Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ceea ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer: Coloana infinitului.
Infinită a fost iubirea lui Brâncuşi pentru România şi pentru artă.
Pentru un timp infinit numele său se va identifica cu cel al ţării noastre.
De la un copilaş bătut cu nuiele de tatăl său a ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea.
A mers 2000 de kilometri pe jos, şi-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca în final el însuşi să afirme:
„Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece.”
În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa din comuna Pestişani, judeţul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi. Fiul al Mariei şi al lui Radu Nicolea Brâncuşi, el mai are încă cinci fraţi, familia lui este una înstărită şi respectată prin părţile locului.
Micul Brâncuşi era bătut de către fraţii mai mari şi de către severul său tată, fapte care l-au făcut încă de la doar câţiva anişori să plece de acasă.
Împlinind vârsta de 7 ani, el este trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală.
Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat.
La 9 ani el pleacă de acasă.
Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie.
Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde pentru câţiva ani este angajat într-o cârciumă.
În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară.
Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească.
Aici, pentru a-şi ocupa timpul, el începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat.
La 9 ani el pleacă de acasă.
Prima oprire o face la Târgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie.
Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde pentru câţiva ani este angajat într-o cârciumă.
În tot acest timp, talentul său către arta cioplitului în lemn se materializează, până când, în 1894, el este înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, după ce se face remarcat când îşi construieşte singur o vioară.
Dorinţa de continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând singur să scrie şi să citească.
Brâncuşi vine la Bucureşti, unde urmează cursurile Şcolii de Belle Arte.
Pentru acestea, el trebuie să vândă partea sa de moştenire unui dintre fraţi.
Constantin Brâncuşi este un elev model.
Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul şi anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani.
Mai târziu, el avea să afirme: “munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.”
El se face remarcat încă din primul an al studenţiei, când realizează Bustul lui Vitellius.
În perioada 1900-1902, sub îndrumarea profesorului său, Dimitrie Gerota, medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române, Brâncuşi realizează opera Ecorşeu, un studiu asupra corpului uman.
Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă la Ateneul Român, în 1903.
Lucrarea se găseşte în prezent la Muzeul de Artă din Craiova.
Pentru acestea, el trebuie să vândă partea sa de moştenire unui dintre fraţi.
Constantin Brâncuşi este un elev model.
Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul şi anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani.
Mai târziu, el avea să afirme: “munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.”
El se face remarcat încă din primul an al studenţiei, când realizează Bustul lui Vitellius.
În perioada 1900-1902, sub îndrumarea profesorului său, Dimitrie Gerota, medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române, Brâncuşi realizează opera Ecorşeu, un studiu asupra corpului uman.
Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă la Ateneul Român, în 1903.
Lucrarea se găseşte în prezent la Muzeul de Artă din Craiova.
În 1902 , Brâncuşi absolvă cu notă maximă Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, iar în 1903, după ce îşi încheie stagiul militar, pleacă la Paris.
Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comanda a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila.
Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din Bucureşti.
Lucrarea nu a mulţumit consiliul care a dat comanda, şi din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota.
Mulţi era nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila, sau de poziţionarea epoleţilor.
Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul pleacă fără a mai primi şi restul de bani, şi decide să meargă la Paris pe jos. Ani mai târziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi povesteşte întâmplarea:
“Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris.
Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda.
Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă... şi dus am fost, pomenind de mama lor.”
Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comanda a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila.
Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din Bucureşti.
Lucrarea nu a mulţumit consiliul care a dat comanda, şi din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota.
Mulţi era nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila, sau de poziţionarea epoleţilor.
Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul pleacă fără a mai primi şi restul de bani, şi decide să meargă la Paris pe jos. Ani mai târziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi povesteşte întâmplarea:
“Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris.
Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda.
Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă... şi dus am fost, pomenind de mama lor.”
Cu rucsacul în spate, Brâncuşi pleacă la Paris.
În drumul său către capitala culturii europe a secolului al XIX-lea şi al XX-lea, sculptorul poposeşte la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel.
În fiecare oraş el vizitează muzeele de artă, găsindu-şi în fiecare câte puţină inspiraţie.
În Viena, de exemplu, el admiră pentru prima dată sculpturile egiptene, care i-au influenţat arta.
După ce rămâne 6 luni la München, el porneşte la drum prin Bavaria, Elveţia, ca în final să ajungă pe pământ francez.
În apropierea oraşului Lunéville, Brâncuşi este surprins de o ploaie rece, în urma căreia se alege cu o pneumonie infecţioasă.
Rămâne pentru scurt timp la un spital de maici, pentru a se trata.
În urma bolii nu mai are forţa necesară de a parcurge drumul pe jos, şi până la Paris ia trenul.
Într-un interviu acordat în 1942, Brâncuşi îşi aminteşte cu amărăciune în glas drumul până în capitala franceză: “„N-aveam unde dormi pe vreme rea.
Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru.
Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine.
Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor.
Mergeam cântând.
Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”
“La Paris am dus-o greu, la început.
Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad.
De foame. De boală.
Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.” Lucrurile au început să se îmbunătăţească în 1905, când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi oferă o bursă de studiu, pentru a se putea înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde va fi la clasa artistului Antonin Mercié.
În 1906, Constatin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris.
Îi impresionează pe critici, dar el nu este satisfăcut de lucrările sale.
