Prinţul lumii subpământene

Profesorul Emil Racoviţă a participat la explorarea Antarcticii, a fondat ştiinţa numită biospeologie şi a creat primul Institut de Speologie din lume.

A murit, după cel de-al doilea război mondial, la Cluj, în frig şi sărăcie.

Una dintre cele mai interesante figuri din istoria ştiinţei româneşti este cea a prinţului Emil Racoviţă.

Descendent al unei familii princiare care a dat o serie de domnitori Moldovei, prinţul Emil Racoviţă a devenit unul dintre cei mai respectaţi savanţi din lume.

El a participat, în calitate de naturalist, la una dintre cele mai rodnice expediţii ştiinţifice în Antarctica şi a fondat ştiinţa numită biospeologie.

După decenii petrecute în Franţa, el s-a întors în România şi a fondat la Cluj, în anul 1920, primul Institut de Speologie din lume. În perioada interbelică, Emil Racoviţă a fost senator al României, preşedinte al Academiei Române şi rector al Universităţii din Cluj. Marele savant a plecat la Timişoara în anul 1940, după ce Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horthystă.

Emil Racoviţă a revenit apoi la Cluj, unde a murit, la 79 de ani, în sărăcie şi frig.

 

O biografie fabuloasă

 

Prinţul s-a născut în Iaşi, în anul 1868, adică la nouă ani după Unirea Principatelor Române a fost dat la şcoală la Iaşi, unde l-a avut ca învăţător pe Ion Creangă, iar apoi, ca profesor, pe Grigore Cobălcescu.

Micul prinţ l-a îndrăgit atât de tare pe profesorul său încât, la două decenii după terminarea şcolii din Iaşi, Emil Racoviţă avea să boteze una dintre insulele descoperite în Ţara de Foc cu numele de Insula Cobălcescu.

Prinţul a fost trimis, în tradiţia familiei, pentru a studia Dreptul la Paris, la Universitatea Sorbona.

În paralel, Emil Racoviţă a audiat şi cursurile Şcolii de Antropologie.

După ce şi-a luat licenţa în Drept, Emil Racoviţă s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Sorbona, apoi, după finalizarea studiilor, prinţul român a început să lucreze în domeniul oceanografiei, în laboratoarele Arago din Banyuls sur Mer.

Pentru a studia mai bine viaţa subacvatică, Emil Racoviţă s-a specializat şi a devenit scafandru.

Românul a decis însă să părăsească viaţa confortabilă din laboratorul francez pentru a se alătura expediţiei ştiinţifice belgiene în Antarctica, în anul 1897, în calitate de naturalist.

 

Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor realizate de Emil Racoviţă au fost publicate în 60 de volume.

Cantitatea de informaţie obţinută de savantul român era mai mare decât cea adunată în toate expediţiile precedente la un loc. Întoarcerea lui Emil Racoviţă a fost una triumfală în Franţa.

În anul 1900, savantul român a devenit director-adjunct al Laboratorului Oceanografic Arago.

 

Înapoi în ţară

 

Deşi, în Franţa, savantul român ajunsese să fie unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă, el a decis să se întoarcă, împreună cu familia sa, în ţară, după Marea Unire a Transilvaniei cu România, din anul 1918.

 

Un savant celebru prin bunătate şi pasiunea pentru ştiinţă

 

Emil Racoviţă a rămas celebru pentru bunătatea lui, dar şi pentru rigoarea ştiinţifică.

De asemenea, era cunoscută pasiunea sa pentru munca de cercetare. Savantul primea, pentru a nu mai pierde vremea cu drumul pe jos de la biroul său din institutul situat în complexul Haşdeu la casa sa, situată pe actuala stradă Emil Racoviţă, din cartierul Gruia, mai jos de stadionul echipei CFR Cluj, prânzul în sufertaşe.

Mâncarea era gătită şi adusă de soţia sa.

Activitatea lui Emil Racoviţă a fost întreruptă de Dictatul de la Viena, din anul 1940. Universitatea clujeană a plecat în refugiu la Sibiu, iar savantul român s-a stabilit la Timişoara.

Practic, aici a petrecut Emil Racoviţă cel de-al doilea război mondial. Savantul a revenit la Cluj în anul 1946.

 

Solidar cu studenţii

 

În acele condiţii, prinţul Emil Racoviţă a suferit de frig şi foame. Din spirit de solidaritate cu studenţii săi, savantul nu a acceptat ajutorul oferit de prietenii săi, inclusiv de consulul Alfred Chapuis. Iosif Viehmann, fostul sau asistent, îşi aminteşte cum savantul român a refuzat hrana trimisă de elveţian după o partidă de vânătoare, dar şi lemnele pe care i le trimisese lui Racoviţă pentru încălzirea locuinţei.

