vineri, 9 septembrie 2016

Un salut din vechea Troie / AHOE!!!

Ieri, "Ministrul Apararii Nationale", unicul Dan Coe ar fi implinit 75 de ani.
 
Mai mult decat un fotbalist, Dan Coe - devenit refrenul cel mai de pret al Giulestilor, va reprezenta pururi spiritul "mereu impotriva", sacrificiul suprem si destinul nedrept.
Precum al echipei ce a iubit-o atat de mult.
Presa vremurilor a surprins de-a lungul carierei sale instantanee ce nu mai au nevoie de niciun comentariu.









Din Dragoste pentru Nemuritorul Dan Coe, suntem condamnati a strange randurile, a lua deciziile cu intelepciune si duce Povestea mai Departe.
 
 „Un salut din vechea Troie,
AHOE!
Pentru faima lui DAN COE,
Şi înc-o dată că e voie,
AHOE!"
 
FzR!!

marți, 6 septembrie 2016

Fotbalistul aflat de 34 de ani in COMA!

Situatia lui Schumacher, aflat in coma de aproape doua luni a adus in atentia publica povestea unui fost fotbalist francez, aflat in coma de 34 de ani!!
 
In 1982, internationalul francez Jean-Pierre Adams a mers la spital pentru o operatie la genunchi.
Medicii i-au administrat o doza de anestezic ce trebuia sa dureze cateva ore.
Au trecut 34 de ani iar el tot nu s-a trezit. 
Povestea lui Adams a disparut treptat din atentia publica, lumea a mers mai departe si s-a schimbat, insa drama familiei sale a ramas. 
Adams e un adevarat pionier pentru fotbalistii franco-africani.
Cu 22 de selectii la nationala, Adams are mai multe meciuri pentru Franta decat nume importante precum David Ginola, Ludovic Giuly sau Just Fontaine. 
Povestea lui incepe in Dakar, Senegal, unde s-a nascut pe 10 martie 1948, cel mai mare dintre copiii unei familii numeroase.
Adams se indragosteste de fotbal, dar pune scoala pe primul plan la insistenta familiei.
Adams nu avea voie sa faca sport daca nu obtinea note bune. 
Adams a ajuns in Franta pentru studii, iar acolo a fost adoptat de o familie care locuia langa Paris.
S-a lovit imediat de problemele rasiale, insa colegii de la liceul Saint-Louis l-au iubit si l-au poreclit "Lupul Alb" dupa ce a demonstrat ce poate pe teren. 
Dragostea pentru fotbal a fost mai mare decat cea de scoala in final, pentru ca Adams a decis sa renunte la studii si s-a angajat la o fabrica in timp ce juca pentru Montagris. 
Apoi au aparut probleme medicale la un genunchi, iar cariera sa a fost in pericol.
In plus, Adams a fost implicat si intr-un accident serios de masina in care cel mai bun prieten al sau a murit iar el a ramas cu mai multe taieturi urate. 
La 19 ani, Adams se pregatea sa renunte si la fotbal.
S-a indreptat catre serviciul militar, insa in armata s-a remarcat tot prin fotbal.
A fost ales imediat in echipa armatei iar de acolo a fost recomandat la echipa din Nimes. 
S-a casatorit cu Bernadette, o frantuzoaica alba iar familia lui s-a impotrivit initial. 
 