În acelaşi an, el este forţat să părăsească Şcoala de Belle Arte, din cauza faptului că împlinise vârsta de 30 de ani, vârstă limită pentru a putea fi student acolo.
La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze din 1907, unde Brâncuşi participa cu un bust, un cap de copil şi „Mîndria“, celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă şansa de a deveni ucenicul său.
Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerând că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, avea să explice mai târziu.
Îi impresionează pe critici, dar el nu este satisfăcut de lucrările sale.
În acelaşi an, el este forţat să părăsească Şcoala de Belle Arte, din cauza faptului că împlinise vârsta de 30 de ani, vârstă limită pentru a putea fi student acolo.
La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze din 1907, unde Brâncuşi participa cu un bust, un cap de copil şi „Mîndria“, celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă şansa de a deveni ucenicul său.
Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerând că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, avea să explice mai târziu.
Din 1909, Brâncuşi îşi stabileşte domiciliul şi atelierul pe strada Montparnasee.
Celebra adresa, Rue de Montparnasee, 54 va deveni un adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii.
În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea.
Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un momument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău.
Celebra adresa, Rue de Montparnasee, 54 va deveni un adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii.
În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: Rugăciunea.
Sculptura, repezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un momument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău.
“Eu nu creez păsări, ci zboruri”
În 1908, Brâncuşi realizează prima lucrare care nu este influenţată de moda europeană sau stilul lui Rodin, Sărutul. Tehnica lui Brâncuşi, cea a cioplirii directe, a făcut senzaţie în rândurile artiştilor de la începutul secolului al XX-lea.
El a adus din mâinile gopodarilor cioplitori în lemn direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei.
În 1909, Brâncuşi revine în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” primeşte premiul II ex aequo, împreună cu Paciurea şi Steriadi.
Drumul formelor simplificate evoluează în 1912 cu celebra “Măiastră”, lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti.
Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, până în 1940. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea este deschis de Brâncuşi, cu o sculptură din bronz şlefuit, având ca temă de inspiratie tot pasărea.
Pasărea în spaţiu redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte.
El a adus din mâinile gopodarilor cioplitori în lemn direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei.
În 1909, Brâncuşi revine în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” primeşte premiul II ex aequo, împreună cu Paciurea şi Steriadi.
Drumul formelor simplificate evoluează în 1912 cu celebra “Măiastră”, lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti.
Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, până în 1940. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea este deschis de Brâncuşi, cu o sculptură din bronz şlefuit, având ca temă de inspiratie tot pasărea.
Pasărea în spaţiu redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte.
Din 1913, Brâncuşi expune şi în Statele Unite ale Americii. Expune la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago în acelaşi timp, unde stârneşte admiraţie cu celebra sculptură Domnişoara Pogany.
În 1914, sub influenţa Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl foloseşte ca materie primă pentru Fiul risipitor.
Cu gândul la casa părintească şi la plaiurile mioritice, în 1918, Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti.
În 1914, sub influenţa Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl foloseşte ca materie primă pentru Fiul risipitor.
Cu gândul la casa părintească şi la plaiurile mioritice, în 1918, Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti.
În 1937 şi 1938 vine în România pentru inaugurarea complexului de la Târgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oţel, mult mai mari ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.
Devine unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea. După ce lasă moştenire României simbolul geniului său infinit, el se retrage în atelierul său din Paris.
Dorul de ţară îl mistuie încontinuu.
Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale.
În Franţa fiind, el ţine legătura cu compatrioţii din România, care îl pun la curent cu noutăţile vieţii culturale de aici. În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale:
„ Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec.”
Dorul de ţară îl mistuie încontinuu.
Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale.
În Franţa fiind, el ţine legătura cu compatrioţii din România, care îl pun la curent cu noutăţile vieţii culturale de aici. În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvântului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plâns de jale:
„ Patria mea este pământul care se-nvârteşte, briza vântului, norii care trec.”
Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris.
Autor Schiopu Ana-Maria sursa: .historia.ro
Rapidul, Zborul spre Infinit, fie el de doar 2000 km sau inca 2000 de ani, pare destinul geaman cu cel al Genialului Marele Constantin Brâncuşi.
Descult de atatea ori, istovind parca vesnic la munca de jos, indurand foamea, boala economica si exilul, Rapiduletul nu a renuntat niciodata.
Pentru simplul motiv ca a stiut intotdeauna faptul ca la capatul drumului, oricat de lung ar fi, dincolo de cupe si flori, va fi Iubirea.
Infinita.
Precum o Coloana pe care se sprijina Cerul.
Legatura de Suflet dintre Cele Doua Galerii.
Pentru o singura Iubire.
Ce nu poate fi uitata niciodata.
FzR!!!
Descult de atatea ori, istovind parca vesnic la munca de jos, indurand foamea, boala economica si exilul, Rapiduletul nu a renuntat niciodata.
Pentru simplul motiv ca a stiut intotdeauna faptul ca la capatul drumului, oricat de lung ar fi, dincolo de cupe si flori, va fi Iubirea.
Infinita.
Precum o Coloana pe care se sprijina Cerul.
Legatura de Suflet dintre Cele Doua Galerii.
Pentru o singura Iubire.
Ce nu poate fi uitata niciodata.
FzR!!!
