Declaratie de Dragoste. De Dragobete.

Rapidul meu, astazi de Dragobete a trecut prin borna lui 1923. 

Cu siguranta cea mai frumoasa declaratie de dragoste, intr-o zi in care sarbatorim conform traditiei renasterea si trezirea la viata.
Si exact din b-dul Timisoara unde Cupidonul autohton a tintit spre Infinit inima subsemnatului.

Te Iubesc, Rapidule!!!
Fie-Ti Inceputul, cantec de Primavara, nins cu Albe flori de mar peste Sufletele Noastre Visinii.

FzR!!

"In 3 ani vreau sa debutez in Premier League!"

Marco Dulca este fiul lui Cristi Dulca. S-a nascut la 10 luni dupa ce tatal sau a fost titular la Mondialul din 1998, ultimul al Romaniei, iar acum vrea sa faca parte dintre noua generatie de aur crescuta la scolile de fotbal din Europa. Primul roman din istoria lui Swansea a vorbit pentru www.sport.ro despre fotbalul din Tara Galilor si planurile sale de viitor.

Cum ai ajuns la Swansea?

La Swansea am ajuns cu ajutorul impresarului meu, care a reusit sa imi ofere 2 saptamani de pregatire in cantonamentul din Olanda, unde m-am si remarcat.

Cat de mare este schimbarea fata de Romania?

Este o diferenta foarte mare, jocul fiind mai rapid cu jucatori care au forta si tehnicitate foarte buna.

Cum se desfasoara o zi pentru tine? Cat de mult se pune accentul pe scoala in Tara Galilor?

O zi normala pentru mine incepe cu antrenament, desigur. Dupa care continuam cu alte activitati extra-sportive cum ar fi scoala, unde merg de 3 ori pe saptamana la un colegiu sportiv, cu echipa. 

 Cat de mult conteaza pentru tine faptul ca tatal tau a fost fotbalist de nationala?

Poate este o mica presiune pe mine, dar asta nu ma impiedica sa imi fac propria cariera. Vreau ca lumea sa nu uite ce voi face eu pe propriile mele forte, atata tot.

Esti primul jucator roman de la Swansea. Cum te-au primit oamenii acolo?

La Swansea suntem ca o familie, de la inceput au incercat sa imi inpuna asta. Te rog sa faci o descriere a mijlocasului Marco Dulca.

Sunt un mijlocas de 16 ani, nu ma consider un jucator extrem de talentat, dar caruia ii place munca. Sunt foarte ambitios si imi place sa lupt pentru visele mele.

Din ce in ce mai multi pusti romani aleg sa joace in strainatate. Crezi ca e bine pentru nationala Romaniei?
Cred ca e foarte bine pentru nationala si pentru ei mai ales, pentru viitorul lor.

Esti convocat la nationala de juniori a Romaniei. Simti ca generatia voastra poate sa ajunga la Mondialul din 2022?

Ma bucur mult pentru ca sunt in vederile selectionerilor acum, daca voi fi si atunci cu siguranta ca voi ajuta echipa nationala.

Ce echipa din Romania iti place? Ai un idol din fotbalul romanesc?

Nu am un idol in fotbalul Romanesc, dar ca echipa si spirit intotdeauna voi alege Rapidul. 

Daca primesti o oferta din Romania ii dai curs?

Momentan nu ma gandesc sa parasesc aceasta echipa sau mai ales Anglia. Nu ma vad jucand in Romania in urmatorii ani.

Tatal tau a fost cu nationala Romaniei la Mondialul din 98. Ce ti-a povestit despre asta? Este o presiune pentru tine?

Uneori imi mai povesteste depsre aceasta mare realizare a lui si a Romaniei desigur, dar nu cred ca asta poate fi o presiune pentru mine.  

Ce alte pasiuni mai ai pe langa fotbal?
Pe langa fotbal, imi place foarte mult sa ies cu colegii de echipa la film, ma relaxeaza.
Ce ti-au spus parintii cand au auzit ca vei juca la Swansea? De cate ori vorbesti cu ei pe saptamana?

S-au bucurat foarte tare, cum ar face orice parinte. Vorbesc zilnic cu mama mea, imi da putere acest lucru.

La un meci Swansea - U Cluj cu cine tii?

La acest meci cred ca as fi in galeria U Cluj, imi e dor de acei suporteri fanatici.

In cat timp ti-ai propus sa debutezi in Premier League?
Pana acum am avut o perioada de acomodare pot sa zic, cam in 3-4 ani as vrea sa debutez. Mai am mult de munca.

In ce conditii selectionerul de la tineret Dulca il va convocat pe mijlocasul de la Swansea Dulca?  

Muncesc in fiecare zi pentru acest lucru , dar cand imi va veni randul vreau sa o fac cat mai bine . 

La ce echipa visezi sa ajungi? Cine crezi ca va castiga Champions League in acest sezon?

Imi doresc foarte mult sa joc pentru prima echipa , dupa vom vedea. Sper sa castige Real Madrid .

Ce mancare din Tara Galilor iti place? Iti gatesti singur?

Nu e o diferenta foarte mare la mancare, poate fasolea dimineata. Mancam in fiecare zi la academie.

Ce ai acasa si nu gasesti la Swansea?
Familia si prietenii, dar ne auzim la telefon aproape zilnic.

Daca te abordeaza Federatia Galeza ce faci? Cum ar fi sa joci in nationala Tarii Galilor?

Vreau sa joc pentru nationala Romaniei, aici m-am nascut si vreau sa dau totul pentru tara mea.

Autor: Ion Alexandru - sursa: sport.ro

"Singurul lucru care nu îmi place la Bucureşti e că sunt 5telişti"

Rui Duarte a fost unul dintre cei mai iubiţi străini care au trecut pe la Rapid şi, într-un interviu acordat pentru Rapid TV a demonstrat că nu a uitat de rivalitatea pe care a avut-o cu Steaua, în cei 3 ani petrecuţi în Giuleşti.

"Singurul lucru care nu îmi place la Bucureşti e că sunt stelişti. În rest, mi-a plăcut totul. Am mulţi prieteni acolo şi chiar şi o gagică frumoasă. Mai vorbesc cu foşti jucători de-ai Rapidului, am mai vorbit o dată cu Burcă şi cu Alexa", a declarat fundaşul ajuns la 35 de ani.

Portughezul a vorbit şi despre cel mai amuzant moment trăit la Rapid.

"Am avut multe povești, fiindcă am avut o perioadă mai nebună la Rapid. Am dispărut o dată patru luni, iar când m-am întors făcusem o burtă mare și aveam 8 kg în plus. Nu prea eram pregătit să joc, dar Șumudică m-a băgat într-un meci cu Gaz Metan, la 1-0, și imediat am dat centrare frumoasă de gol. A fost un moment foarte frumos", a adăugat Duarte.

"Nu sunt Bad Boy, sunt doar puțin nebun. Întârziam pentru că în Portugalia era mereu foarte cald și îmi placea foarte mult să stau la plajă, cu familia, dar când mă întorceam făceam treabă bună. Suporterii mă iubeau și pentru că dădeam totul pe teren. Era totuși o perioadă în care eram mai nebun. Acum m-am mai liniștit".

Rui Sandro de Carvalho Duarte are 35 de ani și a evoluat ultima dată la 1 Dezembro, în liga a treia portugheză, dar a renunţat la fotbal cu 6 luni în urmă, când nu a mai găsit un contract convenabil.

Rui Duarte a venit la Rapid în vara lui 2010, îmbrăcând de 71 de ori tricoul alb-vișiniu, fostul fundaș dreapta transferându-se în 2013 la Anorthosis Famagusta.

FzR!!

