De jurnalişti sportivi, dar şi de cititori.
Înzestrat cu un talent şi o cultură excepţionale, dublate de o experienţă de viaţă care l-a maturizat mult prea devreme, Ioan Chirilă întruchipează tragedia unui mare spirit, dar şi a unui întreg popor.
Născut la 25 octombrie 1925, la Ismail, în sudul Basarabiei (zonă care aparţinea pe atunci Regatului României, în prezent în Ucraina), Ioan (Vanea) cunoaşte realităţile oraşelor şi porturilor cosmopolite din zona Dunării de Jos, în care români, greci, evrei, lipoveni, turci, armeni, germani şi italieni coexistau paşnic de sute de ani, însă în care rămăseseră necicatrizate rănile propagandei bolşevice, profund antiromâneşti, care au culminat cu tulburările (rebeliunea) de la Tatar-Bunar, din 1924.
Insăşi familia viitorului scriitor ilustra foarte bine cosmopolitismul şi melanjul etnic din această zonă a ţării, tatăl său, Ştefan Chirilov, fiind de origine lipoveană, iar mama, Caliopi Alaman, fiind de origine greacă, cu rădăcini în insula Andros.
Ioan a beneficiat de o educaţie aleasă, studiind inclusiv pianul, familia sa fiind una cu posibilităţi peste medie.
Tatăl său era primar al comunei Cairaclia, judeţul Ismail, preşedinte al Băncii Populare din Cairaclia, agricultor şi industriaş.
De asemenea, fusese decorat cu mai multe distincţii regale (Meritul Comercial Clasa I, Ordinele Coroana României şi Steaua României în grad de Cavaler).
În vara tragică a anului 1940, cu doar câteva luni înainte de a împlini 15 ani, este nevoit să ia calea exilului, după ce Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei au fost smulse României şi alipite U.R.S.S., consecinţă directă a Pactului Ribbentrop – Molotov.
Familia sa se refugiază la Galaţi, apoi la Brăila, în acest din urmă oraş Ioan Chirilă absolvind liceul şi făcând cunoştinţă cu celebra garnitură a Rapidului, din care nu lipseau nume de aur ale epocii şi ale fotbalului românesc în ansamblul său, ca Giussy Baratky sau Ionică Bogdan.
De la Brăila, periplul greu încercatei familii a continuat cu Bucureştiul, Ioan Chirilă înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, pe care o va absolvi în 1949.
Cu microbul fotbalului în sânge (a şi practicat acest sport, precum şi altele în tinereţe), asistă neputincios la dispariţia unor nume de legendă ale fotbalului românesc, precum Ripensia Timişoara, Venus Bucureşti, Chinezul Timişoara şi Carmen Bucureşti, şi la transformarea forţată a marilor echipe care au supravieţuit (I.T. Arad, Rapid şi Juventus - ambele din Bucureşti) în ,,echipe sindicale’’, simple jucării în mâna propagandei comuniste şi a unui regim antiuman şi antiromânesc.
Asistă de asemenea la lupta inegală dintre vechile structuri sportive şi cele comuniste, luptă care nu putea avea decât un singur deznodământ dată fiind prezenţa Armatei Roşii în România, precum şi la implantul sovietic, foarte dureros şi cu efecte vizibile până astăzi pentru sportul românesc, al echipelor Armatei şi Ministerului de Interne, structuri eminamente de forţă, după un model elaborat în U.R.S.S. care va fi impus în toate ţările din lagărul comunist şi care va urmări, ca un fir roşu, istoria sportivă a tuturor acestor ţări.
Tânărul student la Facultatea de Drept vede cum noile autorităţi comuniste declanşează ,,vânătoarea de oameni’’ împotriva românilor refugiaţi în ţară din Basarabia şi Bucovina, asistă la deportarea masivă a etnicilor germani din România în U.R.S.S. şi la schimbarea denumirii Braşovului în Oraşul Stalin.
În plus, trăieşte vremuri cumplite şi aproape imposibil de înţeles pentru tinerii de astăzi, în care teama de arestare sau de descinderile maşinilor negre, în miez de noapte, în urma cărora unele persoane sau chiar întregi familii dispăreau în neant, sunt omniprezente în societatea românească.
Nemaivorbind de distrugerea sistematică a elitelor din toate domeniile societăţii, fenomen cu implicaţii profunde până în zilele noastre.
Ioan Chirilă vede cu ochii săi apariţia ,,omului nou’’ şi a ‘’dictaturii proletariatului, aliat cu ţărănimea’’, iar aceste imagini vor rămâne impregnate pentru totdeauna pe retina celui care va avea ocazia să îşi ia o revanşă simbolică şi parţială abia după 1989.
Cariera sa în presa sportivă, de o longevitate excepţională (peste 40 de ani), debutează în anii ’50 ai secolului trecut, fiind redactor, şef de rubrică, publicist – comentator, şef de secţie şi director general la „Sportul Popular” şi la „Gazeta Sporturilor”.
A mai colaborat cu Radiodifuziunea Română, iar în ultimii ani ai vieţii a fost senior editor la Pro Sport.
De asemenea, s-a remarcat şi ca traducător de limbă rusă, de la cărţi tehnice la piese de teatru.
La 21 noiembrie 1999, la puţin timp după ce aniversase 74 de ani, a păşit în Marea Trecere.
Existenţa lui Ioan Chirilă se confundă practic cu istoria sportului românesc, autorul având posibilitatea să ia parte şi să cunoască nemijlocit atât evenimente şi protagonişti din perioada romantică a sportului românesc, cât şi succesele extraordinare ale sporturilor de echipă din anii ’60 –’70 (handbalul şi voleiul, mai ales), victoria Nadiei împotriva tehnologiei, de la Montreal, din 1976, salba de medalii olimpice de aur obţinute de luptătorii şi halterofilii români, victoriile lui Ivan Patzaichin, tenisul cu zâmbetul pe buze al lui Ilie Năstase şi multe, multe altele...
