Boala veche — Hai RAPID !

Luni şi marţi mă jur ca-n veci
Nu mai calc nici mort la meci,
Dar de vineri mă decid :
Boala veche — Hai RAPID !

Şi, ciudat. nu pot pricepe
De ce sunt băiat timid
Numai până când începe
Meciul nostru – Hai RAPID !

Fie vânt, fie furtună
Fie ger său timp splendid
Locul meu e în tribună
Consecvent cu — Hai RAPID !

Când echipa vişinie
A pornit ca un bolid
Ştiu că iarăşi va înscrie
Pe fundalul – HAI RAPID !

Hai, băieţi ! Hai înainte
Combinaţi , treceţi prin zid
Adversarul nostru simte
Ce înseamnă – Hai RAPID !

Când Giulestiul se goleşte
Şi iar porţile se-nchid
Eu adun şi scad pe deşte,
Puncte. puncte – Hai RAPID !

A trecut etapa asta
Şi încerc să fiu lucid
Poate îmi conving nevasta
Că… Dar lasă — Hai RAPID !

Luni şi marţi mă jur ca-n veci
Nu mai calc nici mort la meci
Dar de vineri mă decid :
Boala veche — Hai RAPID !

Poezie scrisa din inima pentru fiecare Inima Visinie, de regretatul Toma Michinici

De 10 ani..." Noi te aşteptăm la meci, Geamgiule!"

Au trecut 10 ani.
Repede. Mult prea repede.
Dar, nu trebuie să fii trist, Geamgiule. Iartă-mă că am trecut de la “nea Mincea”, la “Geamgiule”. Ce vrei, nu mai sunt copilul slăbănog care se strecura prin mulţimea de la tribuna a II-a visând să ajungă lângă tobe, acolo unde tu erai Regele!
Cum spuneam, nu trebuie să fii trist. Ştiu, o să îmi zici că lumea te-a uitat. Eu nu cred asta. Poate că unii n-au apucat să te cunoască. Ăsta-i mersul, copiii vin din urmă, Geamgiule. S-au mutat în peluză. Eu nu pot. Şi nici cei din generaţia mea. Noi am crescut lângă tine. Suntem mândri de asta, iar tu trebuie să fii mândru de noi. Suntem destui cei care, de la “oficială”, ne-am întors la tribuna a II-a. Poate şi în aminirea ta şi a vocii tale care, deşi mă înspăimânta, mă făcea să te îndrăgesc şi să încerc să vorbesc, aşa, mai răguşit.
Să ştii că nu s-au schimbat prea multe de când ne-ai lăsat singuri. Unii au plecat, alţii au venit. Necazurile nu ne ocolesc nici acum. Nici trofee n-au mai apărut, dar cui îi pasă? Noi am trăit din pasiune, Geamgiule, nu-i aşa? Noi ne-am bucurat cântând imnul, chiar dacă apoi am mâncat bătaie. D-aia îţi spun că nu ne-am schimbat, Geamgiule.
Nu trebuie să plângi! Tu eşti un privilegiat. Noi ar trebui să fim supăraţi pentru că, în acel friguros februarie ai zâmbit ultima dată şi ai plecat în cer. Te simţi bine acolo şi e normal. Te afli între mari suporteri vişinii Geamgiule, alături de Colea Răutu, Anda Călugăreanu, Florian Pitiş şi atâţia alţii. Ai format acolo o galerie superbă!
Probabil că, atunci când creşteai porumbei şi îţi câştigai traiul la geamgerie, nu credeai că vei deveni o legendă. Da, chiar eşti o legendă, Geamgiule! Iar legendele nu mor niciodată!
Noi, te aşteptăm la meci, Geamgiule! În răpăitul tobelor vrem să îţi auzim vocea răsunând cu acel minunat salut din vechea Troie!

În luna februarie s-au împlinit 10 ani de la dispariţia lui Constantin Mincea, zis “Geamgiul”, fostul lider al galeriei Rapidului. Dumnezeu să-l odihnească!

Sursa: Lucian Ionescu, adaptare 2015

Povestile lui Mitran: Poveste fără sfârşit

Rapid Giuleşti trebuia să lupte dacă îşi iubea galeria. Aşa am învăţat încă din primele clipe în care am ajuns pe stadionul Republicii, undeva prin ’76 sau ’77. „Raaa-pid Giu-leşti! Luptă dacă ne iubeşti!!”, tuna tribuna a doua şi, acoperiţi cu o pelerină din plastic, transparentă, eu cu tata şi cu Marian, fratele lui cumnatu-meu, mare rapidist (fratele!), aşteptam, într-o atmosferă trepidantă, să înceapă jocul. Era o partidă cu Craiova, evident, altfel n-aveam ce căuta în formula aceea acolo. Ploua mărunt şi ştiu că taică-meu a început să râdă când Marian, care era cu vreo 5 ani mai mare ca mine, a rostit extrem de sigur pe el, la ieşirea giuleştenilor din tunel: „Hai băieţii! Hai Realul! Hai, că dacă nici p-ăştia nu-i bateţi…”

