Nebunia, pasiunea și încăpățânarea rapidiștilor a oferit aseară primul din șirul celor mai frumoase spectacole ale sufletului. Al epocii moderne.
Din arena cu fin aer englezesc, au răsunat în toate cele 90 de minute cântecele noastre, dorurile, disperările, deznădejdile și iubirile.
Toți cei prezenți au reușit să le demonstreze celor rămași în fața televizoarelor, cu siguranță triști pentru că nu au mai apucat un bilet, faptul că la capătul aventurii mortale numite faliment, atunci când nu îngenunchezi, se află începutul unei Povești ce se anunță parcă și mai farmecătoare și fascinantă.
A răsunat aseară până și "să vă fie frică/Rapid se ridică!", asta pentru că vitejii din teren, împinși de la spate de un întreg stadion, s-au avântat curajoși în fața porții adverse, combinat, valsat și autodepășit.
Plină de toate aceste alese ingrediente, rețeta nu are cum să nu reușească.
Rapidul contemporan pare-se că începe să se facă vinovat de o excelență și inventivitate ce va aduna în jurul său viitoarele generații.
În jurul acestei Povești fără de Sfârșit.
Am ajuns fericit acasă, plutind parcă pe un covor fermecat, încrezător și vrăjit de faptul că Rapidulețul mi-a dat primele semne că nu se mai mulțumește cu firimiturile ligilor inferioare.
Plin de această fericire, nu m-am putut abține și i-am spus soției că aș vrea să vin cu o negresă în pat.
Mi-a zis că e ok, dar să nu fac firimituri.
Consens, deci:
Fără firimituri!
FzR!!