În condiţiile precare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Emil Racoviţă s-a îmbolnăvit de o pneumonie severă.

Cu sănătatea zdruncinată, în foame şi frig, la 79 de ani, marele savant român a trecut la cele veşnice în anul 1947.

 

Articol de Claudiu Padurean, sursa: www.romanialibera.ro

Rapidul Nostru, temerarul ce infrunta de 93 de ani gerul naprasnic al vremurilor, fie ca el sufla din randurile suporterilor "pe interese" sau al pseudo-patronilor la fel de criminali, va merge cat mai departe indiferent de conditii.
La fel de demni si plini de orgoliu, precum marele savant roman, cu pretul unor ani de ratacire in identitate, noi cei cu sange visiniu ne vom incredinta sufletele unui porumbel alb.

Zborul sau deasupra capetelor plecate, duca-va ruga catre Galeria din Ceruri pentru un nou inceput.
Implorand iertare.
Pentru faptul ca Rapidul incredintat de catre strabuni, porneste din lumi subpământene cel mai aprig si greu razboi: cel cu sine.

Victoria depinde doar de noi.

Altfel, precum Marele Savant Emil Racovita, nu ne va ramane decat privilegiul de a intra in istorie drept cei mai temerari, orgoliosi, mandri si frumosi sustinatori ai unei echipe Unice.

A unei lumi subpământene pline de povesti nemuritoare.

FzR!!

Poveste cu tâlc: Ţăranul român şi doamna Uniune

În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care s-ar fi numit Uniunea Europeană.

Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.

Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum.

A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis.

Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat.

Ţăranul a gustat cu măsura din bucate şi nerăbdător, şi-a spus păsul:

 

„Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi.

Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri.

Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări.

Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer”.

 

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum.

Apoi a glăsuit:

„Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani.

Ţine de frig, de ploaie.”

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi:

„Totuşi e doamnă bună.  Putea să nu-mi dea nimic”.

 

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat.

Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi:

 

„Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine”.

Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nou-nouţă, de firmă.

„Dacă-i degeaba, merită s-o iau”  îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

 

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit.

A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul.

Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai cerut încă unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o basca.

Totuşi nu s-a dat bătut.

An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar.

Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată.

Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă.

Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasa a stârnit mari invidii.

De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti.

Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.
În prag de iarna, ţăranul s-a pomenit astfel fără nici o bască.
Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus:

 

„Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit.
Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi”.

 

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus:

 

„Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări.

Apropo, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci.

Nu-mi vinzi mie pământul dumitale?

Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască”.

 

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru…

 

Tandemul frf-lpf aceasta Doamna Uniune "a avut grija" ca Rapidul, batranul sarac si cinstit, sa nu primeasca la sfarsitul sezonului 2012/2013 cele aproape 2 mil € ce se cuveneau ocupantei locului 8,  in schimbul banilor i-a dat un baraj inventat si cateva procese la TAS, iar dupa promovarea de anul acesta in locul celor 1,4 mil € cuveniti pentru o nou promovata i-au inchis usa in nas cu mult inaintea unei sentinte judecatoresti.
Lesne de inteles ca doar banii cuveniti ar fi salvat bietul batran de la drumurile prafuite prin ligile amatorismului.
Cum insa amatorismul si hotia caracterizeaza Doamna Uniune frf-lpf, Rapidul devine prima victima a acestei povesti economice din care culmea pana si statul roman devine pagubit, acesta neincasand absolut niciun banut cuvenit.

In loc de morala, nu ne ramane decat sa ne intrebam "cine are nevoie de Doamna Uniune?", cand curand cluburile vor fi condamnate la un BREXIT fortat si nedrept.

FzR!!!
 

Povestea Generalului Pomuţ

La data de 20 iunie 1867, preşedintele SUA, Andrew Johnson, a anunţat oficial că a cumpărat de la Rusia peninsula Alaska.

În echipa de negociatori americani s-a aflat George Pomuţ, general de origine română.

El i-a convins pe ruşi să vândă Alaska la un preţ care, astăzi, pare derizoriu: 7,2 milioane de dolari.

La momentul tranzacţiei, Alaska era una dintre cele mai sărace şi mai slab populate provincii ale Imperiului Ţarist, resursa ei “tradiţională” fiind blănurile de vidră.

Până la momentul vânzării către SUA, Rusia nu i-a evaluat corect nici potenţialul economic, nici importanţa strategică.

La scurt timp după ce Statele Unite au cumpărat Alaska, în peninsulă a început goana după aur.

