Suporteri de legenda

Nu cred ca gresesc cu ceva atunci cand zic ca cel putin 80% dintre iubitorii fotbalului au vazut cel putin o singura data in viata lor poza de mai jos.

Putini insa cunosc povestea acestui pusti care a devenit celebru in intreaga lume in urma acestei fotografii!

Pustiul din imagine se numeste Mikey Wilson si avea pe atunci 5 ani.

Momentul a fost surprins de catre Jasper Juinen, celebrul fotograf al celor de la Reuters, pe data de 9 mai 2002 in timpul finalei Cupei Uefa dintre Feyenoord Rotterdam si Borussia Dortmund, o partida ce s-a disputat chiar pe terenul olandezilor, De Kuip.

La acea vreme fotografia a avut un puternic impact social, iar societatea condamna ipostaza vulgara in care a fost suprins un copil de doar 5 ani.

Dar printre iubitorii fenomenului imaginea a ramas una de referinta!

Timpul a trecut peste noi toti, iar Mikey a crescut.

Cu toate acestea, desi multe lucruri s-au schimbat, un lucru a ramas intact in ciuda trecerii timpului: atasamentul lui Mikey si a tatalui sau pentru Feyenoord!



http://catenaccio.ro

 

Randurile de mai sus sunt ddedicate pasiunii transmise din tata in fiu.

Pasiunea ce ne face mandri de Iubirea Noastra, iar in cazul lui Mikey celebru in intreaga lume. 

 

Desi condamnati poate la cele mai triste sarbatori de iarna, vom ramane cu siguranta aceeasi suporteri fenomenali.

In 29 septembrie 2005 Buga invingea Feyenoord-ul lui Dirk Kuijt, iar AFC Rapid isi incepea cea mai frumoasa si lunga poveste europeana.

 

Curand vom redeveni frumosi si legendari, rusinati de tacerea ultimelor luni.

 

FzR!!

 

 

 

http://www.uefa.com/uefaeuropaleague/season=2005/matches/round=2208/match=81815/postmatch/report/index.html

"Corona" de Minuni a Lumii

Toți cei 80 de locuitori ai satului spaniol Cerezales del Condado au devenit milionari, scrie International Business Times.

Nu au făcut nimic excepțional, dar au fost destul de norocoși ca unul dintre miliardarii lumii să se fi născut în acea localitate.

 

Antonino Fernandez, fostul director al Grupo Modelo și care produce celebra bere Corona, s-a născut în Cerezales del Condado în 1917.

În luna august a acestui an a murit la vârsta de 99 de ani și, potrivit testamentului său, a lăsat 169 de milioane de lire (210 milioane de dolari) pentru locuitorii din satul unde a crescut, în sărăcie, într-o familie cu 13 copii.

Astfel, fiecare localnic a primit aproximativ 2,5 milioane de dolari.

La vârsta de 14 ani, a fost nevoit să nu mai meargă la școală pentru că părinții nu puteau plăti taxele școlare.

Din provincia Leon, el a emigrat în Mexic la vârsta de 32 de ani, unde s-a angajat la compania unchiului soției sale, Grupo Modelo.

În 1971 a devenit CEO-ul companiei și a făcut din Corona cea mai populară bere mexicană, exportată în toată lumea.

 

Noi rapidistii nu strivim "Corona" de Minuni a Lumii.

O slavim.

Pentru ca de la proverbialul haz de necaz si pana la speranta dusa la extrem, rapidistii au ramas in coltisorul lor din Bucuresti plini de incredere.

Povestea de mai sus spune ca atunci cand te nasti pe un pamant ales, bucuriile se vor inghesui sa apara.

Iar bucuriile noastre se numara in milioanele de cantece ce in curand le dedica din nou Marelui Rapid.

 

FzR!

 

 

Ziua Recunoștinței

Americanii sărbătoresc în ultima zi de joi a lunii noiembrie Ziua Recunoștinței.

Se spune că această sarbătoare datează încă din 1623, dar abia în 1863, în timpul Războiului Civil, a devenit o sărbătoare federală oficială, când președintele Abraham Lincoln a proclamat o zi națională pentru “Recunoștință și rugăciune către Tatăl nostru binefăcător, care sălășluiește în Ceruri”, în a patra zi de joi din noiembrie.

 

Se spune că Ziua Recunoștinței în forma modernă își are originile în sărbătoarea recoltei pe care pelerinii au ținut-o pentru prima dată în Massachusetts, 1961.

Prima zi a Recunoștinței în adevăratul sens al cuvântului se consideră a fi avut loc în 1963, când pelerinii au mulțumit pentru recoltele bogate, deși a plouat din abundență și exista pericolul unor recolte nu chiar satisfăcătoare.

Aceste mulțumiri și laude timpurii luau forma unor slujbe special organizate în biserică, nu neaparat sub formă de sărbătoare.

In a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mulțumirile după recoltă au devenit mult mai fecvente și au început să devină evenimente anuale.

Cu toate acestea, existau diferențe în funcție de zonă, fiind celebrate în zile diferite în comunități diferite sau având loc de mai multe ori pe an.

Aceste sărbători ale recoltei au continuat în anii următori toamna sau iarna devreme, mai întâi ca o improvizație religioasă, iar apoi ca o tradiție civilă.

Ziua Recunoștinței în zilele noastre. Cum și ce sărbătoresc oamenii?

Ziua Recunoștinței ste o sărbătoare anuală, în care se mulțumește lui Dumnezeu pentru bogăția recoltei din acel an, pentru bucatele de pe masă și pentru faptul că familia a reușit să se adune din nou. Ziua  Recunoștinței se sărbătorește în cea mai mare parte a Americii de Nord (Statele Unite și Canada).

Sărbătoarea a devenit treptat o zi pentru familii și prieteni, o zi în care se ia masa împreună.

Preparatele specifice zile sunt:  curcan, cartofi dulci, sos de afine, plăcintă de dovleac, porumb dulce și alte legume umplute cu diferite mixuri.

Mâncărurile ce se servesc în această zi de sărbătoare sunt originare de pe continentul american, iar europenii le-au adoptat cu drag imediat ce au ajuns pe noul continent.

Ziua Recunoștinței este ocazia oamenilor de a mulțumi pentru ceea ce au.

Curcanul joacă un rol central în celebrarea Zilei Recunoștinței, iar din această cauză sărbătoarea mai poartă numele și de “Ziua Curcanului”.