„Cum adică, Marian, nici p-ăştia?… Vezi să nu retrogradaţi anu’ ăsta!”, a continuat schimbul de replici şi, deşi nu asta e important aici, coborârea Rapidului în „B” chiar s-a întâmplat în acel sezon… Aşa era Rapid, o echipă în faţa căreia n-am avut niciodată sentimentul de teamă, ca adversar, ba dimpotrivă, mi-era mai dragă decât celelalte şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce.
Aşa erau ei, ca Marian, tot timpul siguri de ei, vag ironici, caterincoşi, spiritual-bombastici, ei erau Realul, Rapidul, Giuleştina… Benigni însă, deşi Craiova pierduse în faţa lor Cupa din ’75, dar acea amintire – eram, oricum, prea copil – nu lăsase mari urme. Benigni, însă cu o galerie care se inflama imediat când era vorba de Dinamo, de pildă, o echipă care avea ce să-ţi inspire, ca adversar. Poate de aceea Rapid era de pus la suflet, dar şi acolo în joacă, glumind… Pentru că ei erau Rapiduleţul, cu Colea Răutu, cu Ştefan Bănică, cu scenetele de sâmbătă seară de la „Satiră şi umor”, gata oricând să suporte ironia celorlalţi şi să răspundă încă şi mai şi. Ei îşi spuneau, fără să fie, cum le spunea restul lumii, aproape ca un vag titlu de mândrie: „ţiganii!”. Şi râsul lor era tonic într-o astfel de discuţie cu lumea: „Voi vorbiţi?!”
…Aşa a fost începutul, aşa i-am cunoscut. Mai târziu am aflat povestea reală, cea din ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe au devenit vişinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor. Ştiu poveştile toate şi cred că le ştiu mulţi, de aceea n-am să insist cu „glasul roţilor de tren”, vorba lui nea Vanea. Lucrătorii de la Atelierele Griviţa şi jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociaţiei Culturale şi Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci preşedinte şi cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă şi pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecţionase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Ştiu toate astea, şi cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Ştiu, de la nea Vanea şi de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am înţeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Păunescu, deci şi a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încântare: s-o auzi terfelindu-i pe securişti şi pe miliţieni, şi acolo, la tribuna a doua, dar şi în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Şi nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiş ţineas un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles şi niciodată nu apărea în faţa publicului fără puloverul vişiniu cu litera „R” în piept. Iar încheierea era invariabilă: „Nu mai plânge, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriţi şi Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici şi în sufletul geamgiului Mincea, miticul şef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, ştiam ce făceau băieţii lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploieşti, în 1967, anul naşterii mele şi al titlului lor, dar mai ales mă încânta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei şi întotdeauna şi oriunde în Bucureşti. „Între Ştiinţa şi Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid Bucureşti / Frate cu Craiova eşti!” răsunau în Ştefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 şi mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiştii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eşec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mişto-ul fin, „Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo şi nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceauşescu, dar în Giuleşti te simţeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai şi golul doi!”… „Toni Polster, unde eşti? / Să vezi circul din Giuleşti!”……După Revoluţie n-au mai fost aşa. Dar bannerul pe care l-am văzut atunci, în ’77, e acelaşi, e acolo, e întotdeauna lângă ei şi pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârşit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.