Pana in acest punct, povestea lui Adams seamana cu cea a lui Lillian Thuram, care a facut cariera in fotbalul amator inainte sa devina campion mondial cu Franta si unul dintre cei mai iubiti fotbalisti francezi din istorie. 
La 22 de ani, Adams a dat probe la Nimes si a impresionat.
A semnat primul contract de profesionist si a lucrat cu Kader Firoud, antrenor situat pe locul 2 in topul longevitatii in Franta, dupa legendarul Guy Roux. 
Sub comanda lui Firoud, Adams reusea sa califice echipa in Europa pentru prima data in istorie si sa termine pe locul 2 in campionat, dupa Marseille. 
A urmat declinul lui Nimes iar Adams a plecat la Nice, echipa cu care avea s-o bata pe Barcelona in Cupa UEFA si cu care termina din nou pe locul 2 in campionat.
A urmat o perioada de accidentari care l-a facut sa renunte la nationala.
Debutase cu 5 ani in urma, facea cuplu perfect in aparare cu Marius Trésor si reprezenta o adevarata premiera pentru francezi: jucator de culoare nascut in Africa titular in nationala Frantei. 
A jucat si a fost acceptat in nationala pana in 1975, cand accidentarile l-au facut sa renunte.
S-a transferat la PSG, club recent infiintat si care cheltuia si atunci bani importanti pe jucatori.
Dar asa cum se intampla de multe ori, sumele mari investite nu inseamna si performanta, iar Adams a decis sa se retraga dupa un sezon dezamagitor cu PSG.
S-a apucat de scoala de antrenori.
Intr-o zi in care se pregatea sa mearga la cursuri, Adams a simtit o durere uriasa la un genunchi si a decis sa mearga la spitalul din Lyon.
Radiografia a aratat tendonul distrus iar un chirurg din spital i-a recomandat operatia.
Adams a fost de acord, iar ziua urmatoare, pe 17 martie, a ajuns la cutit. 
 
"E bine, sunt in forma, nu iti fac griji", i-a spus sotiei sale Bernadette cand a plecat dimineata spre operatie. 
Cateva ore mai tarziu, Bernadette era sunata de medicii de la spital. "Vino aici, acum!", i s-a spus pe un ton grav.
 
Adams intrase in coma. Bernadette a stat langa patul lui cinci zile si cinci nopti la rand in speranta unei schimbari, in timp ce ambii copii ai lor, Laurent si Frederic erau acasa cu bunicii. 
A fost o problema cu doza lui Adams de anestezic, marita peste limita din cauza faptului ca antestezistul se ocupa de opt operatii in acelasi timp!
Iar ca situatia sa fie complicata si mai mult, Adams nu a fost asezat intr-un pat corect pentru tipul acela de operatie, medicamentele administrate erau experimentale iar operatia a fost supervizata de un rezident. 
 
Adams nu s-a mai trezit niciodata. 
 
In luna noiembrie a fost mutat in Nord, la spitalul din Chalon, acolo unde Bernadette se ocupa zilnic de el.
Asta nu i-a impiedicat pe angajatii spitalului sa il neglijeze pe Adams.
Dupa ce a descoperit ca acesta a suferit o infectie din cauza asternuturilor ce putea sa-l costa viata, Bernadette a explodat de furie.
Adams a fost operat pentru ca infectia a patruns pana la oase.
In acest timp, sotia era permanent alaturi de el si spera ca se va trezi. 
Spitalul din Chalon nu l-a mai putut tine pe Adams iar sotia l-a mutat acasa.
Dormea in aceeasi incapere cu el iar noaptea se trezea ca sa-i schimbe pozitia. 
Bernadette a construit o casa special pentru noua situatie, pe care a denumite Casa Frumosului Sportiv Adormit.
S-a chinuit sa obtina un imprumut, insa a fost ajutata de cluburile Nimes si PSG, care i-au oferit cate 15.000 de franci.
Federatia franceza i-a platit 25.000 de franci si i-a oferit in continuare 6000 de franci pe saptamana in 1982. 
Fostele cluburi ale lui Adams au jucat meciuri amicale pentru a strange fonduri, iar organizatia Varietes Club de France, sustinuta de Zidane, Platini si Papin organizeaza si azi partide in numele lui.
 
Abia dupa 7 ani de la operatie s-au stabilit medicii vinovati pentru acest caz iar dupa inca patru ani sotia lui Adams a primit daune. 
Intre timp, viata continua acasa la Adams iar sotia are grija de el pentru ca spitalele nu pot sa trimita ajutor.
Bernadette nu vrea sa renunte la viata sotului ei, oricat ii este de greu. 
 