O tradiție a mesei de Ziua Recunoștinței este rugăciunea spusă la început, înainte de a începe servirea preparatelor specifice.

Fiecare dintre persoanele prezente la masă trebuie să precizeze un motiv pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu în acel an, iar pe tot parcursul rugăciunii mesenii se țin de mână.

Inițial, gazda era cea care spunea rugaciunea de început, dar în zilele noastre aceasta poate fi zisă atât de către capul familiei, cât și de către oaspetele de onoare.

Un obicei al Zilei Recunoștinței au devenit și paradele, iar mai nou, deschiderea sezonului cumpărăturilor de Crăciun.

Interesant este că de ziua Recunoștinței nu se muncește, este zi oficială liberă, la fel ca și ziua de vineri ce-i urmează.

Practic sunt patru zile libere, patru zile de weekend  pentru cei mai norocoși, perioadă de călătorii și vizite în care familia se reîntregește.

Ziua Recunoștinței este una dintre cele mai populare perioade în care se călătorește.

În fiecare an preşedintele SUA dă publicităţii o proclamaţie, cea de anul acesta a președintelui Barack Obama sunând în felul următor: "Ziua Recunoştinţei (Thanksgiving) ne oferă fiecăruia dintre noi şansa să ne gândim la multele noastre binefaceri - libertăţile de care ne bucurăm, timpul pe care îl petrecem cu cei pe care îi iubim, curajoşii bărbaţi şi femei care apără naţiunea noastră acasă şi în străinătate.

Această tradiţie ne reaminteşte că, indiferent de backgroundul sau convingerile noastre, indiferent de cine suntem sau pe cine iubim, suntem în primul şi în primul rând americani.”

O altă tradiție practicată cu ocazia acestei sărbători este grațierea, de către președintele american,  a unui curcan.

Gestul este simbolic, iar curcanul salvat nu va ajunge pe masă, ci într-o fermă istorică în care își va continua liniștit existența.

Incă de pe vremea președintelui Harry Truman corporația crescătorilor americani de curcani prezintă o pasăre președintelui, dar abia din timpul președintelui George Bush senior, 1989, președinția grațiază un curcan.

Anul acesta, președintele Barack Obama a grațiat doi curcani, încălcând oarecum tradiția.

 

Ziua Recunoștinței din zilele noastre nu mai are aceeași însemnătate cu aceea a pelerinilor din secolul al XVII-lea, dar trebuie să fim conștienți de evoluție, de cum s-au schimbat societatea și prioritățile ei.

Această sărbătoare este astăzi o ocazie pentru mulți americani să se reunească în familie și ei parcurg adesea distanțe mari pentru un dineu cu invariabilul meniu: curcan umplut, plăcintă de dovleac și pâine de porumb.

 

sursa: historia.ro

 

Ieri Ziua Recunoștinței a insemnat ocazia de a ne bucura de cei ce ii iubim: parinti, familie si tot ce inseamna bogatie sufleteasca in aceasta viata.

De la cei cu inima curata invatam ce inseamna curajul, speranta si deminitatea.

Asa cum si de la tatal meu am primit rapidismul drept cel mai de pret dar, lui si temerarilor din teren le raman recunoscator.

Fara ei nimic, dar absolut nimic risca sa nu mearga mai departe.

Si mai presus suntem recunoscatori Divinitatii Supreme, pentru ca ne iubeste si ne insoteste mereu in drumul nostru.
 

 

FzR!!

Lectii din viata lui Iosif

1. Iosif a rezistat adeversităților  vieții fără să-l acuze pe Dumnezeu, rămânând curat  și credincios.

 

2. La vârsta de 30 de ani Iosif a trebuit să arate că știe să trăiască integru și smerit chiar și atunci când are puterea, poziția, faima și bogăția

 

3. Iosif a fost unul dintre cele mai bune exemple în privința  ajustarilor in viata: de la favoritul tatălui, în sclavie, în temniță si la tron. În toate el a știut să vadă mâna lui Dumnezeu.

 

4. Iosif a ales mai degrabă neprihănirea și curăția decât păcatul, chiar dacă alegerea lui i-a adus suferință. L-a pus pe Dumnezeu pe primul  loc în alegerile lui.

 

5.  Iosif este un exemplu excelent la ceea ce înseamnă să ierți. Si-a iertat si fratii si dusmanii.

 

6. S-a increzut in promisiunile lui Dumnezeu chiar daca nu le-a vazut implinite in timpul vietii lui (vezi faptul ca a cerut ca sa fie inmormantat in Canaan, desi lucrul acesta va avea loc mult dupa aceea)

 

7. Este mai bine sa fugi de pacat decat sa te imprietenesti cu el.

 

La peste 2000 de ani Mihai Iosif, o persoana simpla, cu suflet mare, credinta, cu drept singura avere Iubirea pentru Rapid si unicul pacat de a crede in nemurirea Spiritului, conduce destinele AFC-ului.

Intr-o perioada in care aproape toti de indoim pana si de noi insine, Mihai Iosif alaturi de copii sai de la grupa 2001 aduc bucurie pe Giulesti.

Un pic de visiniu, un steag fluturat, o esarfa sau chiar intonarea cu emotie a Imnului Marelui RAPID.

Toate acestea sunt posibile acum doar pe Giulesti.

A devenit unica forma prin care sa-i spunem Rapidului Nostru:

"Te Iubesc!"

 

Tu cand i-ai declarat ultima oara Rapidului iubirea?

 

Giulestiul traieste.

Batranului stadion ii datoram aproape toate povestile Rapidului.

Suntem datori sa-l umplem de Iubire.

Macar in semn de multumire.

Asa cum trebuie sa fim recunoscatori celui mai mic semn sau urma de speranta.

Si sa o consideram o promisiune divina.

 

Multumim, domnule Iosif!

 

FzR!!

Gulliver în țara minciunilor

La 11 septembrie 1958, generalul Ion Eremia finalizează romanul „Gulliver in Ţara Minciunilor” şi incearcă să-l trimită spre publicare in Franţa.

Dar marinarul Pompiliu Pănescu, insărcinat cu această misiune de sora generalului, in loc să ducă manuscrisul in Franţa, il predă Securităţii.

Ce a urmat e lesne de presupus.

La 17 octombrie 1958, Ion Eremia este arestat, iar la 27 octombrie 1959 este condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie” şi 14 ani temniţă grea, pentru „complotare la tentativa crimei de trădare de patrie”, urmând să execute pedeapsa cea mai mare.