Povestea emoţionantă a celui mai longeviv şef de galerie din România

Constantin Mincea a fost cel mai longeviv şef de galerie din istoria unei echipe de fotbal din România. Asta a fost strigarea lui preferată timp de 32 de aniPînă în 2002, Rapid Bucureşti a avut un şef de galerie care a rezistat în fruntea tifosilor 32 de ani. Constantin Mincea. Geamgiul. A fost un personaj cu o poveste aparte. S-a impus ca lider al suporterilor prin felul lui deschis de a fi, pentru vocea lui teribil de zgomotoasă, dar mai ales pentru că întotdeauna a încercat să aplaneze conflictele, nu să le genereze sau să le escaladeze.
"La noi nu se ceartă nimeni"
A murit la 63 de ani, în 2005, din cauza cancerului. Chinuit de boală, lăsase tribuna Giuleştiului încă din 2002. A avut însă răgaz să explice dragostea pentru Rapid nepoţilor şi copiilor lui. "Tata a fost 32 de ani şeful galeriei. M-a luat de la 6 ani în Giuleşti. Noi, susţinătorii Rapidului, am înfiinţat prima ligă a suporterilor din ţara asta", povesteşte mîndru Butelie, fiul lui Constantin Mincea. El a preluat galeria pînă în 2004. Atunci a  venit rîndul lui Gheorghe Corsicanu. "La noi nu se ceartă nimeni. Să se înţeleagă asta. Au fost alegeri şi a venit rîndul lui Gigi atunci. Azi e Bulgaru, un băiat tînăr, isteţ, care ştie să fie lider şi să conducă grupul", explică Butelie. Are 44 de ani şi duce mai departe afacerea familiei: prăvălia în care vinde geamuri şi oglinzi.
Cristi Bărbosu înainte de Mincea
Nepotul lui Constantin Mincea are 18 ani. Pare însă din cu totul altă lume. Doar îşi vizitează tatăl la prăvălie. E un puşti din era nouă, dar şi-a amintit poveştile bunicului: "Sînt rapidist. Normal. Am fost interesat să aflu mai multe despre pasiunile bunicului meu. Ştiu că înaintea lui, şef de galerie la Rapid era Cristi Bărbosu", a povestit Robert Mincea. Tatăl lui l-a completat. "Ştiu şi cum a preluat tata galeria. Pe Bărbosu l-au arestat la un moment dat, cînd galeria Rapidului făcea o deplasare la Braşov. Erau în gară. Văzînd asta, mulţi dintre ei au vrut să se întoarcă acasă. Le era frică să mai plece singuri. Atunci tata i-a adunat pe toţi şi le-a spus: «Urcaţi în tren! Nu lăsăm echipa la greu! Nu ni se întîmplă nimic»! Şi de atunci el a rămas".
"În deplasări, noi împărţim bucata de pîine"Dar care sînt criteriile după care se alege un şef de galerie? "Păi, în primul rînd să ai calităţile unui lider. Să fii popular. Să ai o voce baritonală. La noi nu există duşmănie. V-am spus că acum şeful galeriei e Vali Bulgaru. El trebuie să respecte generaţiile, aşa cum şi face, pentru ca şi noi s-o respectăm pe cea tînără. Asta e un fel de tradiţie la Rapid. Nu vedeţi că la noi e o singură ligă a suporterilor. La alte cluburi sînt cîte două sau trei. La noi, să fim uniţi e cel mai important. În trenuri sau la deplasări, cînd unul are o bucată de pîine o împarte la toţi". Da, dar au fost cazuri destule în care suporterii Rapidului au fost agresivi. Mincea a răspuns sincer. "Ştiu, dar să ştiţi că nu există pădure fără uscături. Cei care fac asta se autoelimină. Rapid a intrat în era modernă şi în ceea ce-i priveşte pe suporteri"
" De Rapid şi de porumbei tata nu s-a despărţit niciodată!"Fiul lui Constantin Mincea a povestit cum a devenit tatăl lui şef de galerie la Rapid şi cîteva întîmplări trăite alături de el
- Prin 1999 am făcut un interviu cu tatăl tău. M-a dus undeva unde ţinea porumbei.- După Rapid, porumbeii erau a doua lui mare dragoste. Nu-i mai avem. Adică sînt tot pe strada Mărgeanului lăsaţi în grija unui prieten de-al lui.
- Era impresionantă dragostea lui pentru păsări.- Petrecea zile în şir acolo. Mergea la competiţii cu ei. Dar asta cînd n-avea Rapidul nevoie de el.
- Care era strigarea lui preferată pe stadion?
- Multe, dar cel mai mult îi plăcea asta: "Un strigăt din vechea Troe!" Tribuna îi răspunea: "Ahooeee!" El continua: "Pentru faima lui Dan Coe". "Ahoe!"
Săltat de securitate
- Dar acum, versurile cîntecelor voastre cine le face?- Noi sîntem cei mai buni poeţi. Noi le facem, cînd stăm la o cafea sau la o bere.
- A fost vreun moment în care tatăl tău a avut probleme cu autorităţile comuniste?- Urma să jucăm cu Victoria. Stăteam cu tata la prăvălie şi la un moment dat a venit maşina Securităţii cu un miliţian. Aşa se întîmpla înainte de meciuri d-astea. Îl prelucrau autorităţile. Să nu iasă scandal.
Cioară cu suflet de porumbel
- Şi?- A primit o propunere atunci care l-a şocat. Miliţianul i-a zis că şeful lui, un general, i-a promis că-i face prăvălie în centru, că îi dă tot ce vrea numai ca el să facă galerie pentru Victoria. Să-şi schimbe echipa.
- Şi ce a răspuns Mincea?- Nu! Nu vă supăraţi. Dar indiferent ce mi s-ar întîmpla, de Rapid şi de porumbei eu nu mă despart niciodată. Puteţi să-mi faceţi ce vreţi.

- Era un om deosebit. Ştiu că i-am cerut voie să dau un titlu mai altfel în revista ProSport Magazin. Zic: "Nea Mincea, sper să nu te deranjeze, dar titlul materialului pe care l-am făcut astăzi cu dumneata va fi ăsta: «Cioară cu suflet de porumbel!» I-a plăcut. Mi-a răspuns: "Da, domnule! E frumos! E aşa cum sînt eu!"

