Guturaiul toamnei arămii a fost înlocuit vineri seară de freamătul sufletelor strânse cu dragoste în Giulești.
În juru-mi auzeam pașii gravi ai celor mai exigenți, convorbirile telefonice ale chibiților mulțumiți cu puțin dar molipsiți de eternă speranță, voci de copii repetând cu emoție imnul, cântece și încurajări.
Cine nu a pășit până acum prin Giuleștiului în zi de meci trebuie neapărat să o facă.
Câtuși de puțin, preț de câțiva pași măcar, pentru a simți fenomenul acesta unic, unde sufletele niciodată nu îmbătrânesc.
"Vedi Giulești e poi muori", mi-a trezit gândurile micul Goethe din mine...
În teren băieții s-au descurcat admirabil, iar în actul al 2-lea pot spune că Mister a dat șah de vreo 3-4 ori Regelui.
Mingea și VAR-ul s-au împotrivit golului doi.
Socotind însă de câte ori ne-am bucurat pot spune că ne-am refăcut copios golaverajul.
Tot ce contează, nu?
În noapte, până să intru în scara blocului, pe vis-a-vis am zărit două becuri aprinse.
M-am gândit, așa ca după o partidă de șah terminată "pat", să sun la ANAF.
Am renunțat.
Poate duminica viitoare vom fi mai norocoși.
Și pe tabela de marcaj, zic.
FzR!!
