Ieri s-au împlinit 76 de ani de la bombardamentul american asupra Bucureștiului, asalt aviatic care a lăsat în urmă 3.000 de morți, 2.500 de răniți și 2.800 de case distruse din zonele bucureștene din jurul Garii de Nord, Atelierele CFR și triajul de la Chitila.
Nimeni nu se aștepta la ce urma.
Rândurile lui Mihail Sebastian, din Jurnalul său, sunt cele ce descriu poate, cel mai autentic, cu un simț acut al detaliului ziua din 1944.
„Patru zile după bombardament, orașul era în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe s-a transformat în panică.
Toată lumea fuge sau vrea să fugă.
Azi au început să circule, pe aici, pe colo, câteva vagoane de tramvai.
Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraș nu are lumină.
Apă nu e.
Caloriferele nu funcționează.
Șiruri întregi de femei și copii cu găleți de apă vin, de la diverse puțuri sau cișmele unde se face coadă.
Într-o oră (și nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraș cu un milion de locuitori, a fost paralizat în cele mai simple funcțiuni de viață.
Numărul morților nu se cunoaște.
Circulă cifrele cele mai contradictorii.
Câteva sute?
Câteva mii?
4200 spunea Rosetti alartăieri, dar nici asta nu este sigur.
Ieri după-amiază am fost în cartierul Grivița.
De la gară la bulevardul Basarab, nici o casă, niciuna- nu a scăpat neatinsă.
Priveliștea e sfârșietoare.
Se mai dezgroapă încă morți.
Se mai aud vaiete de sub dărămături.
La un colț de stradă trei femei boceau, cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșâindu-și hainele, un cadavru carbonizat scos tocmai atunci de sub moluz.
Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua, plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coșmar.
Nu am făcut în stare să trec dincolo de Basarab - și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință.
E ciudat că în timpul bombardamentului nu am avut deloc impresia că e ceva foarte serios.
La început crezusem că e un exercițiu.
Pe urmă, când au început bubuiturile am crezut că sunt ale artileriei antiaeriene.
Când am ieșit în curte, am văzut plutind numeroase hârtii colorate, și-am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decât manifeste(......) Abia mai târziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului”.
Stadionul Giulești, zona încercuită, a rezistat ca prin minune acestor atacuri feroce ale bombardamentului american.
La 76 de ani ani distanță gurile rele ar putea afirma faptul că Giuleștiul a căzut sub loviturile dinților ascuțiți ai buldozerelor.
Istoria ne dovedeste insă că există minuni.
Si acestea se intâmplă in Giulesti.
Pentru ca pământul si Cerul din jurul universului nostru este sfânt.
FzR!!