Valentin Ceauşescu: "Cine e grasul ăla?!"Butelie şi-a amintit un episod legat de familia Ceauşescu: "Rapid juca împotriva Stelei într-o semifinală de Cupă. Meciul s-a ţinut în Regie. Steaua n-avea suporteri. Ţineţi minte. Băgau în tribune soldaţi în termen. Aşa şi în Regie. Cîteva rînduri de soldaţi şi noi, mulţimea de suporteri ai Rapidului. Ţin minte că tata era înconjurat de miliţieni pentru că Valentin s-a enervat cînd l-a văzut cum conduce suporterii: "Cine e grasul ăla?! Aveţi grijă cu el. Să nu iasă scandal sau să strige ceva urît". La două zile după meci, tata a primit ordin de concentrare în armată pentru două săptămîni", şi-a amintit Mincea.
Poveşti din galerieMincea îşi aminteşte: "Eram la Scorniceşti. Rapid ataca, adică era în careul adversarului şi deodată l-am văzut pe arbitru că fuge şi indică punctul cu var din careul nostru. A dat 11 metri pentru ei. Eram stupefiaţi. N-aveam ce face". Altă întîmplare: "Jucam la Tîrgovişte. Era 1-0 pentru ei, apoi am egalat imediat. Din senin, un ţigan de la ei a venit în faţa noastră şi a început să strige: Să tacă toba! La noi, fără tobă nu există, nu tace niciodată, numai că atunci, băiatul care bătea în ea a fost înjunghiat pe la spate".
"Să nu uite nimeni că Rapid este singura echipă din România care la un meci în deplasare a avut 10.000 de suporteri. E vorba de acel meci blestemat de la Craiova, cînd antrenor era Mircea Lucescu"Mincea
"Suporterii Rapidului au fost primii din România după '89 care au plecat într-o deplasare externă. Am fost 100 de oameni la Milano, la meciul cu Inter. Meciul s-a terminat 1-1. Pentru noi a dat gol Andrasi"Mincea
"Galeria Rapidului se potrivea în altă parte"
Scriitorul şi jurnalistul Radu Călin Cristea a făcut programul de meci pentru partidele Rapidului începînd din 1982. După 1990 a lucrat la Radio Europa Liberă, ca realizator al  emisiunii "Actualitatea Românească"
- Credeţi că Mincea a fost cel mai longeviv şef de galerie din istoria unui club de fotbal din România?- Da. Adică eu n-am mai auzit sau n-am mai cunoscut pe cineva care să conducă atît de mult timp un grup.  Nu era altul de talia lui.
- Cum v-aţi angajat la Rapid?- Terminasem filologia şi un prieten mi-a zis că au nevoie de cineva care să le facă programul de meci. Eu eram rapidist de mic.
- A fost nevoie de vreun concurs?- Nu! A fost nevoie să-i conving că sînt rapidist cu adevărat. M-au pus să le spun echipa din 1967. Am turuit-o şi m-au angajat pe loc.
"Dan Constantin cenzura programul de meci"
- În programul de meci scriaţi ce voiaţi sau exista cenzura?- Nu! Eram cenzurat! Le era mare frică de galeria Rapidului. Cel care ne cenzura lucrează astăzi în presă la Jurnalul Naţional. Dan Constantin se numeşte. Lucra la Comitetul Municipal de Partid. Dar n-am avut niciodată probleme cu el.
- În ce consta cenzura acestuia?- În primul rînd, se uita cu lupa pe la poze să nu existe vreo pancardă pe care să scrie "Jos Ceauşescu!". De asta era obsedat: să nu se ia cineva de tovarăşul Ceauşescu.
- Cum caracterizaţi dumneavoastră galeria Rapidului?- E un fenomen fabulos. E o galerie care a ales să se exprime moderat şi în momente de criză. Şi asta înseamnă enorm. În perioada romantică avea un umor nebun, dar şi curaj fabulos.
"Cine ne-a băgat în B, Ceauşescu PCR"
- Aveţi exemple?- Jucam cu Dinamo, pe Giuleşti. S-a terminat 4-3 pentru noi şi Cămătaru trebuia să dea două goluri ca să cîştige Gheata de aur. Tot stadionul şi-a dat seama de aranjament, iar galeria s-a descălţat şi cu pantofii în mîini toţi cîntau: "Gheata de aur pluteşte uşor" ca "barca pe valuri pluteşte uşor"
- Şi curajoasă?- N-aţi auzit de scandarea: "Cine ne-a băgat în B, Ceauşescu PCR!" Trebuia să fii nebun să ai curaj să strigi aşa ceva atunci.

Sursa: www.gsp.ro

Legendele Giuleştiului: Samba! Goanţă! Interviu cu un decar de colecţie al Rapidului

Rapidul caută un nou număr 10, care să-i răsplătească orgoliul. Până îl va găsi, vă prezentăm povestea unui decar de colecţie.

Am înţeles că e un artist când l-am zărit, în „Epoca de Aur”, pe coperta unei reviste, jonglând cu balonul. Titlul era mai mult decât sugestiv: „GOANŢĂ sau arta pentru artă în fotbal”. Au trecut trei decenii până când l-am întâlnit pe fostul mijlocaş al Rapidului la „Cafeneaua Politică” din Sectorul I.

Într-un birou cu pereţii tapetaţi cu poze, am zărit şi imaginea pe care o mai revedeam doar cu ochii minţii. „Fotografia s-a realizat pe stadionul «Giuleşti». Cred că noi făceam poze pentru calendare şi aşa am făcut şi acea poză”, a povestit fotbalistul care a împlinit în martie 50 de ani. Conform „DEX”, Goanţă înseamnă „pietricică rotundă de cremene”.

Numărul 10 a aprins deseori focul bucuriei în Giuleşti, într-o perioadă în care driblingurile şi golurile sale ţineau ritmul galeriei neîmblânzite. Suporterii l-au poreclit „Willy” după unul dintre cei doi fraţi gemeni olandezi, Willy şi Rene van de Kerkhof. Dintr-o coincidenţă ciudată a destinului, Goanţă s-a retras la doar 30 de ani, după ce a suferit o ruptură la muşchii 'gemeni' ai piciorului drept.

- Cum l-aţi descrie pe jucătorul Goanţă?
- În primul rând nu-mi plăcea să pierd. Jucam mijlocaş ofensiv şi-mi plăcea golul. Am fost bătăios,ambiţios. Mă antrenam şi singur pe dealuri. Aveam vedere periferică. Înainte să ajungă mingea la mine ştiam unde să o dau, ce să fac. Mă uitam şi la meciuri, mă uitam şi pe stadion la ce fac alţi fotbalişti. De la Reşiţa mi-a plăcut Beldeanu, îl urmăream atent. În plus, aveam viteză de reacţie, plecam foarte bine de pe loc când aveam mingea, îi lăsam pe adversari doi-trei metri în spate.

