Zborul

 

Au fost necesari 83 de ani de zbateri și de patimi, pentru ca Rapidul să se mute pe un stadion ultramodern. Macheta vechii arene, plasată în fața „Noului Giulești”, obligă. Până atunci, să ne bucurăm de mitologia nostalgiei…

„Rapidul Las Vegas”, visul lui Tamango împletește „nebunia” cu rațiunea

Show, cântec, beția luminii, Rică Răducanu e miștocar la meciul vedetelor din trecut. Este rolul care îl prinde cel mai bine pe „Las Vegas Tamango” al nostru. Al nostru al românilor, nu doar al giuleștenilor, pentru că Rică e… universal. Ca Brâncuși. Dar despre această „exagerare”… vom mai vorbi.

Am aflat cu toții că macheta plasată în fața noii arene, care înfățișează vechiul stadion din Giulești, a fost construită de un fan inimos. Dincolo de jocul laserelor și de rarele momente festive, Giuleștiul mai înseamnă și o istorie a suferinței. Nu doar a celei provocate de „disidența” în fața Stelei sau a lui Dinamo, ci și de „nebunia frumoasă” a Rapidului, echipă pentru care, nu-i așa, contează mai mult o bară frumoasă decât un gol urât.

Acum, însă, la ceas de sărbătoare, Rapidul este condamnat să confirme,  iar până când arena care îi va găzdui încercările va deveni „Vegasul” pe care și-l dorește Tamango e cale lungă. E nevoie și de „nebunie”, dar mai ales de rațiune.

Adi Mutu și elevii săi sunt la început de drum. Au simțit în carnea lor imboldul tribunei. Apoi, au „poftit” în vagon, așa cum spune o vorbă veche. Oamenii par infimi în fața infinității, dar dacă hâtrul Rică are curaj să parieze, atunci da, haideți să sărbătorim!

Il Luce, „The Special One”, prin respectul și iubirea semenilor

L-am văzut pe „Il Luce”, vindecat de Coronavirus, dar la fel de proaspăt mâhnit de jocul Naționalei, de deunăzi. Ajuns în „groapa cu lei”, acolo unde tribunele noii arene au tremurat pentru prima oară (iată, un alt moment istoric!), „Nea Mircea” și-a revenit imediat. Pe un chip brăzdat, dar parcă niciodată obosit, a apărut un licăr…

Lucescu și-a amintit că viața lui și a familiei lui s-a suprapus, în multe rânduri, cu istoria Rapidului. Răzvan a antrenat și el în Giulești, dar a absentat la festivitatea din această seară. Au fost, însă, alături de „Il Luce”  prietenul Rică și foștii elevi, printre care Pancu, Iencsi, Ganea, Niță și alții. Generație cu generație, de la Caciureac la Vlădoiu, la Bozovici și la Daniel Nicolae, s-au contopit într-un surâs, din care au tresărit, laolaltă, amintiri, dar și speranțe.

Și totuși, „Il Luce” rămâne un caz special. În organigrama corpului, sângele de dinamovist nu se diluează, ci se primenește. Asta nu înseamnă neapărat să scrii istorie, ci să fii OM. Să meriți respectul și iubirea semenilor.

Dintre martorii oculari ai titlului din 1999 a lipsit și… George Stanca

Când Rapidul, cu Lucescu la cârmă, cucerea (în 1999) cel de-al doilea titlu din istorie, întâmplarea a făcut ca semnatarul acestor rânduri să se afle în tribunele vechiului „Giulești”. Alături era George Stanca, autorul sintagmei „Giuleștina”. El se bucură acum de pe coarna Lunii. Noi ne veselim aici pe Pământ. Fără demnitatea unor oameni ca Lucescu și fără pasiunea unui George Stanca, Rapidul nu ar fi fost… Rapid.

Revenind la prezent, îmi amintesc un pasaj din cartea „Lucescu”, scrisă de Ioan Chirilă: „Ca peste tot pe unde Mircea Lucescu a luat-o de la capăt, începutul a fost greu la Rapid. Organizarea era cea care era, jucătorii erau care erau… Atunci Mircea și-a amintit că pentru a construi ceva solid are nevoie de un trio. Celebra sa „teorie a trioului”, după modelul AC Milan, Inter sau Brescia. L-a recuperat pe Lupu de pe maidane și l-a pus să dea jos vreo zece kilograme. L-a chemat din Belgia pe Rednic. Și-a adus aminte că Gino Corioni e un „boier”, și l-a convins să i-l „paseze” pe Sabău. Și gata trioul: Rednic – Lupu – Sabău”.