Incepând cu 27 octombrie 1959 trece succesiv prin penitenciarele Jilava, Râmnicu-Sărat şi Aiud, iar la 24 iulie 1964 este eliberat prin celebrul Decret al Consiliului de Stat nr. 411, de eliberare a tuturor deţinuţilor politici care au supravieţuit puşcăriilor comuniste.

Recuperat in 1990 din arhivele Securităţii, romanul „Gulliver in Ţara Minciunilor” a fost publicat in 1992 de Editura Fundaţiei Culturale Române şi reeditat in 2003 la Editura Profile Publishing. Scris după modelul „Călătoriile lui Gulliver”, de Jonathan Swif, romanul este de fapt o alegorie satirică la adresa stalinismului, trăit din plin de autor, şi, in general, la adresa utopiei comuniste, a totalitarismului.

Debarcat după o călătorie tragică pe un tărâm necunoscut, intr-o ţară misterioasă, numită Kukunia, condusă de un dictator odios – „Marele Granit”, eroul romanului, „englezul Gulliver” ajunge, in urma unor bizare intâmplări şi a numeroase intrigi, să cunoască indeaproape viaţa greu incercatului popor kukunez, ba chiar să lupte, alături de oponenţii regimului – un grup de disidenţi, pentru inlăturarea de la putere a „Marelui Granit” şi a camarilei acestuia. Deşi cartea e scrisă la sfârşitul anilor ’50, la câţiva ani după moartea lui Stalin, autorul imaginează cu sarcasm scene detaliate ale vieţii din „Kukunia”, care aveau să se transforme intr-o crudă realitate abia peste câteva decenii, in România anilor ’70-’80, anii de glorie ai lui Nicolae Ceauşescu. Bunăoară, o vizită a unei delegaţii străine in „Valea Robilor” ( puşcăria de la Canal ) are toate ingredinetele celebrelor vizite ale lui Nicolae Ceauşescu: in loc de copaci adevăraţi, dictatorului i se arată tablouri reprezentând păduri bogate, in locul cazarmelor dărăpănate şi insalubre in care erau ţinuţi puşcăriaşii, i se arată case „frumoase”, chiar străzi intregi… de mucava, in locul oamenilor schilozi, lihniţi de foame, i se prezintă „muncitori” bine hrăniţi, toţi ridicându-l in slăvi pe „marele conducător” etc.

„Marele Granit” croia singur soarta poporului kukunez.

El scria operă după operă, una mai genială decăt cealaltă.

Teoriile din opera lui Granit stau la baza societăţii:

„Teoria devotamentului ca produs al fricii„,

„Tortura – mijloc de educaţie civică şi morală„,

„Moarte – Principiile dreptului penal pentru duşmanii de clasă trasate, evident, de insuşi Granit sunt: „

Dacă cineva s-a dovedit a fi duşmanul statului granitist, inseamnă că acesta a comis toate, absolut toate celelalte crime odioase: a ucis, a furat etc.”;

„Dacă incă nu le-a comis, asta se datorează numai faptului că incă nu a avut prilejul, ceea ce echivalează cu a le fi comis„; „Dacă nu există dovezi in acest sens, ele vor fi fabricate, imbinâdu-se astfel in mod armonios teoria cu practica”.

La indicaţiile lui Granit, cercetătorii de la Academia Kukuneză – incartiruiţi intr-un fel de „şaraşca” soljeniţiană – demarează un program ştiinţific grandios: crearea omului fără stomac, astfel, noul granitist urmează să se hrănească doar cu aer şi apă.

Insă, intr-o fază interimară, stomacul omului este inlocuit cu unul de animal ierbivor, granitiştii urmănd să se hrănească doar cu verdeţuri.

Problema imbrăcămintei va fi rezolvată mai simplu, prin incrucişarea omului cu animale cu blană.

Desigur, cercetările pentru crearea „omului rumegător imblănit” nu prea dau rezultate, subiecţii murind pe capete, dar cercetătorii kukunezi rămân optimişti.

In fine, pe termen lung, „intr-o nouă etapă glorioasă pe drumul construirii fericirii omului”, cercetătorii kukunezi şi-au propus, nici mai mult, nici mai puţin, să facă comestibil pământul, in acest fel problema alimentaţiei fiind definitiv rezolvată.

Citind cele relatate de Ion Eremia, alias, Gulliver, despre literatura şi scriitorii din Kukunia, ai impresia că autorul nu a scris aceste rânduri in anii ’50, ci cu trei decenii mai târziu, undeva prin anii ’80, in plin cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Astfel, cu prilejul unei vizite la „Statul Major Literar”, Gulliver află că scriitorii din Kukunia, aveau un singur drept: să laude infăptuirile măreţe ale marelui conducător.

Art. 25 din statutul scriitorului era edificator in acest sens: „Literatura este o armă electorală de frunte.

Ea este o metodă de convingere ceva mai suplă decât ciomagul, pistolul, puşcăria sau ştreangul. Scopul unic al literaturii este menţinerea la putere a cârmuirii in slujba căreia se află. Pentru a da roade, literatura trebuie să se intemeieze pe o meşteşugită imbinare intre afişul electoral şi discursul politic, din a căror dezvoltare şi perfecţionare s-a născut”.

Sau, art. 577:

„Poezia este acea parte a literaturii destinată a cânta şi a preamări stăpânirea. Ea trebuie să fie insufleţită numai de sentimente inalte ca: dragostea neţărmurită faţă de Granit şi granitism şi ura faţă de duşmanii acestora„.

La art. 578, statutul scriitorului prevede: „Singurele soiuri de producţie poetică admise şi recunoscute de lege sunt oda şi psalmul”.

Art. 779: „Fabulele sunt strict interzise, pentru a nu se face confuzie intre diferite dobitoace şi cârmuirea ţării„.

Art 780: „Satira este un gen literar căruia nu-i prieşte climatul ţării noastre. Ea este totuşi ingăduită de lege, dar numai in cazul in care e vorba de duşmani ori de persoane care indeplinesc funcţii in stat, mergând până la gradul de impiegat, inclusive”.

Art. 1581: „Romanul trebuie să infăţişeze măreţele realizări ale granitismului, viaţa imbelşugată şi fericită a poporului kukunez in epoca granitismului(…) El trebuie să ajusteze astfel realitatea, incât să fie in perfectă concordanţă cu discursurile şi lucrările teoretice ale conducătorilor granitişti„.