- Aveaţi o fentă preferată?
- Fixam adversarul, vedeam în ce poziţie stă. Puneam centrul de greutate într-o parte şi plecam în cealaltă direcţie. Nu aveau ce să-mi facă. Eram jucător de picior drept, dar m-am perfecţionat şi cu stângul.

- De ce nu mai apar fotbalişti tehnici?
- Păi ştii cum era? Când eram junior la Reşiţa, îi spuneam portarului că-i dau un Brifcor dacă mai stă să-i trag la poartă. Aveam 10-12 mingi. Făceam pariu că-i dau 6 goluri din 10 şuturi din marginea careului mare. Se ambiţiona şi portarul, mă ambiţionam şi eu. Executam lovituri libere peste zid , loveam cu interiorul, cu exteriorul. Fotbaliştii de azi nu se pregătesc suficient. Tot la Reşiţa aveam un zid cu cinci şabloane în formă de oameni. Dădeam peste el, aşa m-am învăţat.

- Aveaţi condiţie fizică bună?
- Şi nativ, dar mă şi pregăteam. Făceam scările la Giuleşti! Şi azi mai alerg 8-10 kilometri. Apoi, dincolo de pregătirea fizică, trebuie să ştii jocul. Să te informezi dinainte. Să nu stai cu capul în pământ, mai vine cineva şi-ţi dă peste gleznă. Aici e tot secretul, să ştii dinainte, să fii dibaci. De mic mă pregăteam în faţa blocului. Prindeam mingile de 13 lei pe care unii le aruncau. Le luam şi le vulcanizam. Aveam o lingură normală, am bătut-o în cap şi s-a făcut plată. Luam un petec şi-l puneam pe gaură şi o umflam pe la supapă. E important să-ţi placă. Alergam cu mingea pe teren şi mă depăşea un adversar. Nu-mi convenea. Mă ambiţionam şi făceam alergări în pantă pe Dealul Ciorii de lângă Reşiţa.

Truc la loviturile libere: ridica mingea pe un smoc

- Eraţi periculos la loviturile libere.
- Aveam o şmecherie, o învăţasem la Reşiţa. Puneam mingea un pic mai sus, ca la rugby, o ridicam puţin. La loviturile de la distanţă îi dădeai mingii şi înălţime, şi viteză. Mulţi trăgeau în zid. Am pierdut cu 4-2 la Craiova, dar i-am marcat două goluri lui Lung din lovituri libere. Am ridicat mingea pe un smoc. La cele din apropierea careului trimiteam balonul peste zid. Îl văzusem la Reşiţa pe Gabel, dădea nişte goluri de departe, direct în vinclu! Am învăţat şi mişcarea de lovire de la Atodiresei şi Florea, alţi mari fotbalişti reşiţeni. Mişcările se fură, nu m-a învăţat nimeni. Am avut un antrenor deosebit la juniori, Carol Oţil, m-a luat cu el la Reşiţa în Divizia B. M-a ajutat mult. Şi acum mai vorbesc cu el, e plecat în America.

- Toată suflarea rapidistă a auzit sloganul „Goanţă, Ţâră şi cu Gheară, cel mai bun atac din ţară!” Ţâră a jucat multă vreme în Giuleşti, dar de câte ori aţi jucat alături de Gheară?
- Cred că un an de zile sau mai bine. Am jucat cu cei doi în faţă. Nicu Gheară e un băiat deosebit. Era un jucător sufletist, avea dribling bun şi viteză. Semăna cu stelistul Tănase, care joacă pe banda stângă. Şi el o făcea înăuntru şi trăgea cu dreptul. Era bătăios. Nu ştiu de ce a plecat.

- Aţi auzit când se striga acest slogan pe stadion într-o vreme când doar numele lui Ceauşescu era acceptat în public?
- Da. Îmi plăcea foarte mult galeria. Cel mai mult îmi plăcea „Samba-Rapid!”. Când noi pasam, ţineam mai mult balonul, atunci începea să strige: „Samba!”, apoi „Rapid!”, iar „Samba!”.

„Galerie ca a Rapidului nu exista în România”

- Aţi venit din Reşiţa şi aţi fost întâmpinat de suporterii Rapidului.
- A fost un şoc. Când am ajuns eu în 1984, Rapidul tocmai s-a întors în Giuleşti după ce jucase pe „Republicii”. Era plin stadionul, nu găseai bilete. Aveau cântece, galeria stătea la tribuna a doua. Toată lumea striga. A fost fantastic, mai aruncau şi cu torţe, aveau steaguri, tobe. Mă simţeam fotbalist. Galerie ca a Rapidului nu exista în România.

- Nu erau multe foloase materiale comparativ cu câştigurile de azi din fotbal, dar iubirea tribunei era o recompensă de nepreţuit.
- Da, aşa e. Îmi ziceau „Willy”. I-am întrebat pe suporteri de ce m-au poreclit aşa şi mi-au explicat că au ales numele inspiraţi de Rene şi Willy van de Kerkhof, doi fraţi din Naţionala Olandei.

Goanţă e ultimul de pe primul rând, Gheară al treilea de pe rândul de jos.