Într-adevăr, Lucescu nu și-a uitat niciodată „copiii” și pentru asta s-a reîntors, cel puțin pentru o clipă, „acasă”, lângă ei. Firul de iarbă, avangarda pământului, are același miros în „noul Giulești” ca și  în „vechiul Giulești”, atât timp cât el este mângâiat de grația unor oameni care au crezut în propria lor istorie și în blândețea cu care se retrăiesc pe ei înșiși. Acum, porțile li s-au deschis. Ca în cântec…

De la Imnul lui Socaciu la casa lui Sandu Neagu și tinerețea fără bătrânețe

Un prieten mi-a spus că și-ar dori să citească un editorial după care „să plângă lumea”. „Eu sunt stelist, dar la ora asta trebuie să plângă lumea”, mi-a zis. Da’ de ce să plângă? Să fie doar ploaie cu soare dintr-o lacrimă. Plânsul, ca și concept, este un viciu apetisant.

Da, poate că toți am lăcrimat, mai mult umbrit decât însorit, când ne-am amintit că, în spatele Imnului Rapidului, astăzi n-a mai apărut decât glasul, nu și chipul lui Victor Socaciu. Rămâne, însă, fondul, nu forma. Pe undeva am simțit cum Victor Socaciu privea la noi, contemporanii momentului, și eu unul parcă simțeam că am în oase numai corzi de ghitară.

Aplecarea solemnă a aerului naște melancolii. Și doruri. Vorbeam despre cuvântul „acasă”. Mi-am amintit că, pe vremuri, legenda Grantului, Sandu Neagu, m-a onorat cu prietenia sa. Pentru „Eroul de la Guadalajara”, vechea arenă giuleșteană devenise, într-un timp, „acasă”. Nu doar la modul figurat, ci și la… propriu.

Sandu Neagu, soția sa, Cristina, și copiii, Ingrid și Roberto, locuiau acolo. Și se bucurau că trăiesc. Cât și-ar fi dorit Sandu să „prindă” nașterea acestei arene! Cât și-ar fi dorit să „culce” o minge, demonstrativ, într-unul dintre vincluri…

Nu pot uita cum am sărbătorit-o pe fetița sa, Ingrid, tot în „acasa” vechiului stadion. Am mâncat tort, am cântat. „Rapid petrece”. Era un refren. Ți-amintești, „Chirule”? Pentru suporterii rapidiști mai tineri trebuie spus că fostul internațional Iulian Chiriță era unul dintre „rapsozii” de seamă ai Rapidului, iar acesta era cântecul său preferat.

N-a cântat Victor, a cântat Andrei Păunescu, pentru că… „Știința și Rapid se iubesc la infinit”

Ei bine, dacă Victor Socaciu a cântat, și l-am auzit doar cu timpanele sufletelor, Andrei Păunescu a concertat pentru fulgerul tribunei. Asta, pentru că între rapidiști și olteni există o „chestie” (n-o pot numi „comuniune”) sufletească, uneori inexplicabilă. „Ăștia, mai amărâții”, cum îi denumea Andrei Păunescu, artistul al cărui tată poet a compus atât Imnul Rapidului, cât și pe cel al Craiovei…

Poate și din acest motiv, la un moment dat, în Giuleștiul cel vechi a răsunat un refren poate, astăzi, inimaginabil: „Craiova și Rapid se iubesc la infinit!”. Era o perioadă în care olteanul Sorin Cîrțu stătea pe banca „Realului” vișiniu, însă această este o altă istorie…

Dar, precum Socaciu și Neagu, Adrian Păunescu a fost și el prezent. „Galeria din ceruri” s-a întors pentru un moment, iar momentul n-a mai plecat. Bazil Marian, Nae Manea, Moțu Pittiș, Dumitru Rucăreanu, Nicu Constantin, Maria Tănase, Stela Popescu, rapidiști și rapidiste din toate colțurile Raiului s-au unit. Ei sunt „peste tot, acasă”, iar porțile li se deschid din veșnicie către veșnicie.

Rapidul va petrece, dar mai ales va lupta în noua sa casă, pentru Sandu, pentru toți cei care pasează în neant, dar mai ales pentru cei care se străduiesc să sădească un alt tip de neant într-o iarbă nouă.

Nostalgii cu… Ion Iliescu și amintirea „Ceferiadei”

Însă, la Rapid, zâmbetul nu doarme nici când vorbim serios. Așadar, să ne amintim și de… Ion Iliescu! Colegul Gabi Eșanu ne-a oferit în FANATIK istoria primei arene alb – vișinii și veți vedea de unde pornim și încotro ne-am îndreptat…

Amintim că la 10 iunie 1939 era inaugurat primul stadion al „Realului” din Giulești, în prezența Regelul Carol al II-lea și a viitorului Rege Mihai, cu ocazia deschiderii „Ceferiadei”.

