Drumul plin de spini a semănat cu mohoratii ani
ˈ46 când echipa noastră colinda de sărbători prin fața usilor închise ale celor
bogați pentru un colț de pâine și câteva kilograme de cartofi.
Ne-am apărat culorile gratis, am trăit din chete
și donații, am fost tarați prin tribunale, am plâns și înghețat.
Dar nu am
îngenuncheat.
Ne-am înălțat Speranțele, iar atunci când ne-a
părut că blândul destin își întoarce fața către noi, mai tare ni s-a făcut
vânt. De pe muntele cel mai mare.
Falimentul ne-a părut naufragiu.
De pe insula pustie am strâns mărgăritarele
sufletelor noastre în drag șirag.
L-am înșirat atent precum la gâtul iubitei și
ne-am bucurat de faptul că Rapidul există.
Fie doar în sufletele noastre.
Am învățat să ne transformăm nenorocirile în
cele mai de preț bucurii.
Ale oamenilor simpli.
Am devenit campioni în 3 rânduri, adică de tot
atâtea ori câte titluri am strâns în cei 96 de ani de existența. Chiar dacă de
data aceasta la nivelul ligii a 5-a, a 4-a sau a 3-a.
Cel mai important este că nu am uitat să ne
bucurăm.
Iar la sărbătoarea celor mai săraci am simțit
căldură, dragoste, entuziasm, pasiune și sinceritate. În forma cea mai pură.
Am privit neputincioși cum suflete dragi ni s-au
înălțat spre Ceruri, cu siguranță doar pentru a ne face Iubirea mai bine auzită
și l-am susținut pe Pancone la meciul de retragere.
Am îngenuncheat doar atunci
când Giuleștiului Drag ne-a fost doborât la pământ. Căci nu există pedeapsă mai
mare decât aceea de a lăsa un suflet să rămână fără casă. Mi fost atât de
Drag Giulestiul încât pot spune că l-am iubit în egală măsură precum Rapidul.
Fiecare banca a stadionului îmi cunoaște povestea.
Iar El, Giulestiul a știut să mă asculte tăcut
și îngăduitor. Precum cel mai bun prieten.
Am luat calea pribegiei pentru a inventa poate
cea mai tulburătoare și fermecătoare nuanță a stadionului din Regie: „ Aici e
Giulești „.
Un „This is Anfield” al pasiunii care nu știe
sau se încăpățânează să piară. Un haz de necaz providențial ce ne-a caracterizat întotdeauna. Din
care am făcut scut.
Împotriva furtunilor viitoare ce suntem gata să
le înfruntăm.
Pentru toată această lupta, dar mai ales pentru
Speranța ce pulsează în noi, ne strângem plini de emoție în jurul bradului.
Știm însă foaptul că poate Moș Crăciun nu va
ajunge nici anul acesta la noi.
Darurile au cea mai mică importanță pentru noi.
Poate de aceea noi l-am iubit mai mult pe Moș
Nicolae. Bătrânul nostru, cel mai probabil rapidist că și noi, care din sărăcie
a știut întotdeauna să facă mici bucurii.
Chiar dacă aceste au fost câteva portocale, o
pereche de șosete sau câteva bomboane.
Pentru toate aceste suflete Albe și pentru toți
ce prin vene vă curge sânge vișiniu vă urez cu drag un Crăciun fără de
Sfârșit.
Să va fie zilele veșnic Sărbătoare!
Să auzim doar de bine!
FzR!!