In fine, potrivit statutului scriitorului, cadrul in care se desfăşoară romanul trebuie să fie intotdeauna acesta: „O Kukunie bogată şi infloritoare, locuită de un popor liber, indestulat şi fericit„.

Iar morala romanului trebuie să fie intotdeuna aceasta:

„Granit e un geniu, iar cauza granitismului e de neinvins”.

De prisos să mai spunem că in Kukunia toate romanele se scriau doar la comandă. Iată titlurile cătorva „comenzi”: „Kukunia – ţara belşugului”, „Muncesc cu entuziasm pentru patrie şi Granit„, „Sfânta libertate kukuneză” etc.

Cenzura era drastică: nici o carte, fie ea chiar laudativă la adresa „marelui, genialului nostru Granit şi a familiei sale”, nu apare până nu este trecută prin furcile caudine ale cenzorilor.

De asemenea, rolul presei kukuneze era unul singur, şi anume, acela de a preamări opera marelui Granit şi a-i ponegri pe duşmanii acestuia. Răsfoind ziarele centrale, autorul se edifică citind doar titlurile, precum, „Navigăm cu pânzele intinse spre limanul fericirii„, „Ne luăm zborul spre fericire„, „Slavă veşnică genialului Granit” etc.

Practic, presa era total previzibilă, ştiai cu exactitate ce vor scrie ziarele de mâine, de săptămâna sau de luna viitoare.

Sfârşitul dictaturii granitiste, la care pune umărul şi eroul principal al romanului (nu vom intra in detaliile acţiunii) prefigurează, până la nuanţe, sfârşitul lui Ceauşescu.

De exemplu, marea revoltă se declanşează cu prilejul unui miting care are loc in capitală, in cinstea „marelui conducător”, gloata furioasă vrea să-i linşeze pe marii dregători, armata trece de partea răsculaţilor, mulţimea înfuriată devalizează palatele puterii, tablourile dictatorului (care, spre deosebire de Ceauşescu, este ucis chiar de colaboratorii lui) sunt călcate în picioare, operele acestuia sunt arse de mulţimea revoltată etc.

Procesul camarilei lui Granit este leit procesul CPEx: în pledoariile lor, acuzaţii trec brusc de la „marele, genialul şi inegalabilul Granit” la „Marele Ţicnit”, „Marele Dement”, „Marele Paranoic”, „Fiara Granit şi scorpia sa de nevastă” etc.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/stire-special/generalul-ion-eremia-un-soljenitin-al-romaniei-110079.html

Liga I din Kukunia condusa de Marele Granit nu mai surprinde, ci doar ingrozeste.
Cu o asistenta totala si goluri inscrise per etapa sub media celor de la AFC,  fotbalul adus de  la nivelul epocii de piatra se pregateste pentru marele nimic.
Curand valoarea drepturilor de televizare va tinde catre zero.
Va fi momentul cand iubitorii fotbalului din Kukunia isi vor intoarce fata catre boem, pasiune, iubire si speranta.
Va fi momentul cand fotbalul va insemna educatie pentru cei mici adusi pe stadion de parintii lor.
Educatia prin care invatam generatiile viitoare sa creasca frumos, sa aiba ambitie, sa nu renunte, sa accepte competitia si cel mai important sa ramana fideli unui ideal.
La Infinit si dincolo de el.

FzR!!

Iancu Jianu, legea pământului, legea iubirii

Una dintre cele mai cunoscute căi de acces ale Bucureştilor de odinioară era Podul Târgului de Afară, cunoscută mai apoi după denumirea Calea Moşilor.

La capătul dinspre Obor, unde era Târgul de Afară, s-a consumat o poveste cu iz romantic, care l-a avut ca protagonist pe cunoscutul haiduc Iancu Jianu.

 

Fiu al unei familii înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanaţi, Iancu Jianu şi-a negat poziţia socială privilegiată şi a apucat calea haiduciei.

Faptele de arme l-au făcut celebru la începutul secolului al XIX-lea, acţiunile sale fiind îndreptate atât împotriva boierilor din a căror tagmă provenea, cât şi împotriva domnitorilor fanarioţi ai vremii. Aflându-se în fruntea a aproximativ 3.000 de haiduci, a reuşit, în 1809, să ia cu asalt Vidinul şi Plevna (raid în care paşa din Vidin a fost omorât), dar şi să distrugă raiaua turcească de la Turnu Măgurele.

Fiind foarte iubit de „norod”, datorită vitejiei sale, precum şi farmecului personal deosebit, prinderea sa la Bucureşti a făcut multă vâlvă la acea vreme.

 

Capturat pe străzile Bucureştilor

 

Există mai multe variante cu privire la capturarea lui Iancu Jianu. Serdarul Iamandi era şeful arnăuţilor lui Caragea Vodă şi „îşi făcuse un ţel al vieţii din prinderea haiducului” (cf. Corneliu Şenchea).

O dată chiar l-a prins, dar Iancu a scăpat din mâinile serdarului după ce a împuşcat „doi cârcserdari şi un tufecciu (comandanţi de arnăuţi)”.

O variantă a capturării haiducului este aceea a atragerii sale într-o capcană, printr-un şiretlic, pe când mergea neînsoţit pe străzile Bucureştiului.

Se spune că ar fi fost prins de polcovnicul Gheorghe sau chiar de serdarul Iamandi.

Există şi o variantă potrivit căreia, după moartea iubitei sale Stăncuţa, Iancu Jianu s-ar fi predat de bunăvoie, sfătuit de fraţii săi, Mihai, Amza şi Dumitrache.

Oricare ar fi fost adevărul, cert este că Jianu a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare.

 

Salvat în ultimul moment

 

Capătul Podului Târgului de Afară era locul unde se executau prin spânzurătoare condamnaţii la moarte.

Vestea că aici îşi va găsi sfârşitul vestitul haiduc Iancu Jianu a produs o mare agitaţie în rândul bucureştenilor.

Domnitorul Caragea, cu toată curtea sa, a fost prezent în ziua stabilită la locul execuţiei.

Se zice că domnitorul i-ar fi şoptit Doamnei Elena:

„Păcat de voinic!”.

La un moment dat, una dintre jupâniţele curţii, Sultana Gălăşescu (care făcea parte din suita fiicei lui Vodă Caragea, Domniţa Ralu), s-ar fi aruncat în genunchi şi i-ar fi cerut iertare Jianului.

Una dintre legile pământului de la acea vreme spunea că „în cazul în care un osândit la moarte prin judecată domnească trezea iubirea unei fecioare, era iertat”.