"Jean-Pierre simte, miroase, aude, tresare cand latra cainele. Dar nu poate sa vada", a povestit ea in 2007. 
 
Chiar si dupa 32 de ani, ea ramane convinsa ca va veni ziua in care sotul ei isi va reveni la normal.
 
"Am sentimentul ca timpul s-a oprit pe 17 martie 1982. Nu e nicio schimbare, nici in bine si nici in rau.
Nu are nevoie de asistenta respiratorie, dar e in stare vegetativa.
Anul trecut am mers la un neurolog specializat in traume, i-a facut teste si a confirmat daune severe la creier. Sunt multe traume ale creierului.
Nici nu imbatraneste, are cateva fire de par albe, atat", povestea Bernadette. 
 
Desi a recunoscut ca rutina "o omoara", Bernadette nu vrea sa ia in calcul eutanasierea sotului ei.
 
"Asa ceva e de neimaginat! El nu poate sa vorbeasca, nu pot sa decid in numele lui", spune ea. 
 
De cand e in coma Jean-Pierre Adams a devenit bunic.
Fiul sau Laurent, care a jucat fotbal intr-o perioada pentru Nimes, isi aduce copii des la el in speranta ca vocea nepotilor il vor impinge sa se trezeasca. 
 
Sunt sanse mici ca Adams sa revina la normal. Sunt sanse mici ca el sa mai deschida ochii vreodata.
 
Dar Jean-Pierre Adams va ramane tot timpul ca deschizator de drumuri pentru unii dintre cei mai mari fotbalisti din istorie.
Pentru generatii ca Franta '98 si 2000, numele sau va fi asociat cu Thuram, Desailly sau, de ce nu, Zinedine Zidane, toti plecati din saracia Africii in urmarirea unui vis pe care si l-au indeplinit.
 
Ce s-a intamplat in cei 34 de ani de cand Adams se afla in coma:
 
- PSG a fost cumparata de seici si isi propune Champions League;
 
- Franta a devenit campioana mondiala in 1998 si a jucat finala in 2006.
 
- Franta a castigat de doua ori campionatul european, in 1984 si 2000. 
 
- Sir Alex Ferguson s-a retras din antrenorat. 
 
- A cazut regimul sovietic;
 
- Au aparut televizorul color, PC-ul, internetul, laptopul, smartphone-ul si tableta.
 
- Rapiduletul este amenintat de faliment si-si asteapta condamnarea pe la usile Curtii de Apel Bucuresti.

sursa: sport.ro
 
Cu posibilitatea ca Povestile cele mai Frumoase ale Fotbalului Adormit , sa fie istorisite incepand din aceasta toamna taman din indepartatele taramuri ale ligii a V-a, noi cei mai mult pedepsiti, dar intotdeauna plini de Iubire si Incredere, visam in continuare.
Minunile de anul aceasta, fie ca se numesc Leicester, Campioana RAPID la grupa 2000, Sevilla, Islanda sau Portuegalia, ne dau cel putin dreptul de a visa.
 
Conditia obligatorie de a ne incapatana ca nimic nu este pierdut.
 
Iar un sfarsit, nu este decat un inceput de drum.
 
Poate ce-l mai frumos de pana acum.
 
FzR!!

Viaţa Sfîntului şi Dreptului Iov

Sfîntul şi dreptul Iov, cel de-al cincilea fiu al lui Avraam, traia in Hus (n.r. undeva in Arabia), fiind cel mai bogat om al tinutului si foarte temător de Dumnezeu.
 
Iov era om adevărat, milostiv cu mii de saraci, drept şi credincios, depărtîndu-se de la tot lucrul rău.
 
Şi acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curăţire, cum se aduceau jertfe sîngeroase atunci, socotind în sine: "ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu gîndul lui Dumnezeu."
 