Minunile EXISTA

A fost indeajuns de curajos sa parieze pe parcursul senzational al echipei sale favorite atunci cand bookmakerii ofereau o cota de 5.000 la 1 si acum asteapta cu sufletul la gura deznodamantul sezonului din Premier League.

Leigh Herbert, un tamplar englez, este cel mai curajos parior din lume. Si cel care poate castiga in vara 25 de mii de lire sterline dupa ce a pariat doar 5 lire!

Britanicul de 39 de ani, mare suporter al "vulpilor" de la Leicester, a pariat inaintea acestui sezon ca echipa sa de suflet va lua titlul in Premier League, desi in stagiunea trecuta s-a luptat pentru evitarea retrogradarii.

Acesta a prins pe bilet o cota de 5.000 la 1, ceea ce inseamna ca miza sa de 5 lire se poate transforma intr-un premiu consistent de 25.000 lire sterline.

"Am pariat cand Leicester avea cota 5.000 la 1, pot castiga 25.000 de lire. In vara, mi-am zis: "Acum, cu Ranieri, ceva se va intampla. Pur si simplu am avut un sentiment aparte. Acum astept meciul cu Arsenal si cred ca vom castiga, este incredibil ce se intampla"", a spus englezul intr-un interviu acordat unui post TV britanic.

Casa de pariuri la care Leigh Herbert a jucat s-a oferit sa-i plateasca acum suma de 3.200 de lire sterline pentru a anula biletul, insa pariorul a refuzat, in speranta ca va castiga pana la urma suma completa la finalul sezonului, atunci cand favoritii sai vor ridica si titlul din Premier League.

sursa: sport.ro

Povestea nu face decat sa ne indreptateasca frumoasa nebunie de a crede ca viitorul Rapidului Nostru este cel putin la fel de frumos ca fiecare fila de poveste din istoria sa.

FzR!!

Cum a trăit Take Macri atentatul de la Paris, la două staţii de metrou de locuinţa lui: "N-am ieşit din casă de trei zile!"

Primul fotbalist român nominalizat la Balonul de Aur descrie atmosfera apăsătoare din capitala Franţei, unde este stabilit alături de fiul său, Mihai, arhitect. Însă n-a uitat de clubul de suflet.

La două săptămîni după ce Macri, 221 de meciuri în Liga 1, suna la ora 19:23, anul naşterii Rapidului!, pentru urarea de "Crăciun fericit", fostul căpitan al Giuleştiului primea un telefon înapoi. Vineri seară. La Paris nu mai era linişte.

- Nea Take, vedem imagini groaznice din oraşul dumneavoastră!

- Şi eu mă uit la televizor întruna.
Acum o să dau la fotbal, prind un canal care transmite liga a doua din Franţa, mi-au pus copiii în cameră, să mă mai relaxez. Atentatul a avut loc chiar la două staţii de metrou de locul unde stau eu! Au fost cîteva zile grele de tot.

- Aţi mai ieşit pe afară?

- Nu, de trei zile nu am ieşit din casă!
M-a sfătuit şi fiul meu, Mihai, care e arhitect de profesie, să fac aşa. În plus, a mai şi plouat pe aici.
De obicei, mă întîlneam într-un loc cu alţi foşti fotbalişti şi oficiali sportivi din Franţa, Federaţia Franceză, "Clubul veteranilor" se numeşte, dar acum nu am mai putut.
Uite, de exemplu, fiul meu n-a avut încotro, copiii au ieşit, s-au dus la serviciu.

- De cînd locuiţi la Paris, aţi fost martor la scene de violenţă...

- Nu, nu, nu! Niciodată! Niciodată n-am auzit de aşa ceva pe aici, nu să văd!

- La televizor...

- Să vedeţi ce se vorbeşte pe la televizor! De exemplu, cineva spunea că teroriştii nu ar trebui omorîţi, ci ţinuţi în viaţă. Apoi, să le fie ucise familiile în faţă, poate aşa s-ar învăţa minte!

- Dar...

- Auzi, chiar, în ţară ce mai e? Ce mai face Rapidul?

- A venit Pustai, am înţeles că o să semneze şi mai mulţi jucători. Să vedem!

- Da, bine zici "să vedem!". Mulţumesc de telefon!
O să vă ţin la curent dacă se mai întîmplă ceva. Oricum, în o zi-două sînt sigur că se linişteşte treaba.

"E păcat că au murit atîţia oameni nevinovaţi. Şi cei din redacţie, şi cei din magazin, luaţi ostatici. E înfiorător" ( Take Macri, fost căpitan RAPID )

13 ani a fost Macri căpitan al Rapidului, între 1952 şi 1965: a preluat banderola de la Ştefan Filotti şi i-a cedat-o lui Nae Georgescu

FzR!!

Articol de Razvan Lutac, 11 ianuarie 2015, gsp.ro

Eibar. O poveste despre faliment și succes dar mai ales despre speranță.

Cum se adaptează cei mici în lumea celor mari?
Ei bine, poate că sardinele aleg să viețuiască în comunități de milioane, astfel încât gura rechinului nu rupe prea multe procente din șansa fiecăruia la viață, însă în fotbal e diferit.
Fiecare sardină e pe cont propriu!

Sociedad Deportiva Eibar a fost înființat în plin război mondial.
Cu blestemul armelor deasupra capului, micuța grupare bască n-a avut noroc nici după ce puștile au tăcut.
A făcut ture între divizia a doua și a treia ca un navetist din schimbul trei, întotdeauna obosit, fie că intră sau iese de la serviciu.
Până acum!
Eibar, echipa unui orășel cochet de vreo 25.000 de suflete, a promovat în Primera Division.
Ei bine, realitatea pecetluită pe teren la finalul lunii mai a fost nevoită să treacă prin malaxorul realităților zilei.
Azi, fotbalul nu se mai joacă doar pe teren iar calificarea sau promovarea trebuie să respecte norme care cheamă banul în ajutor.
În loc să se pregătească de primul lor sezon la cel mai înalt nivel, cei de la Eibar se gândeau cum va arăta toamna în liga a treia.
Și asta pentru că normele momentului cer unei “Sociedad Deportiva” să se transforme rapid într-o “Sociedad Anónima Deportiva” (un fel de SRL de la noi) sau să piară în anonimitate. Termenul limită era 6 august 2014.
Cerințele?
Extrem de limpezi! Capital social de fix 2.146.525 euro și 95 de eurocenți. 

Lui Eibar îi lipseau 1.5 milioane.

Ați auzit de “Battle for Briton”?

În 2002, cei de la Swansea au vrut să-l cumpere pe Leon Britton de la West Ham, jucător pe care îl avuseseră sub formă de împrumut și de care fuseseră foarte mulțumiți.
Nu au avut 45.000 de lire, atât cât cereau ciocănarii, iar fanii au lansat campania cu acest nume care a strâns fondurile necesare. Leon Britton are 32 de ani și joacă și acum la Swansea, în Premier League!

“Defiende al Eibar” a fost proiectul similar pe care clubul basc l-a demarat la începutul lui iunie.
Speranțele, destul de mici.
Era nevoie de mult mai mulți bani decât în cazul englezilor chiar dacă, în schimbul lor, donatorii primeau acțiuni.
Mult mai mulți bani, într-un an în care criza economică nu e mai puțin tăioasă pe meleagurile iberice.

Ambiția președintelui Alex Aranzabal n-a rămas nerăsplătită.
Banii au început să vină atât de la fanii de rând care își voiau favoriții în prima ligă dar și de la jucători celebri care și-au început cariera în tricoul albaștrilor, precum David Silva sau Xabi Alonso.

