O după-amiază de toamna.
Zeci de tricouri visinii.
Milioane de speranțe.
Copii ținându-și admirativ părinții de mâna.
În dreptunghiul verde insa parca și-a făcut casă Neputința.
Deasupra lui Speranța.
De zeci de ani.
Poate că ne este hărăzit să dăm o nouă definiție a răbdării și să ne confruntăm veșnic cu poate cele mai dificile partide.
Ale vieții.
Ieri a fost rândul celor de la Ripensia.
Să-și ridice zidul în față neputincioșilor noștri atacanți.
Un Zid al Plângerii.
Dar și un loc unde se spune că dorințele devin realitate.
De aceea noi rapidiștii suntem nemuritori.
Pentru că încă ne mai așteptăm clipa de fericire.
FzR!!
