern a ajuns în Liga a treia germană, iar Brehme, Sforza, Marshall sau Ratinho au fost înlocuiţi de Lohmannsroben, Schad, Kuhlwetter sau Biada.

Dezastrul e tot mai aproape, dar vremurile fac în aşa fel încât ameninţarea falimentului să nu mai fie atât de apăsătoare. Performanţa însă lipseşte şi va mai lipsi multă vreme.

Din păcate, Herr Otto are 80 de ani şi s-a retras acum şase, de pe banca Herthei Berlin.

Lot FC Kaiserslautern 1997-1998

Portari: Andreas Reinke, Lajos Szucs
Fundaşi: Michael Schjonberg, Miroslav Kadlec, Harry Koch, Axel Roos, Oliver Shafer, Roger Lutz, Andreas Brehme (cap), Janos Hrutka
Mijlocaşi: Ciriaco Sforza, Andreas Buck, Thomas Riedl, Martin Wagner, Ratinho, Marian Hristov, Michael Ballack, Frank Greiner, Pascal Ojigwe
Atacanţi: Marco Reich, Jurgen Rische, Olaf Marshall, Pavel Kuka, Stefan Ertl

articol de Florin Codreanu pentru https://www.telekomsport.ro/

 

Pancone nu este ( inca! ) Herr Otto Rehhagel.

Cum nici Voicu, Burlacu, Dovleac si Goge nu sunt Andreas Brehme , Thomas Riedl, Michael Ballack si Olaf Marshall.

Noi suporterii insa suntem ( desi parem ca am cam uitat !) peste nivelul celor din orasul de la malul răului Lauter.

Atunci cand vocea bunicilor ne aminteste de faptul ca Rapidul inseamna spiritul impotriva, boemul si pasiunea fara de sfarsit.

Atunci cand nu umplem tribunele doar pentru ca jucam cu csa sau fcsb.

Atunci cand povestile despre alegarea 5telistilor printre blocuri sunt inlocuite de cele spuse copiilor si nepotilor.

Povesti despre Rapid.

Si sacrificiile generatiilor trecute pentru a sustine astazi poate cea mai frumoasa echipa.

 

"E nevoie de voi, mai mult decât de mine. Misiunea mea e uşoară, a voastră e cea mai grea"

 

Incepand chiar din aceasta sambata.

Impotriva celor de la CS Afumati.

Ne vedem pe Giulesti!!!

 

FzR!!