Popularitatea de care se bucura Iancu Jianu l-a determinat pe Vodă Caragea să-l ierte.

Ulterior, fostul, de acum, haiduc a luat-o în căsătorie pe Sultana şi a trăit „fericit până la adânci bătrâneţi”.

 

„Scăpaşi, stăpâne, de spânzurătoare. Dar de laţul acesta (al căsătoriei – n.r.) zău, nu cred că mai ai scăpare.” – Alexe, slujitor al lui Iancu Jianu

 

www.ringincentrulvechi.ro

 

Rapiduletul, Iancu Jianul fotbalului romanesc, a adus mereu bucurie celor multi si saraci.

Pedepsit de regimul comunist, intemnitat de cel pseudo-capitalist si poate curand condamnat de Curtea de Apel a Bucurestilor, Rapidul va evada cu siguranta si din aceasta poveste de cosmar.

Cu putin mai multa intelepciune, mai multa simpatie si unitate in jurul sau, voinicul Visiniu pe cal Alb va trece peste toate obstacolele din calea sa si asa cum spune povestioara din Targul de Afara va trai „fericit până la adânci bătrâneţi”.

 

FzR!!

Sufletul rapidistilor

Ieri nea Tinel din sufletele noastre a implinit 94 de ani.

 

Jucător și antrenor uns cu toate alifiile, haios și meseriaș în același timp, Valentin Stănescu este cel care a lăsat în urma sa numele stadionului Rapidului, marea lui iubire.
Pe nea Tinel nu aveai cum să te superi, indiferent ce făcea sau ce zicea, este laitmotivul tuturor fotbaliștilor care au lucrat cu unul dintre antrenorii legendari ai fotbalului românesc.

Un tip dur la prima vedere, dar un om „de zahăr” în sufletul său, care a ținut mereu cu și la jucătorii săi.

Peste performanțele fotbalistice – campion cu Rapid (1967), Universitatea Craiova (1980) și Dinamo (1982) sau promovările în prima divizie cu Metalul Târgoviște (1961), Steagul Roșu Brașov (1969), Petrolul Ploiești (1977) și Rapid (1983), dar și selecționer al României în două rânduri (1973-1975 și 1980-1981) – Valentin Stănescu a rămas în amintirea celor cu care a lucrat prin felul său bonom de a fi și prin vorbele sale de duh.

Umor teribil

 

„Râdeai non-stop cu el”, mărturisesc mulți dintre cei care l-au avut antrenor.

„Era un tip care și la supărare tot găsea el ce să spună ca să înveselească atmosfera.

Nu-l puteai păcăli cu nimic însă, n-aveai cum să faci vreo prostie și să nu te «miroasă», era uns cu toate alifiile.

Băiat de București, avea școala străzii și șmecheria aia de golănaș, specifică celor umblați”.

PUBLICITATE

inRead invented by Teads

O mică parte dintre poveștile care îl au ca erou și care scot în evidență umorul teribil al lui nea Tinel vă sunt readuse în memorie de „Evenimentul zilei”.

 

Cum l-a păcălit pe Ion Ion

 

Printre cei care au jucat sub comanda lui Valentin Stănescu la Rapid, în perioada 1982- 1984, s-a aflat și Ion Ion.

 

Motivația „blatului”

 

Fostul mijlocaș spune că „nea Tinel avea și moduri mai aparte de a te aborda, mai puțin ortodoxe ca să zic așa.

Astfel, înaintea unui meci important, nu mai știu cu cine, vine la mine:

«Ioane, am auzit că azi ești blat!».

«Cine, bre, eu? Cine a zis?».

«Bă, a venit unul la mine, unul care umblă pe la echipe și s-a jurat că așa e».

«Nea Tinele, dacă n-ai încredere, eu am plecat și gata!».

«Ia stai, mă! Dacă zici că nu ești blat, zi după mine: Să dea Dumnezeu să intru cu mașina în pom, să mă fac praf și să nu mai îmi văd copilul!».

Eu, după el:«Să dea Dumnezeu să intru cu mașina în pom, să mă fac praf și să nu mai îmi văd copilul!».

«Gata, intră și joacă!».

Am jucat perfect, 3-0 am bătut parcă, iar la final «ei, cum e nea Tinele?».

«Da, bă, ai avut dreptate,dacă-l mai prind p-ăla, îi tai tendoanele! ». Trec câteva luni, și uitasem de poveste, înaintea altui meci important iar vine nea Tinel la mine: «Ioane, iar a venit ăla la mine!».

«Care, bre?»

«Ăla care a zis că ești blat».

«Păi n-ai zis, bre, că dacă îl mai vezi îi tai tendoanele?».

«Da, bă, dar acum a zis că e sigur că ești blat!».

Iar «să dea Dumnezeu… », iar intru, iar câștigăm.

Abia atunci am realizat că totul e o șmecherie a lui nea Tinel ca să mă ambiționeze, să dau mai mult decât de obicei”.

„Adversarul” Cornel Dinu

 

În perioada de un an petrecută pe banca celor de la Dinamo, cu care a și câștigat campionatul, Valentin Stănescu avea un rival în echipă în ce privea vorbele de duh, dar mai citit decât el: Cornel Dinu.

Și din acest motiv, tehnicianul evita să-l ia în colimator pe Dinu.

În seara dinaintea unui meci la Timișoara, în timp ce echipa și staff-ul erau la masă, căpitanul dinamovist n-a ezitat să-l înțepe el pe nea Tinel, mai ales că acesta ținea la glume, dar nu și la supărare.

Se servea ciorba, iar Dinu i s-a adresat antrenorului: „

Nea Tinele, mata ai lucrat și ca zidar, înainte?”.

„Nu, Corneluș, de ce întrebi?”.

„Păi, bre, ții lingura în mână ca pe mistrie!”.

„Hai sictir și vezi-ți de treaba ta!”, a venit replica acestuia în hazul general provocat de poanta lui Dinu.

„Ești mai bun, mânca-ți-aș!”

 

Un alt fost rapidist din acea perioadă, Aurel Mincu, rememorează un episod din iarna lui 1983.

„Am jucat câteva amicale prin țară înaintea returului. Așa am ajuns și la Tecuci. După meci, câștigasem. La vestiare, puhoi de lume, voiau autografe. Cabina era foarte mică, iar cu toți oamenii ăia înăuntru nici nu te mai puteai mișca.

Intră și nea Tinel:

«Ce-i aici, bă? Hai, toată lumea afară».