„Am fost un fraier că nu l-am ascultat pe Mitică Dragomir”

- Care au fost ofertele pentru mijlocaşul Goanţă? Prima a fost cea de la Victoria?
- Nu, prin 1986 am făcut un turneu cu Rapid în Austria. Am jucat un amical cu Casino Salzburg, am şi marcat. Ne-au dat nişte tricouri imprimate cu sponsorul lor, „Petcika Multina”. După meci au vrut să mă oprească în Austria. „Băi, ăştia te vor!”, mi-au spus cei din delegaţie. Aveam băiatul mic, născuse soţia şi am refuzat. Nu am discutat sume.

- Cum v-a curtat Mitică Dragomir, preşedintele echipei Victoria?
- Ştii cum a fost? Eram cu soţia în vacanţă la Hotelul „Roman” din Băile Herculane. Dragomir avea dezlegările lui Goanţă şi Ţâră. Acolo, ca fraierul, nu m-am dus! Era pe la prânz, când cine vine la hotel? Mitică Dragomir!

- Îl cunoşteaţi?
- Da, cum să nu! Era cu Szekely, de la Jiul, tocmai îl transferase. A venit la mine Nea Mitică. „Bă, vrei să vii la Victoria? Uite, ai dezlegarea de la Rapid, trebuie doar să semnezi! Îţi dau aprobare de ARO, două televizoare şi te fac locotenent de Miliţie”.

- Ce a zis soţia?
- Hai, du-te! Eu am ales să rămân la Rapid.

- De ce ?
- Pentru atmosfera din Giuleşti, pentru oameni. Am avut timp de gândire până la începerea campionatului. Aici am greşit rău de tot!

- De ce?
- În primul rând aveam gradul. Nu vezi, azi foştii ofiţeri sunt boieri la pensie. Plus avantajele, puteam să plec afară. Noi, atunci, aşa mai reuşeam să câştigăm un ban. Mergeam în străinătate şi aduceam un video, o casetă video. Am fost fraier! Mitică Dragomir mi-a vrut binele, eu am fost fraier că nu l-am ascultat.

- V-a căutat şi Cârţu?
- Nu a venit oficial. Jucasem cu Craiova şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Universitatea. Prin 1988, dacă nu mă înşel, a venit şi Şerban Necşulescu de la Olt: „Îţi dau aprobare de ARO, vrei să vii la Scorniceşti?” L-am refuzat şi pe el.

- ARO era moneda forte.
- Da, un ARO era 250.000 de lei.

- Cât câştigaţi la Rapid?
- Eram angajat la Depou şi luam 2.000-2.500 de lei. Nu mai ştiu, nu puneam bază pe ei, trăiam din prime. O primă era 3.000 de lei sau 2.500 de lei, câteodată chiar şi 4.000. Aveam tot timpul bani.

- I-aţi investit?
- I-am şi investit, s-au şi devalorizat.

 

De ce l-a trimis Ienei acasă de la lot

- Aţi fost căpitanul Rapidului la un meci din Intertoto disputat în Suedia, în 1989, împotriva formaţiei Oergryte Goeteborg. Ilie Lucian, Aprodu şi Ciolponea au rămas acolo. Ştiaţi că vor fugi?
- Nu ştiam, deşi stăteam în cameră cu Aprodu. Au plecat noaptea, după meci. Ei erau vorbiţi. Nu am mai ţinut legătura. Dacă aş fi vrut să rămân, aş fi rămas în Austria, era şi mai aproape de Reşiţa.

- Aţi avut probleme la întoarcere, v-a luat la rost Securitatea?
- Nu m-a luat la rost, dar îmi venise invitaţia pentru echipa naţională. Când m-am dus la convocare, în Floreasca, Ienei şi Drăguşin m-au trimis acasă! Participasem cu Naţionala la o acţiune în Israel, unde am jucat două meciuri. Mi-au zis să merg acasă, că au venit securiştii pentru cercetări. Nu m-au mai convocat de atunci. La Securitate nu m-au chemat. Eu nu ştiam nimic şi oricum în delegaţie aveam şi un securist, aşa era practica. Am rămas toţi surprinşi, ba unora le-au mai lipsit şi bani!

Povestea golului cu Dinamo şi violul inventat

 - Cel mai important gol e cel înscris lui Dinamo în 1986? E adevărat că v-au chemat la Poliţie înainte de meci?

- Da, cu o săptămână înainte. Am fost chemaţi mai mulţi: eu, Ţâră, Toader, Bacoş, Liţă Dumitru.

- Aţi fost acuzaţi că aţi violat o femeie. O cunoşteaţi măcar?
- Da de unde!

- A fost o invenţie, să vă timoreze. Se temeau de Rapid?
- A fost o invenţie. Se temeau de atmosfera din tribună. Au vrut să ne intimideze, dar mai rău ne-au ambiţionat. Ne-au făcut poze faţă-profil (râde în hohote). Mi-l amintesc pe Bacoş, cu el m-am înţeles cel mai bine la Rapid. „Măi, Nelule, îmi tremura piciorul când scriam”, mi-a zis Bacoş.

- Cum a fost meciul?
- Fane Ţâră mi-a dat o pasă „printre”, l-am driblat pe unul...