Fenomenul a adus în Alaska mii de colonişti, a căror prezenţă a impulsionat dezvoltarea zonei.

Iniţial, Alaska  a avut regimul unei provincii militare, fiind controlată de Armata SUA.

Alaska a primit statutul de teritoriu al SUA abia în anul 1912 şi a fost declarată stat component al SUA la data de 3 ianuarie 1959.

În anul 1968, în Alaska s-a descoperit ţiţei, ceea ce a dat un nou impuls economiei locale.

 

În prezent, principalele resurse ale statului Alaska sunt petrolul şi gazele naturale.

 

George Pomuţ: român din Ungaria, general al Statelor Unite şi consul în Rusia

 

George Pomuţ (1818 – 1882) s-a  născut într-o familie de români ortodocşi din Gyula (Jula), de pe actualul teritoriu al Ungariei.

A urmat studii de drept, precum şi studii militare la Viena şi la Saint Etienne (Franţa).

În anul 1848, Pomuţ a luptat de partea revoluţionarilor maghiari, împotriva armatei austriece.

După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, pentru a nu fi trimis în închisoare de regimul habsburgic, Pomuţ a emigrat în America.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite.

În anul 1861 s-a înrolat în trupele statelor din nordul SUA, ca locotenent.

După o carieră militară strălucită, Pomuţ ajunge, în 1865, la gradul de general de brigadă, iar în 1866 este numit consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg.

Aceasta este calitatea oficială în care George Pomuţ a participat la negocierile dintre SUA şi Rusia pentru Alaska.

După moartea lui, în anul 1882, Pomuţ a fost înmormântat la Smolensk (Rusia).

Statele Unite continuă să-i recunoască meritele, chiar şi mult după dispariţia lui.

O navă americană din clasa Liberty a fost denumită USS George Pomutz şi fost utilizată de SUA între anii 1944 – 1970.

La data de 9 iulie 1997, preşedintele Bill Clinton, venit în vizită la Bucureşti, l-a menţionat pe generalul de origine română George Pomuţ drept unul dintre făuritorii Americii de azi.

sursa: www.romanialibera.ro; Un articol de Mihai Diac.

 

frf-ul si lpf-ul de ani buni renunta la tinuturi fotbalistice de traditie, sub-evaluand resurse inestimabile precum pasiunea, speranta si traditia din tata-n fiu.

Povestile minunate ale ligilor inferioare scrise de cei la Poli, Petrolul, FC Arges, "U", Farul, Sportul, Progresul etc, sunt poleite cu litere de aur.

Aceasta Istorie intrata parca in ilegalitate ii va mentiona curand pe toti temerarii ce au salvat tinutul cel mai drag al vietii: fotbalul.

Aceasta Istorie ii va mentiona si pe sarlatanii ce au vrut sa rapeasca stra-stra-nepotilor nostrii cele mai frumoase povesti.

Iar noi suporterii ii vom pedepsi cu uitarea.....

 

FzR!!

 

 

 

Rio de Janeiro

 

Celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro este cunoscuta de toata lumea lumea, însă foarte puţini ştiu că sculptorul chipului Mântuitorului este românul Gheorghe Leonida.
Acesta provine dintr-o familie care a dat ţării numeroase personalităţi (inginerul Dimitrie Leonida si Elisa Leonida Zamfirescu, de asemenea inginer).

Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, în 1892 (1893, după alte surse).

Cum tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să plece din Galaţi, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură.

Şi-a făcut debutul în 1915, la un salon naţional.

După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi-a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, iar operele sale au fost încununate cu mari premii la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) şi la Paris („Le Diable”).

În 1925, s-a mutat în capitala Franţei, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Cristo Redentor (Cristos Mântuitorul).

Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza, Gheorghe Leonida a fost angajat de Landowsky să sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus.

Începută în 1926, întreaga lucrare a fost finalizată în 1931 şi a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine.

Cu o înălţime totală de 38 de metri (numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1.145 de tone, Cristo Redentor este considerată una dintre minunile lumii moderne.
Întors în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la 49 de ani, în primăvara anului 1942, căzând de pe acoperişul casei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei.
Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată de români.

Lucrările lui Gheorghe Leonida se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă.

surse info: Adevarul, Wikipedia

 

Sportul Romanesc privit din pădurea Tijuca, de pe muntele Corcovado  pare din ce in ce mai neinsemnat.

Ultima medalie de la Rio este adaugata palmaresului romanesc de catre Albert Saritov, cecenul naturalizat in aprilie anul acesta, cu maximum 2 saptamani locuite in tara noastra si pregatirea pentru Rio integral facuta in Rusia.