Aşa făcea Iov în toate zilele, iar Dumnezeu îl iubea atît de mult încît avea încredere nelimitatã cã acesta nu-l va dezamãgi niciodatã.
Dumnezeu chiar pune rãmãşag cu Diavolul cã Iov nu se va îndepãrta niciodatã de El prin oricîte încercãri ar trece.
 
Astfel, Iov este supus unei serii de catastrofe şi drame familiale.
Îşi pierde animalele şi servitorii; copiii sãi mor cu toţii pentru ca într-un final chiar el sã cadã grav bolnav.
Credinţa lui neclintitã îi aduce critici din partea femeii, care l-a sfãtuit sã-şi întoarcã faţa de la Dumnezeu şi sã îşi punã capãt vieţii.
Prietenii lui Iov dau dovadã de solidaritate cu el încercînd fiecare sã explice suferinţele lui Iov: Elifaz aruncã vina asupra lui Iov spunînd cã Dumnezeu nu îi lasã pe cei drepţi sã sufere; Bildad încearcã sã extragã o lecţie din experienţa suferinţei, iar Ţofar îi aminteşte lui Iov cã viaţa este un mister şi cãutarea explicaţiei este zadarnicã.
Dialogul dintre Iov şi prietenii sãi cuprinde o întreagã filosofie a vieţii.
Elihu îl sfãtuieşte pe Iov sã îşi aminteascã de puterea lui Dumnezeu.
Iov nu poate fi alinat de sfaturile prietenilor şi se întoarce cãtre Dumnezeu care i se aratã într-o furtunã primind astfel un rãspuns indirect cu privire la suferinţele lui.
Prezenţa lui Dumnezeu demonstreazã încrederea pe care o avea în Iov.
Povestea lui Iov ne aratã cã nu întotdeauna existã legãturã între fapte şi consecinţele lor morale: uneori suferinţele sunt consecinţele faptelor noastre, dar existã şi situaţii în care Dumnezeu încearcã credinţa omului dupã cum vrea sã arate legenda lui Iov.
 
Într-un final fericit Iov îşi recapãtã sãnãtatea şi bogãţia.  
 
Povestea cutremuratoare spune ca Iov si-a castigat nemurirea la varsta de 248 de ani.
 
Oricat de greu ii este acum rapidistului adevarat, acest Iov milostiv, drept si suporter al fotbalului adevarat, trebuie sa creada ca la capatul acestei suferinte fara margini se afla sanatatea si bogatia sufleteasca.
Demonii, fie ca vin din capitalismul mioritic sau fenomenul "al intereselor ultras", se vor recunoaste curand invinsi de aceasta Iubire fara de Sfarsit.
In Drumul Nostru catre Infinit.
 
FzR!!
 
p.s.:
Multumesc, Teo!! :-)
 
 

vineri, 2 septembrie 2016

Pentru TOTTIdeauna!!