Pe 15 iulie, Aranzabal a anunțat că obiectivul a fost îndeplinit.
Milionul și jumătate se afla deja în visteria clubului, iar promovarea de pe teren a fost oficializată și în acte.

Amănuntele fac diferența într-o poveste de faliment transformată în succes.

A fost dificil, a fost ușor?

Nici nu mai contează pentru că, oricum, secretul stă în altă parte! Cei de la Eibar sunt obișnuiți să lucreze la nivel de competitivitate maximă chiar dacă, până acum, taraba lor deschisă la periferia fotbalului nu s-a putut compara (atenție, cantitativ, nu și calitativ) cu mall-ul unora precum Real sau Barcelona.

Eibar este singurul club de fotbal din lume cu certificat ISO 9001, privint competența și calitatea sistemului de management implementat!
de Alex Buturugeanu, 27 August 2014 in istoriafotbalului.com

O lectie din care trebuie sa intelegem ca se poate.
Pentru ca Speranta exista. Si nu ne-a parasit in acesti ultimi 4 ani grei. Foarte grei.

FzR!!

Istoria fotbalului românesc: Cum a apărut Dinamo Bucuresti

 

Comuniştii au dat rapid un record în fotbalul mondial. Doi colonei au infiintat 5teaua şi au promovat-o “la excepţional” chiar în prima divizie.
Şi naşterea lui Dinamo s-a petrecut mai degrabă în eprubetă chiar dacă originile sale sunt perfect legitime: o echipă a negustorilor din Obor, cartierul scăpătat (între timp) al capitalei.

"Este momentul în care Ministerul Afacerilor Interne a atacat veriga mai slabă, Unirea Tricolor, încercînd astfel să intre şi el, ca şi Ministerul Apărării Naţionale, direct pe prima scenă a fotbalului românesc. Metoda folosită a fost fuziunea între echipa Poliţiei şi UnireaTricolor."

Chiar dacă deţineau puterea în stat, oficialii de la “minister” nu s-au dat în lături de la minciuni.

"Au spus ca nu se va schimba numele echipei, nu se vor schimba culorile: tricouri albastre, chiloţi negri, nu se va muta echipa din Obor, vor fi păstraţi ca majoritari în echipă jucătorii oboreni, se vor construi tribune noi la stadion şi vestiare, săli de antrenament şi de forţă sub tribune, se vor da servicii jucătorilor…"

Apoi, atunci când negustorii sărăciţi n-au dat semne că vor să cedeze clubul cu uşurinţă a intrat în scenă aripa diversionistă a Internelor.

"În primul rând clubul Unirea s-a trezit cu o grămadă de membri susţinători, toţi angajaţii MAI-ului, apoi mişunau agitatorii prin cartierul Obor, diverse persoane care întrebau de câte o stradă inexistentă în cartierul Obor, pentru a intra în vorbă şi a susţine fuziunea Unirea Tricolor-MAI, pentru că MAI creează nişte condiţii foarte bune. O măgărie care au făcut-o ei, au spart, încă din primăvara lui 1947, sediul Unirii Tricolor, la stadion şi au luat tot echipamentul."

În aceste condiţii, Unirea Tricolor a început dezastruos campionatul, cu o înfrângere 1-11 la ITA, iar mai marii fotbalului au decis să “nu lase clubul să se scufunde”.
Antrenorii au plecat după trei etape, toate trei pierdute, iar preşedintele clubului a fost presat să voteze pentru fuziune.
Pe 4 octombrie 1948 clubul a fost preluat de minister sub denumirea de Unirea Tricolor-MAI.
Controlul total al internelor a fost limpede odată cu 10 ianuarie 1948, atunci când preşedinte al clubului a fost desemnat Mircea Brătucu, secretarul general al Poliţiei Bucureşti.
Cu toate schimbările la vârf, echipa rămăsese pe ultimul loc în clasament şi urma să retrogradeze.
Sistemul de licenţiere şi ceaţa care învăluie actualul sistem de retrogradare au un corespondent pe măsură în cele întâmplate acum peste 60 de ani.
Aşa că în loc de un viitor Dinamo ne-am trezit cu două!

"Voalul neclarităţii s-a ridicat luni 11 aprilie 1948, când în pagina a patra a„Sportului popular“, la rubrica „Ultimele ştiri interne“ explodează „bomba”: „Ciocanul şi Unirea tricolor M.A.I. au devenit Dinamo A şi B”.
Pe drumul realizărilor democratice Sindicatul M.A.I.va activa cu două grupări polisportive în care vor fi desvoltate toate ramurile sportive. Grupările vor acţiona sub denumirea „Dinamo A” pentru fostul A.S. Ciocanul şi „Dinamo B” pentru fosta „Unirea Tricolor”. Sub culorile şi conducerea noastră „Dinamo” va corespunde integral scopului pentru care a luat fiinţă.Vom creia sportivi adevăraţi, luptători cinstiţi şi convinşi pentru democraţia noastră populară.Vom ridica şi asigura sportul de massă, posibil doar într-un regim de adevărată democraţie populară."

Culmea, tradiţia de Obor a lui Dinamo şi trecutul cu Unirea Tricolor la fundaţie nu reprezintă linia genealogică a clubului care activează astăzi în Ştefan cel Mare. Dinamo B (Unirea Tricolor) a retrogradat, apoi urma să promoveze în sezonul următor dar nu a primit acceptul federal pentru că Dinamo A încă se afla pe prima scenă a fotbalului românesc. Aşa că a plecat în provincie, acolo unde a devenit Dinamo Braşov. În 1958 clubul s-a desfiinţat. Actualul Dinamo se trage din cel salvat de la retrogradare, Dinamo A – Ciocanul, echipa negustorilor din Dudeşti.

Citatele sunt preluate din “Istoria Fotbalului Românesc, vol II”, o carte de Mircea Angelescu şi Dan Ov. Cristea pe care o recomand cu căldură tuturor celor care doresc să parcurgă la pas drumul fotbalului de la origini şi până la prezent.

FzR!!


istoriafotbalului.com

 

Sentimentul ce uneste. Pasiunea generatiilor

Iubim fotbalul.
Indiferent de culorile ce le slujim, pasiunea fiecaruia trebuie respectata.

Pentru ca pana si in cel mai indiferent spectator, evadat din cotidian si clandestin in aceasta lume, ajunge sa pulseze sangele in vine, cand involuntar devine parte a freamatului tribunei.

Fie ca ne provoaca rauri de lacrimi, bucurii sau tristeti, ramanem dedicati pe viata acestui fenomen.
Pasaport catre limite sufletesti inimaginabile.
Iubind fotbalul, reusim sa ne regasim vii inlauntrul nostru, sa pastram inocenta copilului ce am fost odata si sa fim liberi de constrangerile aduse de greutati, serviciu sau responsabilitati.

Cuvintele sunt cu siguranta prea scunde pentru a atinge inaltimile sentimentelor, motiv pentru care va invit sa incercati a intelege bucuria unui bunic si al nepotelului sau, imediat dupa ce Malaga a egalat Realul si si-a pastrat locul in Primera Division.

Orice asemanare cu momentele traite adesea de fiecare dintre noi in Giulesti nu este intamplatoare.....

FzR!!

Emoţionant: „U” Cluj şi Rapid au sfidat un război mondial. Se repetă istoria?