Ies ăia, nea Tinel se pune în ușă să nu mai intre careva.

Din când în când mai încerca câte unul să deschidă de afară, dar nea Tinel se împingea în ea și o închidea.

La un moment dat impinge unul de afară, cu forță, și bagă capul pe ușă.

Unul mare, cu o pălărie și mai mare.

Nea Tinel scoate celebrul lui briceag, pe care îl avea mereu cu el, apasă pe buton și sare lama:

«Ieși, bă, n-auzi? Ieși, că te tai!».

Pălăriosul bagă și el mâna în buzunar, scoate un mâner de cuțit, apasă pe butonul de pe mâner și sare o lamă de trei ori mai lungă. La care nea Tinel deschide larg ușa și îi spune ăluia:

«Intră, mânca-ți-aș, ești mai bun!».

Noi eram toți pe jos de râs.

Lecție de șmecherie la Craiova

 

Un titlu a câștigat Valentin Stănescu și cu Universitatea Craiova, în 1980.

El a antrenat în Bănie în returul sezonului 1978-1979 și tot campionatul următor.

Sorin Cârțu povestește un episod care scoate în evidență, deopotrivă, șmecheria și istețimea fostului mare tehnician.

„Tocmai câștigasem la Leeds în toamna lui ’79, apoi, imediat, duminică, meci acasă cu Dunărea Galați.

A doua zi, 12 noiembrie, ziua mea.

Voiam să-i cinstesc pe băieți, dar cum să fac, pentru că tot în lunea aia trebuia să intrăm în cantonament, jucam intermediară la FC Olt. I-am chemat la prânz pe toți acasă, am dat o friptură, a băut fiecare un șpriț-două, cât a vrut, după care hai la antrenament.

Dar cum să facem să nu ne simtă nea Tinel, care le știa pe toate?

El nu mai bea, dar ne povestise de vitejiile din tinerețe, «bă, eu intram cu Bazil Marian în bar și beam cu metrul!

Îi ceream ăluia un metru de bar și rădeam tot ce intra în metrul ăla!».

Zic «lasă, mă, că am adus eu gumă de mestecat de afară, luăm toți și nu ne simte!».

Începem antrenamentul, nicio problemă, după care, în partea a doua, trecem la miuță.

Se juca tare, iar la un moment dat nea Tinel, care făcea pe arbitrul, dă o decizie contra lui Balaci și a echipei lui.

Ilie, dar și noi, toți ceilalți, cu gura pe el:

«Ce fault, bre? De ce te bagi mata? Ți-am cerut noi să faci pe arbitrul?».

La care el, de colo,«gata, bă, oi fi greșit și eu!

Ce, eu n-am voie să greșesc?

Ce v-ați supărat așa, eu m-am supărat pe voi că mestecați toți gumă la antrenament!?».

Nouă, să ne cadă fața.

Ce băiat, nea Tinel!

Își dăduse seama, dar ne lăsase să credem că l-am păcălit”.

 

sursa: evz.ro

 

Giulestiul lui nea Tinel Stanescu era incarcat de Iubire, Speranta si Unitate.

Prin ochi de princhindel aveam sa-l surprind pe primul meu antrenor al Rapidului majestuos, intelept si plin de speranta.

De speranta promovarii pe prima scena fotbalistica a Marii Sale Iubiri: RAPID.

Alaturi de batranii Giulestilor, cu steagul croit de mama mea, aveam sa reusesc prima promovare.

Toate s-au schimbat de atunci.

Iar Giulestiul este cel ce a pierdut cel mai mult: pe nea Tinel, nea Mincea, tineretea mea, frumoasele echipe si mai grav Galeria.

 

In 2018 cand Giulestiul va fi imbracat in haine de sarbatoare suntem datori a fi din nou.

Plini de Iubire, Speranta si Uniti.

Macar din Respect pentru Marii Monstrii Sacri care ne-au incredintat Rapidul.

Iar noi am cam uitat de el...........

 

FzR!!

Nemuritorul "jago"

Rohani face parte din tribul Bajau, un trib care trăieşte în Indonezia, oameni care îşi câştigă existenţa - extrem de modestă, de altfel - de pe urma pescuitului.

Aceştia sunt recunoscuţi, însă, pentru uşurinţa cu care se scufundă în apele învolburate.

Rohani trăieşte în insulele Togean, Indonezia.

Prima dată s-a scufundat când avea doar 5 ani.

"Tatăl meu îmi tot spunea: 'Să nu te temi de peşti, vei vedea alţii mult mai mari, unii care poate te vor depăşi în lungime!'", îşi aminteşte bătrânul.

Într-un final, copilul, la acea vreme, a învăţat să-şi înfrunte teama. Tatăl său l-a iniţiat în tainele scufundării - cum să respire, cum să reducă aproape de zero efortul şi, cel mai important, cum să respecte şi să cinstească "spiritele din adâncuri".

Abia la 20 de ani i s-a permis să se scufunde de unul singur.

Şi tot atunci a fost acceptat în trib ca fiind "bărbat".

Zilele au trecut şi tânărul dădea dovadă de o iscusinţă cum nu se mai văzuse în tribul său.

N-a trecut mult şi şi-a căpătat renumele de "jago".

Asta însemna că era considerat maestru.

După ce s-a căsătorit, i-au venit pe lume şi copiii - două fete şi un fiu.

Pentru a-i putea creşte, avea nevoie de mai mulţi bani.

Iar asta însemna să muncească mult mai mult.

"Într-o bună zi, am decis să plec din satul meu, Kabalutan. Căutam o slujbă mai bine plătită, trebuia să câştig mai mulţi bani pentru a-mi întreţine familia", îşi aminteşte acesta.

"Dacă rămâneam acolo, viaţa mea ar fi fost cu totul alta. Dar, pentru că am făcut atât de multe drumuri, am devenit alt om. Am plecat de pe o insulă pe alta, am vânat zi şi noapte. La un moment dat, m-am dus pe o barcă de pescuit. Acolo foloseam plase, şi nu mâinile goale, dar m-au luat pentru experienţa mea pe apă", spune bătrânul.

În timp ce acesta era departe de familie, fiul său a început să facă scufundări.

Nu avea mai deloc experienţă, iar asta i-a adus, într-un final, moartea.

Când Rohani a aflat, a vrut să-şi ia zilele cu un pumnal.

A ales, însă, să rămână în viaţă pentru familia sa.