La inceput de Serie A, la inceputul ultimului an petrecut de Francesco Totti la Roma, fotbalistul a vrut sa dea share unor ganduri pentru suporteri. Si nu pentru ca mai are ceva de dovedit. Totti inseamna AS Roma si toti stim asta.
Dar asa e frumos, sa incepi sezonul cu vorbe si sentimente frumoase. Si sa-l termini cu lacrimi ca o poveste atat de frumoasa s-a incheiat. Totti+”12″+ AS Roma = Viata!
„Acum 27 de ani, am auzit o bataie in usa apartamentului familiei mele din Roma. Mama mea, Fiorella, s-a dus sa raspunda.
Ce s-a intamplat pe partea cealalta a usii mi-a definit cariera.
Cand a deschis usa, un grup de barbati s-au prezentat: directori sportivi.
Dar nu erau de la Roma. Purtau rosu si negru. Erau de la AC Milan. Si voiau sa ma duc sa joc pentru ei.
Cu orice pret. 
Mama dadea din maini in fata lor. Ce crezi ca le zicea?
Cand esti copil in Roma, exista doar doua posibilitati: Esti cu rosu sau cu albastrul cerului. AS Roma sau Lazio. Dar in familia mea, era o singura optiune.
Din pacate, n-am reusit sa-mi cunosc bine bunicul, deoarece a murit cand eu eram mic.
Dar mi-a lasat un dar grozav.
Din fericire pentru mine, bunicul meu Gianluca era un fan infocat al Romei si a transmis dragostea lui tatalui meu, care mi-a transmis-o mie si fratelui meu.
Iubirea noastra pentru Roma e ceva ce am mostenit si dat mai departe.
Roma este mai mult decat un club.
E parte din familia mea, sangele nostru, sufletele noastre.
Nu am reusit sa ne uitam la multe meciuri ale Romei la televizor, deoarece nu prea erau televizate in anii ’80. Dar cand am implinit 7 ani, tatal meu mi-a facut cadou niste bilete si am ajuns intr-un final sa-mi vad lupii, pe Stadio Olimpico.
Pot sa-mi inchid ochii si sa imi amintesc momentul.
Culorile, cantecele, fumul tortelor.
Stand acolo, pe stadion, intre fanii Romei, am simtit ca s-a aprins ceva in mine.
Nici nu am cuvinte prin care sa descriu experienta…
Bellissimo.
Ba am unul.
Unul singur care descrie ce s-a intamplat atunci.
In cartierul meu, San Giovanni, nu cred ca e cineva care m-a vazut vreodata fara o minge in brate sau rostogolindu-se pe langa picioare.
Pe aleile pietruite, printre catedrale, oriunde – eu jucam fotbal peste tot.
Inca de mic, am simtit mai mult decat dragoste pentru fotbal.
Am dezvoltat ambitia sa fac din dragostea asta cariera. Asa ca am inceput sa joc pentru diferite echipe de copii.
Aveam postere pe peretii din camera mea si poze din ziare cu Giannini, capitanul de la AS Roma.
Era un simbol.
Era copilul din Roma.
La fel ca mine.
 
Si apoi a fost ciocanitul in usa, cand eu aveam 13 ani.
Directorii de la AC Milan ma chemau sa joc pentru ei.
O oportunitatea sa joc la un club italian mare. Ce as fi putut alege?
Evident ca n-a fost decizia mea.
Mama mea era boss-ul.
Inca este boss-ul.
Si era foarte atasata de baietii ei, sa zicem asa. Asta sa fie explicatia.
Ca orice alta mama italianca, era putin cam prea protectoare.
Nu voia sa ma lase sa plec de acasa, de teama sa nu se intample ceva rau.
 
„Nu, nu”, le-a spus directorilor de la AC Milan.  „Nu-mi place. Nu, nu.”
 
Si asa s-a incheiat.
Primul meu transfer a fost anulat de catre boss.
Tata ne ducea pe mine si pe fratele meu la meciuri in weekend-uri.
Dar de luni pana vineri, mama detinea controlul.
Era ceva sa-i zici NU echipei AC Milan.
Ar fi insemnat multi bani pentru familia noastra.
Dar mama m-a invatat o lectie in acea zi. Casa ta e cel mai important lucru in viata.
Cateva saptamani mai tarziu, dupa ce am fost tinut sub observatie la unul dintre meciurile mele. Roma mi-a facut o oferta.
Urma sa port galben si rosu.
Mama stia. M-a ajutat de multe ori in cariera mea.
Da, era putin cam prea protectoare – Si inca este! – dar a facut atat de multe sacrificii ca sa se asigure ca eram pe teren in fiecare zi. Stiu ca anii de la inceputul carierei mele au fost grei pentru ea.