A existat o perioadă în care Rapid şi „U” Cluj au dominat întrecerea internă, deşi cele două grupări treceau prin nişte momente mult mai dificile decât cele din acum, marcate de problema licenţierii şi a datoriilor.
Vorbim despre anii celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis sezonul 1941-1942, o ediţie desfăşurată în plină beligeranţă mondială, timp în care „şepcile roşii” se aflau în exil, la Sibiu.
A fost un interval în care cele două trupe de legendă, prin boemia lor proverbială, au devenit mai iubite ca niciodată în istoria lor.
Rapid şi „U” Cluj ne spun, într-un fel, aceeaşi poveste.
Au fost două cluburi cluburi care au trecut, de-a lungul istoriei lor, prin convulsii şi vicisitudini.
Necazurile celor două entităţi sportive persistă şi în prezent, doar că şi-au schimbat forma.
Totuşi, există un fir alb care a petrecut deceniile din 1923, respectiv 1919, până în zilele noastre, pentru ne permite să tragem de el şi să răscolim în trecut.
Ne vom lămuri în curând dacă istoria se va repeta precum un adevăr mai vechi decât lumea.
Dacă „U” şi Rapid vor fi iarăşi ce au fost sau chiar mai mult decât atât.
Schimbăm doar decorul.
Pentru aceasta, vă invit să ieşim din anii insolvenţilor, pentru a pătrunde în anii şi mai grei ai războaielor.
Al Doilea Război Mondial se afla în plină desfăşurare.
Fotbalul, precum toate domeniile vieţii, era şi el grav afectat. Sezonul competiţional 1941-1942 a suferit transformări radicale. S-a renunţat sistemul divizionar, care a fost înlocuit cu un „campionat de război”, numit Cupa Basarabiei.
Competiţia s-a desfăşurat după vechiul sistem al zonelor geografice, care cuprindea, de această dată, zece grupe regionale. Primele clasate participau la un turneu eliminatoriu.

Dormeau 12 într-o cameră

Universitatea se afla în pribegie la Sibiu, împreună cu întreaga suflare studenţească a oraşului.
A fost perioada în care „şepcile roşii” s-au refugiat la malul Cibinului, refuzând să rămână sub ocupaţia maghiară, instaurată în urma Dictatului de la Viena. „U” şi-a adjudecat grupa detaşat, a trecut de „optimi” şi de „sferturi” şi a izbutit să pătrundă între primele patru echipe ale ţării.
În semifinale s-a lovit de Rapid Bucureşti, cea mai în formă echipă a momentului.
O formaţie de legendă, în care străluceau Baratky, Bogdan, Wetzer sau Şipoş.
Giuleştenii se făleau la acea oră cu cinci Cupe ale României, cu cinci titluri de vice-campioană a ţării şi o finală a Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată din pricina războiului.
În tot acest timp, fotbaliştii lui „U”, aflaţi în exil, au pornit cu un avânt entuziasmant, inspirat în nişte condiţii cum nu se poate mai potrivnice.
Condeiul lui Ioan Chirilă, prin vocea căpitanului echipei din bejenie, Dr. Mircea Luca, descrie această perioadă în cartea „Şepcile roşii”: „Campionatul următor n-a mai avut divizie. S-a jucat ca pe timpuri, „la zone”.
Trenurile mergeau greu.
Ştiai numai când pleci, şi nici atât... De la Arad şi până la Galaţi era uneori drum de trei zile. „U” al meu se forma pas cu pas.
În ciuda celor 12 paturi aşezate unul lângă celălalt.
Sau poate tocmai de aceea.
Eu mi-am zis întotdeauna că o echipă se poate face ori cu bani mulţi, cum s-au făcut Venusul sau Ripensia, I.T.A sau Carmenul, ori cu bani deloc.
„U” al meu a fost întotdeauna în a doua categorie...
E destul să vă amintesc că, la Sibiu, Săbăslău şi Jifcovici au umblat cu o listă de subscripţie şi că noi toţi, bărbaţi în toată firea, am mers cu colindul, pentru ca să vă daţi seama cam ce resurse materiale a avut „U”, mai ales la Sibiu.
Şi totuşi ne-am câştigat seria în noua formulă.
Am ajuns, astfel, în primele 16 echipe ale ţării.
În optimi am bătut Arieşul, cu 9-1, şi încă la Turda.
Deci, în numai 90 de minute, eram printre primele opt echipe, ajungând în sferturi.
Apoi am câştigat şi în faţa FC Craiova, cu 2-1.
Eram în semifinala campionatului României!
Visurile noastre s-au oprit însă aici.
Poate pentru că aveam şi alte visuri.
Poate că ne dădeam seama că, într-adevăr, e tare lung drumul Clujului.
În semifinală am pierdut cu 4-1 în faţa Rapidului.
Dar nu era nicio ruşine. Ne învinsese Rapidul lui Baratky, Bogdan, Şipoş, Radu Florian şi Moldoveanu”.

Cea mai tânără echipă din istorie!

„U” a luptat în acel sezon de una singură, adică fără antrenor.
În actele vremii nu a figurat niciun tehnician. De pregătirea echipei s-a îngrijit Dr. Onoriu Cheţeanu, care era directorul sportiv al grupării.
Chiar şi sub aceste auspicii nefavorabile, „studenţii” au stabilit nişte recorduri în acea ediţie specială de campionat.
Pe 14 mai 1942, împotriva Arieşului Turda, „U” Cluj a aliniat cea mai tânără echipă ce a evoluat vreodată în campionatul autohton, dacă asimilăm Ligii 1 acea Cupă Basarabia. Bretoteanu era elev, avea doar 16 ani, Ovidiu Hulea, elev şi el, avea 17 ani, Joja, student la drept, abia împlinise 18 ani, Jifcovici, proaspăt sosit de la Timişoara, tot 18 ani, reuşise la medicină, dar disputase câteva meciuri pe prima scenă şi cu Ripensia. Vasile Costea, portar, şi viitorul doctor Coman împliniseră 19 ani, în timp ce mediciniştii Chirilă, Dumitraş, Peşteanu şi Coracu aveau fiecare doar 21 de ani. Cel mai „vârstnic” membru al lotului era Tony Dascălu la cei 22 de ani ai săi.
Au mai existat doar două cazuri asemănătoare în analele fotbalului nostru. Echipele Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc (în 1953) şi Viitorul Bucureşti (în 1962-63), la fel de tinere, au fost desfiinţate de comunişti pentru că încurcau socotelile potentaţilor vremii.
Din păcate, acei juni ai Clujului nu au apucat să se dezvolte din cauza conflagraţiei mondiale care atingea tot mai tare România acelor ani, ca şi întreg continentul. Activităţile sportive în cadru oficial au fost suspendate pe termen nelimitat. 
Şi, totuşi, „U” atinge semifinalele campionatului, unde s-a duelat cu Rapid. „Studenţii” domină prima repriză şi deschid scorul prin Ţiereanu II, cu un şut spectaculos de la 30 de metri, din voleu!
În a doua repriză „feroviarii” bucureşteni se trezesc din pumni şi le administrează clujenilor de la Sibiu patru goluri, prin Baratky (2), Radu Florian şi Ionică Bogdan.
Între două etape de campionat, pe 19 iulie, la Sibiu, Universitatea a eliminat-o pe Mica Brad, scor 4-1, în semifinalele Cupei României. Din cauza lotului şubrezit şi a câtorva absenţi, portarul Costea a fost utilizat pe postul de half dreapta. Clujenii ajungeau pentru a doua oară în istorie în ultimul act al Cupei României.
Aici, ca şi în semifinalele Cupei Basarabia (campionatul de război), universitarii s-au lovit de Rapid, colega de suferinţă din zilele noastre.