În plus, Ioan Chirilă a avut şansa de a trăi şi vedea calificarea şi evoluţia naţionalei de fotbal la turneul final din Mexic 1970 şi apoi toate campionatele mondiale care au urmat.
Toate aceste evenimente au fost surprinse într-o operă uriaşă şi inegalabilă, care a trecut de mult proba timpului şi care a marcat foarte puternic presa sportivă a ultimei jumătăţi a secolului XX. Titluri ca ,,Şi noi am fost pe Conte Verde’’, ,,Finala se joacă astăzi’’, ,,Glasul roţilor de tren’’ şi ,,Ar fi fost prea frumos’’, lista fiind însă mult mai lungă (aproximativ 30 de cărţi) vor rămâne înscrise pentru totdeauna în cartea de aur a literaturii sportive, dar şi a întregii literaturi române, Ioan Chirilă reuşind să transforme o cenuşăreasă, aşa cum era jurnalismul sportiv, într-o adevărată artă.
Maratonul meu
„Maratonul meu” este o carte atipică în cadrul operei lui Ioan Chirilă, care nu poate fi decât foarte greu decriptată de către cititorul contemporan în lipsa jaloanelor biografice şi a contextului istoric descrise în prima parte a acestei recenzii, care au marcat iremediabil existenţa marelui scriitor şi jurnalist.
Pe de o parte, este o carte cu pronunţat caracter memorialistic, însă eroul întâmplărilor nu mai este Ionică Bogdan sau Ilie Năstase, ci însuşi autorul. Care, „în preajma firului de sosire”, aşa cum îşi intitulează superbele pagini introductive, trasează reperele unei curse de maraton, lungi de 42 de .....ani.
Ani care, cu excepţia ultimilor doi, s-au scurs sub imperiul unei ideologii neîndurătoare, a unei uri devastatoare a omului faţă de om, din care însă Ioan Chirilă a ştiut să dea substanţă crezului arghezian - ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Si izbăveste-ncet pedepsitor /Odrasla vie-a crimei tuturor.”
Aceasta este marea revanşă (şi în acelaşi timp marea artă) a lui Ioan Chirilă, revanşa prin Cuvânt.
Un Cuvânt construit cu multă migală şi talent, grefat aproape insesizabil pe evenimente sportive, încă din capitolul introductiv, în care se referă la înfruntarea dintre Emil Zatopek şi Vladimir Kuţ, o înfruntare nu doar între doi sportivi, ci între două lumi (aluzia fiind mai mult decât străvezie). Cuvânt continuat cu nenumăratele drame care răzbat din diversele povestiri şi încheiat superb cu referirea la acel illo tempore al copilăriei, dominat de figura lui Pâinişoară, voievodul Dunării.
„Maratonul meu” este una dintre puţinele opere scrise după 1989 (cartea a fost publicată în 1993), atunci când autorul putea aborda şi teme mai puţin apreciate de către cenzura comunistă.
Evident, ar fi fost de neimaginat ca între 1950 şi 1989, adică exact perioada în care Ioan Chirilă şi-a edificat monumentala-i operă, să poţi publica povestea avocatului Protopopescu, ridicat de acasă în miezul nopţii de forţele de represiune doar fiindcă purta acelaşi nume ca fostul primar al Capitalei, Pache Protopopescu, şi interogat de un maior destul de tânăr, fotbalist la ...Dinamo.
Antologice sunt şi paginile cu sportivul de la Steaua, arestat şi scos (pentru o perioadă scurtă) din viaţa sportivă doar fiindca băuse Coca Cola, băutură ,,imperialistă’’, sau cele despre Slivna, fostul primar din Vâlcov (azi, în Ucraina), care îl convinge pe un cerber cu ,,ochi albaştri’’, care îl luase în colimator, că poate folosi magnetismul pentru ca Dinamo să câştige campionatul.
“Maratonul meu’’ abundă de asemenea referiri la situaţii în aparenţă comice, însă din care transpare tragismul unei epoci şi al multor milioane de destine sfărâmate.
Ioan Chirilă exorcizează demonul care l-a chinuit aproape jumătate de secol şi scrie ceea ce nu a putut scrie anterior anului 1990, luându-şi astfel o revanşă simbolică asupra unui sistem sprijinit pe oameni care erau pregătiţi oricând să vireze cu 180 de grade (a se citi capitolele Pirueta şi Aici Monte Carlo), care credeau că explorările petrolifere se făceau cu săpăliga (vezi capitolul Săpăliga) sau făceau erori cu adevărat incredibile pentru funcţiile pe care le deţineau (spre exemplu, capitolele Brumel sau Soldatul de la Maraton).
Sunt foarte rare capitolele în care Ioan Chirilă să nu devoaleze, foarte subtil sau de-a dreptul brutal, mecanismele malaxorului care a funcţionat, implacabil, vreme de 40 de ani, chiar şi în capitolul dedicat celebrului său prieten Tassos neputându-şi înfrâna câteva reflecţii care reevaluau, implicit, şi propria-i existenţă.
Capitolul de final, dedicat acelui timp mitic al copilăriei la malul Dunării, reprezintă o pagină extraordinară de literatură, care dă încă o dată măsura talentului lui Ioan Chirilă.
În preajma firului de sosire, marele scriitor (pentru că Ioan Chirilă nu a fost niciodată doar un jurnalist sportiv) ne oferă cu măiestrie comori de frumuseţe, ajutându-ne să redescoperim, în fiecare dintre noi, sufletul pur de copil de care avem atât de mare nevoie.
sursa: www.sport101.ro
