Rapid Giuleşti trebuia să lupte dacă îşi iubea galeria. Aşa am învăţat încă din primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-pid Giu-leşti! Luptă dacă ne iubeşti!!”, tuna tribuna a doua şi, acoperiţi cu o pelerină din plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist (fratele!), aşteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt şi ştiu că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, a rostit extrem de sigur pe el, la ieşirea giuleştenilor din tunel: „Hai băieţii! Hai Realul! Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateţi…”
„Cum adică, Marian, nici p-ăştia?… Vezi să nu retrogradaţi anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici şi, deşi nu asta e important aici, coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon… Aşa era Rapid, o echipă în faţa căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-era mai dragă decât celelalte şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce.
Aşa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoşi, spiritual-bombastici, ei erau Realul, Rapidul, Giuleştina… Benigni însă, deşi Craiova pierduse în faţa lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de pus la suflet, dar şi acolo în joacă, glumind… Pentru că ei erau Rapiduleţul, cu Colea Răutu, cu Ştefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră şi umor”, gata oricând să suporte ironia celorlalţi şi să răspundă încă şi mai şi. Ei îşi spuneau, fără să fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie: „ţiganii!”. Şi râsul lor era tonic într-o astfel de discuţie cu lumea: „Voi vorbiţi?!”
…Aşa a fost începutul, aşa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit vişinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu mulţi, de aceea n-am să insist cu „glasul roţilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii de la Atelierele Griviţa şi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociaţiei Culturale şi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preşedinte şi cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă şi pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Ştiu, de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am înţeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securişti şi pe miliţieni, şi acolo, la tribuna a doua, dar şi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Şi nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiş ţineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles şi niciodată nu apărea în faţa publicului fără puloverul vişiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriţi şi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici şi în sufletul geamgiului Mincea, miticul şef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, ştiam ce făceau băieţii lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploieşti, în 1967, anul naşterii mele şi al titlului lor, dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei şi întotdeauna şi oriunde în Bucureşti. „Între Ştiinţa şi Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid Bucureşti / Frate cu Craiova eşti!” răsunau în Ştefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 şi mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiştii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eşec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mişto-ul fin, „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo şi nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceauşescu, dar în Giuleşti te simţeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!”… „Toni Polster, unde eşti? / Să vezi circul din Giuleşti!”……După Revoluţie n-au mai fost aşa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în ’77, e acelaşi, e acolo, e întotdeauna lângă ei şi pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârşit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.