Rapidul, sperietoare pentru „U”

Rapid a ieşit din careul de aşi al Cupei României trecând de Venus Bucureşti, scor 7-2,  marea rivală a giuleştenilor din acei ani, echipa controversatului general Gabriel Marinescu, membru al camarilei Regelui Carol al II-lea. Ca o paranteză, Lazăr Sfera şi  Silviu Ploeşteanu, doi foşti „U”-işti, au evoluat pentru Venus în perioada de glorie a clubului, din anii '30 şi '40.
Finala Cupei României dintre Universitatea Cluj-Sibiu şi Rapid s-a disputat în Capitală, pe arena Venus.
Datorită gestului patriotic de a se refugia la Sibiu, „U” acumulase un capital imens de simpatie în Capitală. Aproape întregul stadion Venus, gazdă a finalei, avea să îi susţină pe tinerii studenţi. Zadarnic însă, pentru că Rapidul, fără vedeta Iuliu Baratky (considerat în 1930 cel mai bun half dreapta al Europei), accidentat, nu le-a dat nicio şansă, realizând cea mai mare diferenţă de scor într-o finală de până atunci. „Feroviarii” au intrat la cabine cu un avantaj fragil, scor 1-0, gol reuşit de Radu Florian, înlocuitorul celui supranumit „Minunea blondă”, fotbalist care, de altfel, avea să ajungă pe la AS Roma, după terminarea războiului.
Mult mai experimentată şi mai bine pregătită fizic, trupa Giuleştiului a reuşit o repriză secundă încântătoare, în care a izbutit să marcheze de şase ori!
Scor final: 7-1 pentru Rapid!
Pentru bucureşteni au mai înscris Dan Gavrilescu (3), Filotti (2) şi Ioachim Moldoveanu. Reuşita de onoare a „şepcilor roşii” i-a aparţinut lui Medrea III.
Robert Sadowski, portarul Rapidului, avea să declare după meci: „De la <<U>> mă aşteptam la mai mult, mai ales după rezultatele partidelor susţinute de ei la Sibiu”. „Ne-am mobilizat, mai ales atunci când toată galeria ţinea cu <U>.
Am avut convingerea că dacă marcăm două-trei goluri şi publicul va trece de partea noastră, şi aţi văzut!”, sublinia, după partidă, rapidistul Mitică Moldoveanu. Universitarii s-au arătat stupefiaţi de proporţiile scorului. „Dacă aveam o apărare mai bună nu pierdeam şi mai ales la aşa scor. Preferam să pierd doctoratul decât Cupa!”, s-a confesat Tony Dascălu după partidă. „Sunt acuzat că am jucat slab, dar mai slabă a fost apărarea”, l-a completat şi Olimpiu Medrea, autorul unicului gol al studenţilor.
Cea mai dură reacţie a venit de la Octavian Chirilă: „De ciudă că am pierdut tocmai în această finală, n-am să mai joc până la toamnă”. Mijlocaşul lui „U” chiar s-a ţinut de cuvânt!
„U” Cluj şi Rapid se află înca plin „război”.
Cu trecutul relativ recent, cu foştii şi actualii conducători, cu legea, cu băncile, cu foştii şi cu actualii fotbalişti, cu creditorii, cu propriile erori.
Nu mai vorbim de greşeli naive de apărare, precum în 1942, ci de administraţie.
Cele două cluburi de legendă au sfidat un război mondial, prin bucuria de a juca fotbal, împinşi de la spate de nişte principii simple şi de tinereţe. Astăzi, riscă să se întoarcă în urmă cu 74 de ani şi să evolueze într-un campionat numai al lor.

Cristian Aszalos in citynews.ro

"Un titlu care nu a contat......"
FzR!!

Birja lui Baratky

Iuliu Barátky (Gyula Barátky)

Data naşterii: 14 mai 1910, Oradea (pe atunci in Imperiul Austro Ungar) – 14 aprilie 1962, Bucureşti.

Postul: atacant (dar postul lui preferat a fost acela de mijlocas dreapta).

Cariera de jucător:
OSK Oradea (1918-1922),
Stăruinţa Oradea (1922-1928),
CA Oradea (1928-1930),
MTK Hungária Budapesta FC (1930-1933),
Crişana Oradea (1933-1936),
Rapid Bucureşti (1936-1944),
Carmen Bucureşti (1944),
Rapid Bucureşti (1944-1945),
Libertatea Oradea (1946-1947),
RATA Târgu-Mureş (1947-1948).

Divizia A: 155 meciuri – 100 goluri.
Palmares: 4 Cupe ale României (toate cu Rapid).

Echipa naţională a României: 20 selecţii – 13 goluri (a participat la CM 1938 – Franta).

Echipa naţională a Ungariei: 9 selecţii – 0 goluri.
Cariera de antrenor:
Rapid Bucureşti (antrenor-jucător),
RATA Târgu-Mureş (antrenor-jucător),
Libertatea Oradea (antrenor-jucător),
naţionala României (interimar),
Dinamo Bucureşti,
Progresul Bucureşti,
Centrul de Fotbal „Tânărul Dinamovist”.
Palmares: 1 Cupă a României (cu Dinamo).

Giussy era un poet si un spiridus al gazonului.
Vesel, plin de viata, a stiut sa rada, sa cante sa joace, dar si sa se joace.
Odata la Oradea, la un mare derby local Crisana – CAO, Baratky, s-a trezit c-am tarziu din somnul pe care obijnuia sa-l traga inainte de joc , asa ca s-a imbracat in graba si s-a aruncat intr-o birja, cerandu-i vizitiului sa maie cu toata viteza spre stadion.
Cand a sosit la teren, mai ramasasera doar vreo 15 minute pana la inceperea partidei.
Toti cei de la Crisana erau in fierbere.
Casierul clubului (pe nume Somesan), il astepta cu sufletul la gura in fata portii.
Giussy coboara in viteza si-i striga:
–         Plateste birjarului, ca eu n-am bani !
Dar casierul, enervat, riposteaza :
–         Dupa ce ca intarzii, mai vrei sa-ti platesc si birja ? Nu platesc nimic!
Cativa suporteri ai Crisanei aflati la poarta se ofera sa achite ei cursa si incidentul se aplaneaza.
Dar Giussy luase nota de afrontul primit si s-a hotarat sa i-o plateasca cu varf si indesat casierului!
Jocul era foarte disputat.
Spre sfarsitul reprizei scorul era alb.
Dar deodata Baratkyi joaca pe degete pe cei doi fundasi ai CAO – ului aflati pe linia de centru si porneste singur singurel spre poarta. Dribleaza si portarul pe linia de 16 metri, apoi se opreste cu mingea la picior pe linia portii.
Nu mai avea in fata decat plasa.
Iar in spatele ei statea …casierul Somesan de la Crisana, care striga innebunit:
–         Hai, Giussy, ce mai astepti?! De ce nu tragi?
–         Pentru ca n-ai platit birja! Striga Baratky.
Si cu un spit napraznic trimite mingea afara, intentionat.
Suporterii Crisanei sunt gata sa se sufoce, nu alta.
Unii auzisera insa schimbul de replici, dintre Baratky si casier, asa ca imediat dupa pauza s-au repezit sa-l scarmene pe nefericitul care indispusese ,,vedeta blonda’’.

Somesan abia a scapat cu fuga, gasindu-si salvarea in vestiarul echipei.
–         Giussy draga, iarta-ma, ingaima el galben de frica.
Uita toata povestea cu birja.
Daca nu marchezi, ai de afara ma scalpeaza.
Iti platesc de zece ori costul birjei, numai scapa-ma.
Baratky se stergea cu prosopul, fara a-i da atentie.
Intr-un tarziu a catadicsit sa-i raspunada impasibil :
–         Bine, domnule Somesan, o sa vedem ce se poate face.
Dar alta data sa ai mai mult respect fata de jucatori !
Giussy si-a respectat promisiunea in repriza secunda, marcand doua goluri splendide cu care Crisana a castigat derbyul orasului.
Casierul Somesan a rasuflat usurat !
A fost insa nevoit sa cinsteasca cu bere toata echipa Crisanei.

