S-a trecut prea repede peste isprava Rapidului.
Mă refer, evident, la noua echipă vișinie, înființată în urmă cu doi ani și care și-a recăpătat numele legendar după ce, înființată ca Academia Rapid, a reușit să recupereze marca.
Unii continuă să comenteze ironic afirmația că Rapid ar reprezenta o stare de spirit inconfundabilă.
Aceiași bagatelizează și definiția lui George Copos că Rapid e „farmecul vieții”.
Respectivii trebuiau aduși să vadă cum suporterii au luat cu asalt, duminică, vechea arenă din Regie.
Pentru a asista la meciul care le-a asigurat băieților lui Pancu promovarea matematică în liga secundă.
La victoria cu 3-0 în fața Unirii Slobozia și la bucuria de după.
Când destule partide din primul eșalon se joacă în prezența câtorva sute de spectatori, uneori doar zeci!, Rapid a atras în tribune peste 8.000 de oameni, câtă frunză, câtă iarbă!
Dacă se mai îndoia cineva că formația giuleșteană înseamnă o lumină în peisajul fotbalului nostru, o pată de culoare, n-ar fi cazul să mai aibă vreun dubiu.
Grație fanilor ei, Rapid a fost, este și va fi mereu mai mult decât o echipă.
A fost, este și va fi un fenomen.
Deși nu-i stilul meu să fac complimente politicienilor, mă simt dator să-l laud pe Daniel Tudorache, primarul sectorului 1. Acesta a pus un umăr zdravăn, și nu numai, la renașterea Rapidului.
S-a zbătut din răsputeri cu vorba, dar și cu fapta.
De pildă, a readus lângă club personalități recunoscute ca având ADN vișiniu.
Între ele, alături de venerabilul actor Ion Dichiseanu, și pe Mircea Lucescu.
Apropo, acesta a urmărit sâmbătă seara finala Cupei Greciei, câștigată la Atena de Răzvan, după care s-a grăbit să prindă meciul Rapidului cu Slobozia!
În măsura în care fiul său a realizat eventul, izbândă fără egal pentru PAOK Salonic, Mircea însuși a trăit zilele acestea o deosebită satisfacție: statisticienii l-au plasat pe locul 2 în clasamentul antrenorilor cu cele mai multe trofee din întreaga istorie a fotbalului.
Cu 32 de cupe, Lucescu sr. e depășit doar de Alex Ferguson (49), însă îi devansează pe alți monștri sacri, pe Lobanovski (30) și pe Scolari (26), pe Guardiola (26) și pe Mourinho (25), pe Wenger (21) și pe alții.
Ca români, ar trebui să fim onorați de poziția lui Lucescu și mândri de autorul ei.
Poziție cu atât mai demnă de elogii cu cât se datorează unor performanțe realizate în cinci țări (România, Italia, Turcia, Ucraina, Rusia) și cu șapte echipe diferite (Dinamo, Rapid, Brescia, Galatasaray, Beșiktaș, Șahtior, Zenit).
De notat că a fost luată în calcul și Cupa Anglo-Italiană, câștigată cu Brescia în 1994, competiție pe care noi am ignorat-o ori chiar am contestat-o!
În schimb, n-am ezitat să-i punem în cârcă lui Luce mizeria că a păcălit-o pe Dinamo când a promis, o invenție!, că i-l va cumpăra pe Ionuț Șerban cu șase milioane de euro! „Care Șerban, habar n-am cine e băiatul ăsta, ce să fi căutat el la Șahtior?!”, s-a mirat tehnicianul.
Dar răul fusese comis.
Totuși, de ce noi, românii, ne purtăm fără respect, uneori la mișto, cu puținele personalități pe care le mai avem? Răspunsul l-a furnizat Dan Petrescu într-un interviu excelent acordat Gazetei.
Pentru că „nu știm să apreciem, nu avem cultul valorii”.
Din păcate, așa stau lucrurile.
Un articol de Ovidiu Ioanițoaia.
Mulțumim!
FzR!!!