Şi-a adus aminte apoi cum, în copilărie, a văzut o siluetă în apă. Credea că era un pescar...

Însă silueta pe care o văzuse pe fundul apei era un spirit al adâncurilor.

"Dacă distrugem recifele, recifele ne vor distruge, într-un final, pe noi. Se pare că am început să pescuim mai mult decât ne permit spiritele, iar asta le face să se întoarcă împotriva noastră... Cum noi le luăm viaţa, aşa ne-o iau şi ele", spune Rohani.

Acum, Rohani este un bătrân trist, gârbovit, care nu mai are nimic din forţa de odinioară.

Ochii săi, însă, spun şi astăzi poveşti desprinse parcă din altă lume.

 

sursa: libertatea.ro

 

Batranul Rapid a trecut de milioane de ori prin povesti in care s-au impletit deznadejdi, neajunsuri, lacrimi si rataciri.

Scufundat adesea in adancuri, Rapiduletul a stiut insa intotdeauna sa se ridice la suprafata.

Pentru ca tot in aceste adancuri se gasesc alaturi de primejdii si cele mai inestimabile comori.

Iar daca la suprafata temerarul nostru Jago Visiniu ne va regasi, firul povestii nu poate fi decat unul de succes.

Pentru ca succesul oamenilor simpli inseamna increderea ca oricand pot invinge cele mai dificile momente.

Iar drumul lor este intotdeauna:

 

OBLIGATORIU INAINTE!

 

FzR!

De la moarte pana-n Zori

Thomas Wolfe, alias Geniul din pelicula cu acelasi nume aparuta pe marile ecrane in acest an, e poate cel mai mare dramaturg american, creator a rauri de pagini scrise, dar oprite deocamdata de la lumina tiparului.

Editorul sau este Maxwell Perkins, nimeni altul decat descoperitorul intre anii 1920-1930, al scriitorilor Ernest Hemingway si Francis Scott Fitzgerald, este o prezenta discreta, loiala, dar mai ales dispusa la truda pana la sacrificiu.

Miile de file scrise de marele Thomas Wolfe au fost parcurse si editate de Max, omenirii revenindu-i astfel privilegiul de a se bucura de opere precum “Priveste, inger, catre casa” si "“De la moarte pana-n zori”.

Aparent parasit de catre romancier, plecat intre timp sa incante Infinitul, Maxwell Perkin primeste o ultima scrisoare din partea acestuia.

Randurile sale il asigura pe Max de intreaga sa Iubire si Recunostinta.

Rapidul, Geniul ce ne va scrie inca milioane de pagini, aduce vestea Zorilor plini de Lumina si Caldura.

Noi toti, cei cu Inima Visinie, avem datoria de a strange randurile si de a-i dovedi Iubirea Noastra MAXima.

FzR!!!

The Simpsons

Familia Simpson a luat naștere în urmă cu 26 de ani din imaginația lui Matt Groening, un celebru desenator american premiat cu două premii Emmy.

A câștigat milioane de fani în toată lumea prin personajele Homer, Marge, Lisa și Bart și mai ales prin scenele comice, astăzi fiind încă unul dintre cele mai bune seriale de comedie din lume. 

Dincolo de calitatea comediei, unele episoade par învăluite de mister ce par a scrie file în cartea lui Nostradamus.

Într-un episod din anul 1997 orașul simpsonilor, Springfield, se confruntă cu criza virusului Ebola. Marge ține o carte în mână pe care se poate observa cu claritate titlul ”George cel curios și virusul Ebola”, și o persoană pe pat , bolnavă și afectată de virus.

La acea vreme Ebola era cunoscut ca fiind periculos, dar niciun indiciu nu transforma virusul într-o amenințare pentru omenire.

În 2013 a izbucnit criza Ebola, ”pacientul zero” fiind considerat un copil din Guineea care a contactat virusul de la lilieci.

În data de 14 ianuarie 1993, în cadrul episodului ”Marge vs. Monorail”, pe peretele de decor al unei săli de dans, este desenat un tablou care conturează perfect imaginea gemenilor prăbușindu-se după atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

De asemeni, în episodul ”Burt către viitor”, transmis în anul 2000, Lisa devine președinta USA și se confruntă cu o criza economică și falimentul Americii după ce Donald Trump a fost președinte.

Până la data transmisiei episodului, Donald Trump nu a menționat niciodată că are intenții politice cu privire la șefia USA.

Șirul de preziceri continuă în număr destul de mare pentru a nu fi luat în seamă.

De pildă, în martie 2015, Homer citește un ziar care pe prima pagină anunță că uraganul Consuela a fost oprit la granița Americii. Opt luni mai târziu, un uragan, numit Patricia, a lovit Mexicul, în același loc în care apărea știrea din ziarul lui Homer Simpson.

În 1995, în episodul ”Nunta Lisei”, viitorul soț al Lisei comunică prin intermediul unui smartwatch.
Tehnologia a apărut în 2012.

Internauții sunt de părere că toate acestea sun simple coincidențe, însă cei mai mulți sunt absolut convinși că serialul conține mesaje ascunse pentru ochii vigilenți, cauza și sursa lor rămânând încă necunoscută.

 

Previziunile nu se opresc insa aici.

Inca din 1995 este prezentata noua sigla a fcsb-ului. 



Tot in acelasi an in benzile desenate ale lui Matt Groening apare scandalul legat de prabusirea Ligii 1 si cel legat de impartirea drepturilor tv intre echipele primariilor singurele afiliate frf.

Un an mai tarziu previziunea lui Matt Groening anunta inceputul unei noi ere al echipei din cartierul Giulesti: marirea capacitatii Stadionului Valentin Stanescu - Etihad Airlines Arena pana la 150.000 locuri, inscrierea in La Liga si rezilierea contractului cu Ronaldo.

Cuplul Barbalau si Berechet continua sa uimeasca Europa prin prestatiile lor perfecte.
De altfel Berechet prin noul contract de sponsorizare propus Rapidului va asigura intregului fenomen fotbalistic din La Liga rasfatul culinar bogat in vinamine si proteine, prin lantul de restaurante Chef Berechet.

Daca macar una dintre previziunile serialului The Simpsons nu s-ar fi indeplinit am fi avut ceva dubii.
Altfel, nu ne ramane decat sa ne ingrijoram decat de noua capacitate a Stadionului Valentin Stanescu - Etihad Airlines Arena.
Cu siguranta insuficienta, atata timp cat numarul abonatilor a depasit in 2023 cota 1.000.000.

FzR!!