Teama lui Rica Raducanu de ultimele cinci minute

Nume si prenume: Necula Raducanu zis si ,,Tamango’’
Nascut: 10 mai 1946, la Vladeni de Ialomita.
Juniorat: Victoria MIBC Bucuresti (1958-1959) si Flacara Rosie Bucuresti (1959-1965).
Debut la echipa nationala: 24 iunie 1964, Romania-Italia 0-1.
A evoluat pentru
Rapid Bucuresti – timp de zece ani, intre 1965 si 1975.
Sportul Studentesc – intre 1975 si 1978.
5teaua Bucuresti – intre 1978 si 1979.
FCM Resita – intre 1979 si 1980.
FC Baia Mare – intre 1980 si 1981.
Autobuzul Bucuresti – doar in 1981.
Spartac Bucuresti – intre 1981 si 1982, unde si-a incheiat cariera.

Performante– a jucat 329 de meciuri in Divizia A, marcand sapte goluri.
– a jucat 26 de meciuri in competitiile europene (evoluand pentru Rapid si pentru 5teaua).
– are 61 de partide pentru selectionata Romaniei de seniori.
– are 23 de meciuri pentru echipa de tineret Romaniei.
– a castigat un titlu si doua cupe ale Romaniei cu Rapid Bucuresti.
– este primul portar din Romania care a inscris intr-un meci oficial.
– in anul 1970 a iesit pe locul al doilea in clasamentul celor mai buni jucatori romani, dupa Cornel Dinu.
– este portarul roman care a reusit cele mai multe goluri, marcand o data si intr-o cupa europeana.
– participant la Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia 1970.

20 septembrie 1972, Helsinki (Finlanda),

Finlanda – Romania (preliminariile CM 1974), minutul 87: Raducanu plonjaza la o minge, o retine, dar in loc sa o degajeze imediat, o ingroapa sub el.
A uitat se pare regulamentul.
Nu stie oare ca nu are voie sa retina mingea prea mult?
Probabil.
Explicatia data de Raducanu: (,,Cand am vazut ca a mai ramas atat de putin pana la sfarsit si aveam victoria in buzunar, am vrut sa mai tin un pic balonul acolo, langa mine, sa se termine o data meciul, sa iesim victoriosi, sa ne imbratisam cu totii, ca la nunta!’’).
Arbitrul polonez Stepan Ekzstein pedepseste, conform regulamentului, infractiunea, acordand o lovitura indirecta da la circa 14 metri, lateral de poarta noastra.
Finlandezii, mizand pe ultima sansa, se grupeaxa toti in careul nostru.
Aparatorii romani vocifereaza agitati si nu mai aud strigatele de pe margine ale antrenorului Angelo Niculescu :
–         Zid. Faceti zidul, baieti
Heikkila profita de confuzia creata si trimite balonul cu bolta peste zid. Rissanen scapa de marcajul lui Dinu, plonjaza si, din cadere, ajutandu-se si de mana, impinge mingea in poarta lui Raducanu.
In teren incepe o varzoleala cumplita, jucatorii nostrii protesteaza, dar arbitrul ramane ferm pe pozitie, validand golul!
Dinu il insulta pe cavalerul fluierului si este eliminat de pe teren.

– Mare punct am pierdut, reflecteaza disperat Lucescu.
O sa alergam dupa el tot anul.
Alergarea va fi insa inutila, cursa fiind castigata de echipa R.D.G.

sursa: imipasadevalcea.wordpress.com

Ioan Chirilă - "Maratonul meu"

Ioan Chirilă a fost unul dintre cei puţini aleşi să marcheze decisiv destinul mai multor generaţii.
De jurnalişti sportivi, dar şi de cititori.
Înzestrat cu un talent şi o cultură excepţionale, dublate de o experienţă de viaţă care l-a maturizat mult prea devreme, Ioan Chirilă întruchipează tragedia unui mare spirit, dar şi a unui întreg popor.
Născut la 25 octombrie 1925, la Ismail, în sudul Basarabiei (zonă care aparţinea pe atunci Regatului României, în prezent în Ucraina), Ioan (Vanea) cunoaşte realităţile oraşelor şi porturilor cosmopolite din zona Dunării de Jos, în care români, greci, evrei, lipoveni, turci, armeni, germani şi italieni coexistau paşnic de sute de ani, însă în care rămăseseră necicatrizate rănile propagandei bolşevice, profund antiromâneşti, care au culminat cu tulburările (rebeliunea) de la Tatar-Bunar, din 1924.
Insăşi familia viitorului scriitor ilustra foarte bine cosmopolitismul şi melanjul etnic din această zonă a ţării, tatăl său, Ştefan Chirilov, fiind de origine lipoveană, iar mama, Caliopi Alaman, fiind de origine greacă, cu rădăcini în insula Andros.
Ioan a beneficiat de o educaţie aleasă, studiind inclusiv pianul, familia sa fiind una cu posibilităţi peste medie.
Tatăl său era primar al comunei Cairaclia, judeţul Ismail, preşedinte al Băncii Populare din Cairaclia, agricultor şi industriaş.
De asemenea, fusese decorat cu mai multe distincţii regale (Meritul Comercial Clasa I, Ordinele Coroana României şi Steaua României în grad de Cavaler).
În vara tragică a anului 1940, cu doar câteva luni înainte de a împlini 15 ani, este nevoit să ia calea exilului, după ce Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei au fost smulse României şi alipite U.R.S.S., consecinţă directă a Pactului Ribbentrop – Molotov.
Familia sa se refugiază la Galaţi, apoi la Brăila, în acest din urmă oraş Ioan Chirilă absolvind liceul şi făcând cunoştinţă cu celebra garnitură a Rapidului, din care nu lipseau nume de aur ale epocii şi ale fotbalului românesc în ansamblul său, ca Giussy Baratky sau Ionică Bogdan.
De la Brăila, periplul greu încercatei familii a continuat cu Bucureştiul, Ioan Chirilă înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, pe care o va absolvi în 1949.
Cu microbul fotbalului în sânge (a şi practicat acest sport, precum şi altele în tinereţe), asistă neputincios la dispariţia unor nume de legendă ale fotbalului românesc, precum Ripensia Timişoara, Venus Bucureşti, Chinezul Timişoara şi Carmen Bucureşti, şi la transformarea forţată a marilor echipe care au supravieţuit (I.T. Arad, Rapid şi Juventus - ambele din Bucureşti) în ,,echipe sindicale’’, simple jucării în mâna propagandei comuniste şi a unui regim antiuman şi antiromânesc.
Asistă de asemenea la lupta inegală dintre vechile structuri sportive şi cele comuniste, luptă care nu putea avea decât un singur deznodământ dată fiind prezenţa Armatei Roşii în România, precum şi la implantul sovietic, foarte dureros şi cu efecte vizibile până astăzi pentru sportul românesc, al echipelor Armatei şi Ministerului de Interne, structuri eminamente de forţă, după un model elaborat în U.R.S.S. care va fi impus în toate ţările din lagărul comunist şi care va urmări, ca un fir roşu, istoria sportivă a tuturor acestor ţări.
Tânărul student la Facultatea de Drept vede cum noile autorităţi comuniste declanşează ,,vânătoarea de oameni’’ împotriva românilor refugiaţi în ţară din Basarabia şi Bucovina, asistă la deportarea masivă a etnicilor germani din România în U.R.S.S. şi la schimbarea denumirii Braşovului în Oraşul Stalin.
În plus, trăieşte vremuri cumplite şi aproape imposibil de înţeles pentru tinerii de astăzi, în care teama de arestare sau de descinderile maşinilor negre, în miez de noapte, în urma cărora unele persoane sau chiar întregi familii dispăreau în neant, sunt omniprezente în societatea românească.
Nemaivorbind de distrugerea sistematică a elitelor din toate domeniile societăţii, fenomen cu implicaţii profunde până în zilele noastre.
Ioan Chirilă vede cu ochii săi apariţia ,,omului nou’’ şi a ‘’dictaturii proletariatului, aliat cu ţărănimea’’, iar aceste imagini vor rămâne impregnate pentru totdeauna pe retina celui care va avea ocazia să îşi ia o revanşă simbolică şi parţială abia după 1989.
Cariera sa în presa sportivă, de o longevitate excepţională (peste 40 de ani), debutează în anii ’50 ai secolului trecut, fiind redactor, şef de rubrică, publicist – comentator, şef de secţie şi director general la „Sportul Popular” şi la „Gazeta Sporturilor”.
A mai colaborat cu Radiodifuziunea Română, iar în ultimii ani ai vieţii a fost senior editor la Pro Sport.
De asemenea, s-a remarcat şi ca traducător de limbă rusă, de la cărţi tehnice la piese de teatru.
La 21 noiembrie 1999, la puţin timp după ce aniversase 74 de ani, a păşit în Marea Trecere.
Existenţa lui Ioan Chirilă se confundă practic cu istoria sportului românesc, autorul având posibilitatea să ia parte şi să cunoască nemijlocit atât evenimente şi protagonişti din perioada romantică a sportului românesc, cât şi succesele extraordinare ale sporturilor de echipă din anii ’60 –’70 (handbalul şi voleiul, mai ales), victoria Nadiei împotriva tehnologiei, de la Montreal, din 1976, salba de medalii olimpice de aur obţinute de luptătorii şi halterofilii români, victoriile lui Ivan Patzaichin, tenisul cu zâmbetul pe buze al lui Ilie Năstase şi multe, multe altele...
În plus, Ioan Chirilă a avut şansa de a trăi şi vedea calificarea şi evoluţia naţionalei de fotbal la turneul final din Mexic 1970 şi apoi toate campionatele mondiale care au urmat.
Toate aceste evenimente au fost surprinse într-o operă uriaşă şi inegalabilă, care a trecut de mult proba timpului şi care a marcat foarte puternic presa sportivă a ultimei jumătăţi a secolului XX. Titluri ca ,,Şi noi am fost pe Conte Verde’’, ,,Finala se joacă astăzi’’, ,,Glasul roţilor de tren’’ şi ,,Ar fi fost prea frumos’’, lista fiind însă mult mai lungă (aproximativ 30 de cărţi) vor rămâne înscrise pentru totdeauna în cartea de aur a literaturii sportive, dar şi a întregii literaturi române, Ioan Chirilă reuşind să transforme o cenuşăreasă, aşa cum era jurnalismul sportiv, într-o adevărată artă.
 