Pentru că istoria are simțul umorului, peste ani, fostul președinte Ion Iliescu, rapidist pur-sânge, avea să rememoreze la ceremonia de premiere a Campioanei Rapid București clipele petrecute alături de alb – vișinii în timpul unei alte ediții a aceleiași „Ceferiade”, o competiție mai mult sau mai puțin proletară.

Dar Rapidul a rămas, peste vremuri, o echipă muncitorească, muncitoare și muncită. Împărăteasă și proletară în același timp.

Galeria, o familie dată de Dumnezeu, ca și „rapidismul”

Să ne întoarcem în prezent. Binecuvântatul miros al sărbătorii curge în stradă. Nichi Dumitriu, „Fachirul din Giulești”, îi spunea colegului Silviu Ghernig că noul stadion are prea puține locuri. Într-adevăr, Rapid este posesoarea unei galerii frumoase, de m-am holbat la ea ca motanul la lalea. Și frumos spunea Gigi Corsicanu, într-un interviu exclusiv, acordat colegului Bogdan Ciutacu: „Familia e de la Dumnezeu, așa și rapidismul”.

Ce au mai bătut clopoțeii veseli ai galeriei de a tremurat Podul Grant, pentru o istorie „di grande”. I-am mai văzut pe „noul Giulești”, printre alții, pe Zicu, pe Alexa… Au fost mulți fotbaliști mari. Dar cel „mai” grozav dintre toate aceste personaje a rămas acest public amiral, admirabil în statornicia sa.

I-am ascultat pe giuleșteni vorbind despre „rapidism”, așa cum alții nu definesc o astfel de stare de spirit. Și e mai mult decât o stare de spirit, e un fel de „Zid al plângerilor” care se retrage mereu, precum o maree, respectându-și întotdeauna cuvântul de a se întoarce în zorii viitoarei zile, cu o explozie de parfum.

Până nu demult, se lăsase o noapte tristă peste Rapid. O luncă de coșmar, deasupra căreia pluteau căpoșenia lui Copos, apoi diviziile inferioare, infantilismul de paradă al altor „finanțatori” și drăgăloșenia unor suporteri care știu să iubească frumos, chiar dacă din greu.

Au trecut anii, și o durere a curățeniei a adus refluxul bucuriei despre care vorbeam. Astăzi, Rapidul s-a mutat într-un nou „sediu”, pe care același Gigi Corsicanu promitea, tot în FANATIK, că nu-l vor mai „bombarda” cu torțe. Așteptăm.

Nervii le-au fost solicitați acestor tineri în permanență, pentru că au devenit decontul tuturor oboselilor trecute, astfel că era logic să plătească. Acum, giuleștean cu giuleștean se bucură, și fiecare își merită surâsul.

Amical cu Poli? Poate, dar prietenia este „farmecul vieții”…

La primul amical disputat pe noua arenă, Rapidul lui Adi Mutu a câștigat greu, cu 1-0. Prietenia cu Poli Timișoara reprezintă, însă, mai mult decât un meci istoric, al cărui rezultat, practic, nu contează. Vorbeam despre scurta „amiciție” dintre Rapid și Craiova. Însă, între giuleșteni și bănățeni s-a țesut o platoșă istorică. Prietenia nu moare, iar dacă Rapidul vrea să-și cinstească palmaresul și istoria, este necesar să rămână prieten cu el însuși.

Poate că, nu degeaba, în pauza acestui meci istoric, un tânăr a cerut în căsătorie o fată. Așa începe totul. Cu un fulger. Cu imprevizibilul care leagă destine. Mai ales într-o casă nouă, nu-i așa?

La final, îmi amintesc de același  Sandu Neagu, prietenul meu din cer, de soția sa, Cristina, de copiii, Roberto și Ingrid. Rapid are „casă” nouă, dar istoria sa curge, precum un „story” de familie. Rapid petrece, Rapid supraviețuiește. Porțile i se deschid. Ce urmează?

E greu să „definești” întregul „farmec al vieții” despre care vorbea George Copos, chiar și într-un moment de sărbătoare. Fără să vreau, mi se adună în gând vorbele lui Brâncuși, cel cu care începeam – atipic – acest editorial: „Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul”.

Sursa: Andrei Dicu, fanatik.ro

Subsemnatul, după mai bine de 8 ore petrecute in noua noastră bijuterie, astazi e "daună totală".

Cuvintele sunt prea scunde pentru a putea surprinde emoția trăită.

FzR!!