 

Copii Capitanului Grant

Romanul relateaza aventura copiilor capitanului Grant in cautarea tatalui lor, care naufragiase cu vasul "Britannia" in Patagonia, unde se pare ca devenise captivul bastinasilor.
 Impreuna cu ei calatoreste (din intamplare, confundand vasul pe care trebuia sa se imbarce) renumitul profesor J. Paganel, secretarul Societatii de Geografie din Paris si al altor societati din Europa.
Ajunsi in extremitatea sudica a continentului american, dupa ce au strabatut stramtoarea Magellan, decid ca o parte din membrii expeditiei (lordul Glenarvan, Paganel, Robert Grant si trei marinari) sa parcurga spre rasarit uscatul, iar cealalta parte sa treaca din nou prin stramtoare, asteptandu-i la paralela 37°.

Nenumarate vor fi intamplarile echipajului plecat spre rasarit: Robert este rapit de vulturul condor, se intalnesc cu bastinasii, se salveaza cu ajutorul unui copac plutitor, ba mai mult, navigheaza spre o directie gresita (tot paralela 37°, dar emisfera australa). Urmeaza noi peripetii in zona musonilor din Oceanul Indian, pana cand membrii echipajului vor ajunge in Australia.
Aici, la Capul Bernoulli, copiii capitanului Grant afla primele vesti despre tatal lor de la Ayrton, un naufragiat de pe "Britannia".
In Australia copiii trec din nou printr-o sumedenie de aventuri. Toate acestea vor conduce insa la un final fericit, deoarece il vor gasi pe capitanul Grant.

 

Copii de astazi ai Capitanului Grant, porniti in directia Rasaritului, se numesc Dragne, Boian, Ursescu, Costache, Geambaşu, Ioniţă, Cocu, Stancu, Dovleac, Bărbălău, Berechet sau pur si simplu cei multi si fara nume, dar cu Dragoste pentru RAPID.

Peripetiilor lor atrag simpatii si admiratie.

Ei, impreuna cu noi toti, fie chiar risipiti in toate colturile acestei lumi, scriem istoria.

De care va fi mandra mai tarziu stra-nepotii copiilor Capitanului Grant.

Poate astazi, in golful Curtii de Apel Bucuresti, copii nu-si vor regasi tatal, insa cautarea si speranta conteaza cel mai mult.

Atata timp cat stim deja de la Jules Verne ca deznodamantul va fi cu siguranta unul fericit.

 

FzR!!

Chef Berechet

Constantin Berechet poartă un număr cu greutate în istoria Rapidului. Goanță, Lupu, Herea sau Pancu sunt predecesorii tricoului cu numărul 10, acum a venit rândul lui Costi să-l poarte.

E atacant la AFC Rapid, are 20 de ani, dar în același timp, pentru a se întreține, lucrează ca bucătar la un restaurant din Capitală. Berechet a povestit mai multe într-un interviu exclusiv pentru Gazeta Sporturilor.

- Costi, ți-ai îndeplinit visul de a juca pe Giulești. Cum a fost la primul meci în fața a 2.000 de suporteri?
- Așa este, mi-am îndeplinit visul pe care-l aveam încă de la 6 ani. De atunci îmi doresc să joc pe Giulești.

Le mulțumesc domnilor Mihai Iosif și Silvian Dobre pentru că m-au sprijinit și m-au ajutat să-mi îndeplinesc acest vis.

Le mulțumesc că mă ajută în continuare.

Chiar nu pot exprima ce am simțit.

Atmosfera a fost fantastică. Rapid a avut întotdeauna cei mai frumoși suporteri și cei mai fanatici.

M-am simțit incredibil să văd atâția suporteri în tribune.

- Ce obiective ai cu AFC Rapid?
- Îmi doresc să pot contribui la ridicarea Rapidului și să joc cu AFC într-o ligă superioară.

Chiar și în Liga 1 sau a doua.

- Erai și în vederile primei echipe în urmă cu câțiva ani. Ce s-a întâmplat de n-ai debutat?
- Da, m-am pregătit o perioadă cu echipa mare sub comanda domnului Alexa.

Nu știu exact ce s-a întâmplat de n-am debutat. D

omnul Alexa mă aprecia și mi-a spus că am nevoie de jocuri pentru a crește și mi-a zis că ar fi bine să joc o jumătate de sezon în Liga a 3-a.

Din păcate m-am accidentat și m-am făcut bucătar, hobby-ul meu de mic.

- Cum se împacă bucătăria cu fotbalul?
- Lucrez ca bucătar încă de la începutul campionatului, însă încerc să ajung pe cât posibil la antrenamente și să mă pregătesc și singur. Când am meciuri mă învoiesc.

- Dar nu ești obosit?
- Au existat cazuri în care am dormit doar 3-4 ore înaintea meciurilor, dar dragostea pentru Rapid e mai mare ca orice.

- Au mâncat oameni din fotbalul românesc la restaurantul unde ești bucătar?
- Au fost mai mulți jucători din Liga 1. Pot spune că din mâna mea a mâncat și Bălgrădean, portarul Concordiei Chiajna.

- Ce te-ar convinge să renunți la muncă și să te axezi doar pe fotbal?
- Aș renunța și mâine pentru a mă pregăti 100%, însă sunt și la facultate și am nevoie de ceva bani să-mi plătesc taxa, să mă întrețin, pentru că nu sunt din București.

Am venit aici la 15 ani, iar de atunci au avut grijă de mine sora și cumnatul meu cărora le sunt foarte recunoscător.

Acum am ajuns la 20 de ani, nu pot aștepta bani de la părinți, dar am încredere că totul o să fie bine și Rapid va ajunge acolo unde îi e locul.

- Transmite-le un mesaj suporterilor Rapidului.
- Le mulțumesc foarte mult suporterilor rapidiști pentru că sunt alături de noi.

Cel mai mult am apreciat atașamentul lor față de noi.

Deși avem unele meciuri mai slabe, ei ne încurajează și ne ajută să ridicăm capul și să mergem mai departe.

Și eu sunt unul dintre suporterii Rapidului.

Hai Rapid! 

AFC Rapid este lider in seria a II-a din Liga a 5-a, cu 25 de puncte dupa noua meciuri si un golaveraj de 61-10.

 sursa. gsp.ro

Respect Costi Berechet!

Felicitari copile pentru educatia aleasa, ambitia si increderea ta.

De a ajunge acolo unde meriti.

Viitorul suna bine!!

FzR!!