Maratonul meu
„Maratonul meu” este o carte atipică în cadrul operei lui Ioan Chirilă, care nu poate fi  decât foarte greu decriptată de către cititorul contemporan în lipsa jaloanelor biografice şi a contextului istoric descrise în prima parte a acestei recenzii, care au marcat iremediabil existenţa marelui scriitor şi jurnalist.
Pe de o parte, este o carte cu pronunţat caracter memorialistic, însă eroul întâmplărilor nu mai este Ionică Bogdan sau Ilie Năstase, ci însuşi autorul. Care, „în preajma firului de sosire”, aşa cum îşi intitulează superbele pagini introductive, trasează reperele unei curse de maraton, lungi de 42 de .....ani.
Ani care, cu excepţia ultimilor doi, s-au scurs sub imperiul unei ideologii neîndurătoare, a unei uri devastatoare a omului faţă de om, din care însă Ioan Chirilă a ştiut să dea substanţă crezului arghezian - ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Si izbăveste-ncet pedepsitor /Odrasla vie-a crimei tuturor.”
Aceasta este marea revanşă (şi în acelaşi timp marea artă) a lui Ioan Chirilă, revanşa prin Cuvânt.
Un Cuvânt construit cu multă migală şi talent, grefat aproape insesizabil pe evenimente sportive,  încă din capitolul introductiv, în care se referă la înfruntarea dintre Emil Zatopek şi Vladimir Kuţ, o înfruntare nu doar între doi sportivi, ci între două lumi (aluzia fiind mai mult decât străvezie). Cuvânt continuat cu nenumăratele drame care răzbat din diversele povestiri şi încheiat superb cu referirea la acel illo tempore al copilăriei, dominat de figura lui Pâinişoară, voievodul Dunării.
„Maratonul meu” este una dintre puţinele opere scrise după 1989 (cartea a fost publicată în 1993),  atunci când autorul putea aborda şi teme mai puţin apreciate de către cenzura comunistă.
Evident, ar fi fost de neimaginat ca între 1950 şi 1989, adică exact perioada în care Ioan Chirilă şi-a edificat monumentala-i operă, să poţi publica povestea avocatului Protopopescu, ridicat de acasă în miezul nopţii de forţele de represiune doar fiindcă purta acelaşi nume ca fostul primar al Capitalei, Pache Protopopescu, şi interogat de un maior destul de tânăr, fotbalist la ...Dinamo.
Antologice sunt şi paginile cu sportivul de la Steaua, arestat şi scos (pentru o perioadă scurtă) din viaţa sportivă doar fiindca băuse Coca Cola, băutură ,,imperialistă’’, sau cele despre Slivna, fostul primar din Vâlcov (azi, în Ucraina), care îl convinge pe un cerber cu ,,ochi albaştri’’, care  îl luase în colimator, că poate folosi magnetismul pentru ca Dinamo să câştige campionatul.
“Maratonul meu’’ abundă de asemenea referiri la situaţii în aparenţă comice, însă din care transpare tragismul unei epoci şi al multor milioane de destine sfărâmate.
Ioan Chirilă exorcizează demonul care l-a chinuit aproape jumătate de secol şi scrie ceea ce nu a putut scrie anterior anului 1990, luându-şi astfel o revanşă simbolică asupra unui sistem sprijinit pe oameni care erau pregătiţi oricând să vireze cu 180 de grade (a se citi capitolele Pirueta şi Aici Monte Carlo), care credeau că explorările petrolifere se făceau cu săpăliga (vezi capitolul Săpăliga) sau făceau erori cu adevărat incredibile pentru funcţiile pe care le deţineau (spre exemplu, capitolele Brumel sau Soldatul de la Maraton).
Sunt foarte rare capitolele în care Ioan Chirilă să nu devoaleze, foarte subtil sau de-a dreptul brutal, mecanismele malaxorului care a funcţionat, implacabil, vreme de 40 de ani, chiar şi în capitolul dedicat celebrului său prieten Tassos neputându-şi înfrâna câteva reflecţii care reevaluau, implicit, şi propria-i existenţă.
Capitolul de final, dedicat acelui timp mitic al copilăriei la malul Dunării, reprezintă o pagină extraordinară de literatură, care dă încă o dată măsura talentului lui Ioan Chirilă.
În preajma firului de sosire, marele scriitor (pentru că Ioan Chirilă nu a fost niciodată doar un jurnalist sportiv) ne oferă cu măiestrie comori de frumuseţe, ajutându-ne să redescoperim, în fiecare dintre noi, sufletul pur de copil de care avem atât de mare nevoie.
sursa: www.sport101.ro

Foto-document - 1932.

Foto: 
Cronica din ”Gazeta Sporturilor” a meciului CFR (ulterior Rapid) București – Ripensia, din 1932, din Divizia Națională, primul meci oficial din istoria Ripensiei.

FzR!!

Ștefan Sameș, stoperul anilor ’70. Si al celor din '80. In Giulesti.