Mama ma ducea la antrenament si ma astepta in afara terenului.
Doua, trei, cateodata cate 4 ore.
Ma astepta in ploaie, in frig, nu conta.
Astepta, ca eu sa-mi indeplinesc visul.
Nu am stiut ca o sa debutez pentru Roma decat cu 90 de minute inainte de meci.
Stateam in autocarul echipei si simteam cum explodez de entuziasm.
Orice liniste pe care mi-o propusesem inainte cu o noapte disparuse.
Fanii Romei sunt atat de diferiti de ceilalti suporteri.
Se asteapta multe de la tine, atunci cand porti tricoul echipei.
Trebuie sa dovedesti ca meriti un loc intre ei si nici nu trebuie sa faci vreo greseala.
 
Cand am intrat pe teren in primul meu meci, eram coplesit de mandrie ca jucam pentru CASA MEA.
Pentru bunicul meu.
Pentru familia mea.
 
Au trecut 25 de ani si presiunea si privilegiul nu s-au estompat.
Normal, am facut greseli.
Si chiar a fost un moment acum 12 ani cand m-am gandit sa parasesc Roma pentru Real Madrid. Cand o echipa de succes, poate cea mai puternica echipa din lume, te cheama sa joci pentru ea, incepi sa te gandesti la viata pe care o poti duce in alta parte.
Am avut multe discutii cu presedintele de la AS Roma.
Dar, intr-un final, discutia pe care am avut-o cu familia mea mi-a amintit despre ce este vorba in viata.
Casa ta este totul!
 
Pentru 39 de ani, Roma a fost casa mea.
Pentru 25 de ani de cariera in fotbal, Roma a fost casa mea.
Fie ca am castigat Scudetto sau am jucam in Champions League, sper ca am reprezentat si ridicat culorile Romei cat mai sus.
Sper ca v-am facut mandri.
Poti spune ca sunt o persoana stabila.
Nici nu m-am mutat de la parinti pana cand nu m-am logodit cu sotia mea, Ilary.
Iar cand ma uit inapoi si ma gandesc ce imi va lipsi cand voi pleca, stiu ca va fi rutina, lucrurile marunte din fiecare zi.
Multele ore de antrenament, vorbele si glumele din vestiare.
Si cred ca cel mai mult imi va lipsi cafeaua pe care o beam cu colegii in fiecare zi.
Poate daca ma intorc aici pe un alt post, voi regasi aceste momente.
Lumea ma intreaba: De ce ti-ai petrecut intreaga viata la Roma?

"Roma inseamna familia mea, prietenii mei, oamenii pe care ii iubesc.
Roma inseamna marea, muntii, monumentele. Roma, normal, simbolizeaza romanii.
Roma semnifica galben si rosu.
Pentru mine, Roma este intreaga lume.
Clubul si orasul asta sunt viata mea.
”
 
(Francesco Totti pentru site-ul „The Players Tribune”)
 
Ziceam in introducere ca fanii Romei vor termina sezonul in lacrimi, pentru ca odata cu sezonul, se incheie si povestea lor si a lui Totti.
Dar nu e asa, povestea asta n-are cum sa se termine.
 
Atata timp cat orasul si echipa vor exista, vor exista si Totti si „12”-le lui.
 
Deci, pentru totdeauna!
 
sursa: eusunt12.ro
 
Nu incape nici cea mai mica indoiala in faptul va povestea de mai sus este plin de spiritul rapidist, zugravit in visiniu.
 
Roma, Romania, Rapid!!
 
Refuz sa cred ca a fost uitat ceva din invatamintele stra-stra-bunicilor nostri.
Din pacate suntem condamnati (deocamdata!) sa suportam un al 4-lea R.
Cea mai grea povara: Ratacirea.
 
Poate curand aceasta dezbinare, ce ne-a transformat Povestea Inimii in mii de cioburi, va gasi drumul cel drept.
Si vom scapa de aceasta ratacire.
Dureroasa.
Solutia este una simpla, la indemana si Infinit pulsand in Inimile Noastre:
 
Pentru Totdeauna: un RAPID, o CASA - Giulesti si o familie - suporteri, bunici, parinti si nepoti in visiniu.
TOATE acestea inseamna mai mult decat VIATA.
 