- Nu mai ştiţi cine era?
- Păi hai să vezi poza! (Facem o scurtă pauză, până ajungem în dreptul fotografiei din mini muzeul «Goanţă»). I-am driblat pe Alexandru Nicolae şi Movilă. Am ajuns faţă în faţă cu Moraru. Cu o fentă de şut l-am trimis într-o parte, am trecut de el şi am înscris în poarta goală. Era un vacarm în tribune, nu le venea să creadă!

- Au mai fost şi alte goluri de suflet?
- Au mai fost, dar cel cu Dinamo e memorabil datorită încărcăturii dinaintea partidei.

„Copos trebuia să predea echipa mai repede”

- Ce părere aveţi despre retrogradarea de azi a Rapidului din motive financiare?
- Păcat! Să termini pe locul 7 şi să retrogradezi e strigător la cer! Domnul Copos trebuia să predea echipa mai repede şi nu cred că s-ar fi ajuns la această situaţie. Rapid a mai trecut prin asta, dar suporterii nu meritau suferinţa. E uşor să dai vina pe Copos. A făcut şi lucruri bune în Giuleşti.

- Cum vedeţi viitorul Rapidului?
- Va da faliment, vor înscrie echipa în liga a treia, pe o altă societate. Ori vor cumpăra loc, ori vor fi invitaţi să participe pentru că nu vor fi destule formaţii în competiţie. Cred că în liga a cincea aş face faţă şi eu (râde). În liga a cincea mă bag.

- Aţi avut probleme cu accidentările? V-aţi retras repede din fotbal.
- Am avut când m-am şi lăsat. Am făcut o ruptură de „gemeni” la dreptul. Stăteam o lună, iar se rupea. Am suferit accidentarea după ce am revenit din Israel. Am plecat după 1990 şi am stat un an la Zafirim Holon.

Accidentarea fatală

- Cu ce sumă v-au convins?
- Am luat 25.000 de dolari în Israel.
- Ce aţi făcut cu banii?
- I-am investit la Reşiţa, am luat un magazin „Gospodina”, un spaţiu comercial. Am avut un magazin alimentar.

- Nu a mers?
- Eu eram la Bucureşti, magazinul la Reşiţa. Până la urmă l-am vândut.

- Aţi stat doar un sezon în Israel.
- Am suferit o entorsă de genunchi la stângul şi m-am întors la Rapid. Acasă am făcut o ruptură la „gemeni” (n.r. muşchii gambei), la piciorul drept, de care nu am mai scăpat. Aveam 29 de ani şi am fost nevoit să mă las de fotbal la 30 de ani. M-am dus la doctorul Popescu, de la Spitalul de Urgenţă, care-i tratase înainte pe Orac şi Mihăescu. Cei doi aveau accidentări asemănătoare, tot aşa s-au lăsat şi ei. „Îţi cunosc situaţia. Dacă veneai de la început, îţi coseam muşchiul”, mi-a spus medicul. Stăteam o lună şi, când intram la sprinturi, iar se rupea, apărea fisura. Prima dată am fost la un doctor la Spitalul Militar.

- Fotbalul nu e numai o afacere. Cum ar trebui să se comporte Rapidul cu fotbaliştii emblematici?
- Federaţia de fotbal ne mai cheamă la meciuri, chiar şi acum la amicalul cu Trinidad Tobago.

- Rapidul v-a invitat la vreun meci de când aţi plecat?
- Rapidul nu a chemat pe nimeni. De asta spun că regret că am rămas când m-a ofertat Victoria.

GOANŢĂ DESPRE:

Jucătorul pe care l-a admirat: Hagi – „Avea viteză de reacţie. Lovea bine mingea, o făcea pătrată”

Fotbaliştii ce l-au încântat în Giuleşti: „Ion Ion, Liţă Dumitru, Manea”

Transferul la Rapid: „O selecţionată a Seriei a treia a jucat cu Poli Timişoara, care era în Divizia A. La trial au venit Victor Stănculescu, Viorel Kraus, Rică Răducanu, Cornel Drăguşin. S-a terminat 1-1. Nu am înscris, dar am fost remarcat şi am ajuns la Rapid”.

Retrogradarea din 1989: „Am avut şi lotul mai slăbuţ. Poate s-a dorit şi retrogradarea Rapidului, deranjam. Am stat un singur an, venea multă lume. Nu prea aveam adversar. Cum erau Steaua şi Dinamo în Divizia A, aşa eram noi în Divizia B. Îi băteam pe toţi. A fost uşor, am dat vreo 15 goluri”.

CIFRELE LUI GOANŢĂ

37 de goluri în 174 de meciuri a înscris Goanţă pentru Rapid în prima ligă
Două selecţii are Goanţă în Naţională, în partidele amicale cu Israel şi Polonia, când nu a marcat

De ce nu izbutit Goanţă II

Băiatul lui Goanţă, Gabriel (29 de ani), în prezent funcţionar bancar, a jucat mijlocaş în echipa de tineret a Rapidului. „Formaţia s-a desfiinţat şi nu a mai continuat. Dacă l-aş fi dus în străinătate, viitorul său era altfel. Semăna cu mine, dar trebuia să fie mai bătăios”, a spus fostul idol al Giuleştiului. Goanţă mai are şi o fată, Adelina (25 de ani), de profesie farmacist.