Foto: Sameș, al treilea din dreapta, sus, în naționala României, în 1980 (sursa: “World Soccer”)

"Era bolnav de ceva vreme.
Nu mai avea mult până să împlinească 60 ani. Cu el, destinul n-a mai avut răbdare.
În noaptea de 16/17 iulie 2011, nu mult după miezul nopții, Ștefan Sameș s-a stins.
Născut la 14 octombrie 1951, în comuna ilfoveană Dobroești (vecină Bucureștiului), Sameș s-a apucat de fotbal în 1965, la centrul juvenil al Stelei.
Cum militarii chiar aveau, pe atunci, echipă, nu ca azi, era greu să prindă rapid lotul de bază.
Așa că, în 1971, se transferă la Universitatea Craiova.
În 28 noiembrie același an, debutează în prima divizie, la Ploiești, 1-1 cu Petrolul.
La cea care va deveni Craiova Maxima se impune, într-o primă mare echipă a ”Științei”, cu Oblemenco, Deselnicu, Mitică Marcu, Țarălungă, Niță, Strâmbeanu, Bădin, Bălan, Velea.
Echipă care în 1973 pierde titlul în conjuncturi nemaivăzute: egalitate la puncte cu Dinamo, dar golaveraj mai slab cu un singur gol!
Inutil de precizat că dinamoviștii au câștigat titlul grație unui blat cu… CFR Cluj (cum se leagă toate!) și profitând de o nenorocită înfrângere a Craiovei la Arad.
Sameș debutează în națională la 18 aprilie 1973, într-un amical cu URSS, 0-2 la Kiev.
Atât de mult crescuse în joc, încât 5teaua l-a vrut înapoi. Și, pentru a-l recupera, l-a dat la schimb, Băniei, pe… Costică Ștefănescu, un alt produs al centrului 5telist care nu se putea impune la gruparea roș-albastră.
La cumpăna anilor ’70-’80, cuplul de fundași centrali al naționalei va fi Sameș – Ștefănescu.
Cei doi vor fi și căpitani ai reprezentativei.
La 5teaua, Sameș va face parte dintr-o generație de excepție, fiind căpitanul acelei echipe.
Cu Vasile Iordache, Vigu, Tudorel Stoica, Liță Dumitru, Puiu Iordănescu, Troi, Costică Zamfir, Marcel Răducanu, Viorel Năstase.
Cucerește două titluri naționale, în 1976 și 1978, și două Cupe ale României, în 1976 și 1979.
Cu aceștia, plus alți fotbaliști mari, gen Dobrin, Dinu, Rică Răducanu, Nunweiller VI, Mircea Lucescu, Dudu Georgescu, Bölöni, Balaci, Ștefănescu și Cămătaru, a fost coleg și la națională. Ratează însă toate calificările posibile, dar pe atunci mergeau doar 16 la Mondiale și patru sau opt la Europene.
Nu ca în ziua de azi, când ajung acolo toți fraierii.
În 1979 este desemnat cel mai bun jucător român al anului.
Într-o perioadă când în fotbalul nostru existau Dobrin, Balaci și aproape toți ceilalți pomeniți mai sus!
Era primul stoper care câștigă acest titlu.
Al doilea va fi Cristi Chivu, în deceniul din urmă, iar al treilea, și ultimul, Chiricheș, în ultimii ani.
Odată cu venirea lui Lucescu sr. pe banca ”tricolorilor”, ”sare” din schemă.
Mai joacă și sub comanda acestuia două partide, în 1982, cu Danemarca și RDG, ambele amicale, și pune punct selecțiilor la națională.
Strânsese 49, evoluând timp de un deceniu (în fiecare an al perioadei 1973-1982) și înscriind 3 goluri (dintre care două, la interval de șapte minute, în meciul România – Iugoslavia 3-2 din 1978, în preliminariile CE!).
5teaua intră și ea în reconstrucție (intră, mai precis, pe drumul ce va duce către noaptea de vis de la Sevilla), și tot 1982 este anul când Sameș părăsește Ghencea. Alege FC Constanța (Farul), unde joacă alături de tânărul debutant Gică Hagi.
În vara lui ’83 pleacă la RAPID, pe atunci o echipă de pluton, abia revenită din B.
Eșalon în care și Sameș ajunge în ’86, la ROVA Roșiori și apoi la Siretul Paşcani.
Se retrage din activitatea de jucător în 1989, la aproape 38 ani!
Imbatabil în jocul aerian (fără a fi foarte înalt, 1,82 m), șuter cum nu mai vezi în ziua de azi, posesorul unei excelente pase lungi, a fost unul dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului românesc.
Iar pe postul său, cel de stoper, este în top 5, alături de Apolzan, Bumbescu, Andone și Chivu.
După retragere, a fost antrenor acolo unde-și începuse activitatea de jucător, la centrul de copii și juniori al 5telei."

Articol scris de Octavian Stancioiu (sursa: http://www.ripensia-sport-magazin.ro/istoria-fotbalului/stefan-sames-stoperul-anilor-70/)

Pentru cele 58 de meciuri sustinute in tricoul visiniu, vesnic respect, nea Fane!

FzR!!

Dzeu sa te odihneasca!

Mureșul Deva – Rapid

Foto:
Programul de meci al amicalului Mureșul Deva – Rapid, din toamna 1984, după promovarea Mureșului (sursa: imipasadevalcea.wordpress.com)

FzR!

Dintr-un Poli – Rapid, acum 65 de ani…

Redăm din cartea “De ţi-ar spune poarta mea”, scrisă de George Mihalache. 
Locomotiva Bucureşti e actuala Rapid, iar Ştiinţa Timişoara, Poli.

"Vara anului 1951, Timişoara

Locomotiva Bucureşti luptă din răsputeri ca să smulgă un “draw” Ştiinţei Timişoara, după ce, câteva etape consecutiv, gustase numai din agurida înfrângerilor.
În poartă, Valentin Stănescu, după câteva parade spectaculoase, îşi dirijează apărătorii, impulsionându-i cu vocea sa guturală.
– Hai, băieţi, ochii roată. Mai avem puţin!
Dar n-apucă să mântuie ce avea de spus şi, iată, se trezeşte din nou cu atacul timişorean în careu. Dee centrează spre Morja, acesta reia cu capul, iar balonul se prelinge pe plasa exterioară.
Arbitrul Schönbrun fluieră repunerea mingii în joc, iar Tinel Stănescu, bucuros că a scăpat cu faţa curată, intră în poartă şi înalţă plasa cu piciorul ca să primească mingea pe dedesubt din mâna jucătorului de rezervă Cristescu, aflat în spatele buturilor.

Şi deodată, fluierul arbitrului răsună strident.

Schönbrun şi-a schimbat decizia iniţială şi acordă acum gol valabil timişorenilor. Într-un interval de câteva secunde de reflecţie, el nu înţelege cum a putut fi pescuită o minge din plasă, fără să fi intrat în gol?!
Jucătorii ceferişti rămân încremeniţi.
Apoi se năpustesc spre el in corpore, în culmea surescitării.
Valentin Stănescu, martorul nr. 1al fazei, are ochii ieşiţi din orbite.
Chiar şi Fănică Filotte, recunoscut pentru calmul său, protestează de astă dată cu vehemenţă.
Dar arbitrul e o stâncă de neclintit:
– Mingea la centru. Gol valabil, repetă el.
– Morja, spune tu, a fost gol? izbucneşte Valentin Stănescu, plin de patos.
Morja ridică din umeri, stânjenit:
– Eu, ce să mai spun? Voi nu ştiţi? Arbitrul are ultimul… cuvânt!…

Şi a rămas gol valabil!"

FzR!!