Atat de simplu...
Insa Rapiduletului Nostru i-a fost parca mai usor sa aleaga calea cea mai lunga, mai complicata si plina de maracinii amarului.
 
Poate de aceea il iubim atat de mult.
Pentru ca fara suferinta nu exista Iubire.
 
FzR!!!

vineri, 26 august 2016

Viaţa Infinitului


Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ceea ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer: Coloana infinitului.
Infinită a fost iubirea lui Brâncuşi pentru România şi pentru artă.
Pentru un timp infinit numele său se va identifica cu cel al ţării noastre.
De la un copilaş bătut cu nuiele de tatăl său a ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea.
A mers 2000 de kilometri pe jos, şi-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca în final el însuşi să afirme:
„Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece.”
 
În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi. Fiul al Mariei şi al lui Radu Nicolea Brâncuşi, el mai are încă cinci fraţi, familia lui este una înstărită şi respectată prin părţile locului.
Micul Brâncuşi era bătut de către fraţii mai mari şi de către severul său tată, fapte care l-au făcut încă de la doar câţiva anişori să plece de acasă.
 
Împlinind vârsta de 7 ani, el este trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală.
Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat.
La 9 ani el pleacă de acasă.
Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie.
Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde pentru câţiva ani este angajat într-o cârciumă.
În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară.
Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească.
Brâncuşi vine la Bucureşti, unde urmează cursurile Şcolii de Belle Arte.
Pentru acestea, el trebuie să vândă partea sa de moştenire unui dintre fraţi.
Constantin Brâncuşi este un elev model.
Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul şi anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani.
Mai târziu, el avea să afirme: “munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.”
El se face remarcat încă din primul an al studenţiei, când realizează Bustul lui Vitellius.
În perioada 1900-1902, sub îndrumarea profesorului său, Dimitrie Gerota, medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române, Brâncuşi realizează opera Ecorşeu, un studiu asupra corpului uman.
Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă la Ateneul Român, în 1903.
Lucrarea se găseşte în prezent la Muzeul de Artă din Craiova.
 
În 1902 , Brâncuşi absolvă cu notă maximă Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, iar în 1903, după ce îşi încheie stagiul militar, pleacă la Paris.
Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comanda a  unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila.
Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din Bucureşti.
Lucrarea nu a mulţumit consiliul care a dat comanda, şi din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota.
Mulţi era nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila, sau de poziţionarea epoleţilor.
Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul pleacă fără a mai primi şi restul de bani, şi decide să meargă la Paris pe jos. Ani mai târziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi povesteşte întâmplarea:
“Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris.
Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda.
Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă... şi dus am fost, pomenind de mama lor.”
 
Mirajul Occidentului îl cuprinde încă din 1896, când merge la Viena, unde şi-a câştigat traiul ca cioplitor de lemn.
Cu rucsacul în spate, Brâncuşi pleacă la Paris.
În drumul său către capitala culturii europe a secolului al XIX-lea şi al XX-lea, sculptorul poposeşte la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel.
În fiecare oraş el vizitează muzeele de artă, găsindu-şi în fiecare câte puţină inspiraţie.
În Viena, de exemplu, el admiră pentru prima dată sculpturile egiptene, care i-au influenţat arta.
După ce rămâne 6 luni la München, el porneşte la drum prin Bavaria, Elveţia, ca în final să ajungă pe pământ francez.
În apropierea oraşului Lunéville, Brâncuşi este surprins de o ploaie rece, în urma căreia se alege cu o pneumonie infecţioasă.
Rămâne pentru scurt timp la un spital de maici, pentru a se trata.
În urma bolii nu mai are forţa necesară de a parcurge drumul pe jos, şi până la Paris ia trenul. 
Într-un interviu acordat în 1942, Brâncuşi îşi aminteşte cu amărăciune în glas drumul până în capitala franceză: “„N-aveam unde dormi pe vreme rea.
Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru.
Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine.
Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor.
Mergeam cântând.
Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”