Cu autobuzul la probe

La 16 ani, Ion Goanţă juca titular în Divizia C la Metalul Bocşa. „Cluburile erau obligate să folosească un junior în teren. Antrenor era Pojoni, un om deosebit. În 1982 m-am urcat în autobuz şi am mers la Severin să dau o probă de joc. Am intrat în repriza secundă şi le-a plăcut. Am stat şase luni la Severin în liga secundă, apoi am plecat să fac armata la Reşiţa, unde m-am şi transferat”, şi-a prezentat succint bornele dinaintea Rapidului.

Copos l-a dat afară
După ce a fost nevoit să întrerupă la 30 de ani cariera de fotbalist, Ion Goanţă a fost un deceniu antrenor la Centrul de Copii şi Juniori al Rapidului: „Aveam o grupă de copii mici. S-au făcut restructurări. M-a anunţat Răzvan Lucescu, era vicepreşedintele clubului, nu am fost singurul disponibilizat. Copos a decis”. Disponibilizat de Rapid, Goanţă s-a ocupat trei ani de pregătirea fizică a poliţiştilor din Sectorul I, fiind nevoit să plece din cauza restructurărilor. Absolvent al Facultăţii de „Economia Turismului şi Serviciilor”, Goanţă a fost angajat economist la „Cafeneaua Politică” deschisă de primarul Sectorului I, Andrei Chiliman. „Lumea mă ştie, vin şi stăm de vorbă. Eu sunt gazda”. Goanţă are şi o firmă de birotică în apropiere de ASE.

Ion Goanţă
Data naşterii: 29.03.1963
Locul naşterii: Bistreţ (jud. Mehedinţi)
Înălţime: 1,72
Post: Mijlocaş ofensiv
A jucat la Drobeta Tr. Severin (1982), CSM Reşiţa (1982-1984), Rapid (1984-1991, 1992-1993), Zafirim Holon (Israel, I, 1991-1992)
Debut în prima ligă: Univ. Craiova-Rapid 1-1 - 2.09.1984
Ultimul meci în prima ligă: Dinamo-Rapid 2-1 – 20.09. 1992

 

Sursa: www.stiridesport.ro, autor de Alin Fornade.



Intre NORD si SUD, parca tot la Infinit....

Rapiduletul isi continua parca lupta cu sine, ramanand geniul neinteles al fotbalului romanesc ce-si toarce tot mai des Speranta ca ziua de maine poate fi mai buna decat cea de astazi.
Sau cea de ieri. 
Caci incheiem "o dubla" in care Nordul (tarii de aceasta data!) ne aseaza pe etajera cea mai de sus, gandul ca putem indrazni la un pic mai bine.
O confruntare "la patrat", cu tot atatea penalty-uri ratate. 
De partea noastra. 
Rapid - Rapid CFR Suceava 1-1.
Dintre nourii de locomotiva, ecoul lui "HAIDEE, RAPID!" razbate tanguitor si trist....
Ne ridicam ochii spre Ceruri. 
Acolo unde poate doar nea Mincea ne mai poate incuraja.
Sambata ne purtam Sperantele catre Bacau.
Poate Inceputul unei Povesti Frumoase.
Ca toate filele acestei Povesti Nebune-Nebune.
RAPID!
Dzeu sa ne Ajute!

El Clasico

Cu ochii sufletului visiniu, parcurgem drumul care coboara inspre Chiril, Transrarăul, unul dintre cele mai spectaculoase din țară.
In acest peisaj de poveste, Fat-Frumosul Nostru porneste confruntarea de la poalele Giumalaului, o noua fila cu nuante istorice. 
Nu departe de raul Moldova, acolo unde cronica lui Grigore Ureche relata deznodamantul tragic al catelei voievodului Dragoș, Rapiduletul infrunta intr-un altfel de clasic, Bucovina din comuna Pojorâta - localitatea cu putin peste 3000 de suflete. 
11-le de start al voinicilor din Giulesti a fost urmatorul: Manea – V. Nicolae, Robuste, Grassi, Josl – Moke, Ferran – M. Martin, Jeslinek, I. Popa – Cioablă.
Scenariul clasicului parca devenit etern, dar pentru care iubim neinteles si infinit Rapidul este rescris in minutul 55, cand Cristescu (noi chiar suntem blestemati??) deschide scorul pentru bucovineni.
Voinicii lui Moraru (incep sa cred ca asist la un blat intre conducerile moldovene!) raspund taios prin lovitura libera a lui Grassi (min 57), ocazia imensa a lui Iulian Popa (min 60) si galbenul lui Nicky Vasile. 
Semn ca ni se pregateste ceva: 2- 0 pentru Pojorâta. Coman (min 67) ne inscrie intr-o noua poveste de spus nepotilor. 
Alaturi de clasicul din secolul trecut cu Sticla Ariesul Turda (n.r.: infrangerea in fara ariesenilor cu 2-1 din finala Cupei Romaniei din 1961).
Pana la final reducem din diferenta prin golul din penalty al lui Iulian Popa. 
2-1. Clasic. Punct si de la capat.
La sfarsitul unei saptamani pline mai mult deznadejdi decat de sperante, Rapiduletul deraiaza mistic in gara (daca exista) unui nord indepartat. 
Deasupra Giumalaului, Curcubeul Inimilor Noastre ramane la inaltimea locului 1 de pe care visam La Liga. Si la propriul si la figurat.
Te iubim, Rapidule!