Primul an petrecut în Paris a fost unul de mare încercare pentru Brâncuşi: nu a putut crea, iar trecerea zilelor fără a muri de foame sau de boală era o adevărată victorie.
“La Paris am dus-o greu, la început.
Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad.
De foame. De boală.
Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.” Lucrurile au început să se îmbunătăţească în 1905, când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi oferă o bursă de studiu, pentru a se putea înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde va fi la clasa artistului Antonin Mercié.



În 1906, Constatin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris.
Îi impresionează pe critici, dar el nu este satisfăcut de lucrările sale.
În acelaşi an, el este forţat să părăsească Şcoala de Belle Arte, din cauza faptului că împlinise vârsta de 30 de ani, vârstă limită pentru a putea fi student acolo.
La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze din 1907, unde Brâncuşi participa cu un bust, un cap de copil şi „Mîndria“, celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă şansa de a deveni ucenicul său.
Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerând că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, avea să explice mai târziu.


Din 1909, Brâncuşi îşi stabileşte domiciliul şi atelierul pe strada Montparnasee.
Celebra adresa, Rue de Montparnasee, 54 va deveni un adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii.
În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea.
Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un momument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău.

“Eu nu creez păsări, ci zboruri”

În 1908, Brâncuşi realizează prima lucrare care nu este influenţată de moda europeană sau stilul lui Rodin, Sărutul. Tehnica lui Brâncuşi, cea a cioplirii directe, a făcut senzaţie în rândurile artiştilor de la începutul secolului al XX-lea.
El a adus din mâinile gopodarilor cioplitori în lemn direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei.
În 1909, Brâncuşi revine în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” primeşte premiul II ex aequo, împreună cu Paciurea şi Steriadi.
Drumul formelor simplificate evoluează  în 1912 cu celebra “Măiastră”, lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti.
Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, până în 1940. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea este deschis de Brâncuşi, cu o sculptură din bronz şlefuit, având ca temă de inspiratie tot pasărea.
Pasărea în spaţiu redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte.
Din 1913, Brâncuşi expune şi în Statele Unite ale Americii. Expune la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago în acelaşi timp, unde stârneşte admiraţie cu celebra sculptură Domnişoara Pogany.
În 1914, sub influenţa Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl foloseşte ca materie primă pentru Fiul risipitor.
Cu gândul la casa părintească şi la plaiurile mioritice, în 1918, Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti.

 
În 1937 şi 1938 vine în România pentru inaugurarea complexului de la Târgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oţel, mult mai mari ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.

Devine unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea. După ce lasă moştenire României simbolul geniului său infinit, el se retrage în atelierul său din Paris.
Dorul de ţară îl mistuie încontinuu.
Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale.
În Franţa fiind, el ţine legătura cu compatrioţii din România, care îl pun la curent cu noutăţile vieţii culturale de aici. În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale:
„ Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec.”

Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris.


Autor Schiopu Ana-Maria sursa: .historia.ro

Rapidul, Zborul spre Infinit, fie el de doar 2000 km sau inca 2000 de ani, pare destinul geaman cu cel al Genialului Marele Constantin Brâncuşi.
Descult de atatea ori, istovind parca vesnic la munca de jos, indurand foamea, boala economica si exilul, Rapiduletul nu a renuntat niciodata.
Pentru simplul motiv ca a stiut intotdeauna faptul ca la capatul drumului, oricat de lung ar fi, dincolo de cupe si flori, va fi Iubirea.
Infinita.
Precum o Coloana pe care se sprijina Cerul.
Legatura de Suflet dintre Cele Doua Galerii.
Pentru o singura Iubire.

Ce nu poate fi uitata niciodata.

FzR!!!