De la scandalul drapelului, a echipamentului contrafacut, demisia presedintelui COSR si pana la rusinoasa clasare pe pozitia 47 a clasamentului pe natiuni, olimpiada a insemnat o noua ocazie de a ne constata nefericirea, declara falimentul si ingrijora de incompetenta tuturor celor ce conduc destinele sportului romanesc.

In anii '80 Marea si Unica Galerie a Rapidului canta: " Samba-Rapid / Samba-Rapid / Rio de Janeiro...Rio de Janeiro", semn ca sportivii de atunci, indiferent de culorile ce le reprezentau, erau injectati cu pasiunea pentru performanta.

 

Astazi spiritul national este alimentat de performantele proaspat naturalizatilor, fie ca se numesc Saritov sau De Amorim - un alt campion al Romaniei.

 

Sa nu ne miram daca la participarea viitoare, in cazul in care sportul romanesc va mai exista, vom fi devansati in clasamentul natiunilor de tari precum Bahrain, Vietnam sau Qatar.

 

Rapidul, batranul pradat economic, politic  si multe alte interese obscure, se va ridica cu siguranta, isi va purta cu mandrie drumul prin ligile inferioare si cel mai important ne va fermeca cu performantele sale sportive, refuzate anul acesta tocmai de cei ce ar trebui sa se ingrijeasca de astfel de rezultate, noile generatii de suporteri.

 

Pentru a ajunge la aceasta destinatie e nevoie insa de intelepciune, buna-credinta, unitate si incredere.

 

 

FzR!!!

 

Povestea aviatorului mort în anonimat

Un personaj uitat din istoria românilor îşi doarme somnul de veci într-un mormânt din Rădăuţi, pe a cărui cruce scrie Vasile Niculescu.

Anonim, erou şi apoi din nou anonim, trecut pentru totdeauna în uitare.

O viaţă ca un scenariu de film.

La cimitirul din Rădăuţi, singurul din ţara traversat de o cale ferată în uz, se află, din primăvara lui 1981, un mormânt pe a cărui cruce stă scris numele de Vasile Niculescu, un bătrân ceasornicar care s-a stins discret, ba chiar în anonimat, la 90 de ani.

Povestea lui se leagă însă puternic de unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor.

Ziua de 1 decembrie 1918, când Vasile Niculescu era pilot...

Două vieţi a trăit de fapt Vasile Niculescu, două vieţi diferite, ca două romane care se întâlnesc într-un punct crucial.

Pe 23 noiembrie 1918, un aparat de zbor pilotat de Vasile Niculescu şi capitanul Victor Precup a plecat de la Bacău spre Blaj, mai exact spre Câmpia Libertăţii, pentru a duce mesajul despre Unire al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, hotărâtor pentru convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central nu puteau comunica decât par avion, din cauza iernii aspre.

Fiecare membru al echipajului avusese faţa protejată de un strat gros de parafină, singura soluţie pentru a supravieţui la -40 de grade Celsius.

Piloţii nu avuseseră nici paraşute, nici armament, iar carlinga fusese deschisă pe tot parcursul zborului.

După uralele cu care i-a aşteptat mulţimea, curajoşii au mers la Palatul Mitropolitan, iar avionul a fost păzit de opt soldaţi din Garda Naţională, care se schimbau din oră în oră şi se încălzeau la un foc aprins cu lemne.

După acest moment ce a schimbat prezentul şi viitorul unei ţări, toată lumea s-a aşteptat ca locotenentul Vasile Niculescu să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Iar eroul s-a retras încet-încet, a schimbat mai multe oraşe, s-a bucurat şi s-a întristat de anonimatul său.
Literatura de aviaţie îl mai ţine minte.
Manualele de istorie, mai puţin.

Cariera lui aviatică s-a oprit în 1926, la cererea sa, după ce a fost transferat la Centrul de Recrutare din Rădăuţi prin Ordinul 37368/ 1926, emis de ministrul de război. Câţiva ani mai târziu, fostul aviator ajunsese în Regimentul 96 Infanterie, iar în ‘37 era căpitan în rezervă.

Din 1918 până în 1937, aviatorul a lucrat la Comandamentul Şcolii de Aeronautică (1924-1925), după ce devenise căpitan în 1923, graţie înaltului Decret Regal nr. 5634, emis în 24 octombrie 1932.

În vara lui 1919, la mai puţin de un an de la zborul istoric, Vasile Niculescu a mai fost o dată încercat de destin.

La 23 iunie, avionul pe care îl pilota în timpul unei acţiuni de recunoaştere în Transnistria, a aterizat pe liniile bolşevice, iar el a fost luat prizonier la Odesa pentru o lună întreagă.

Ultimele două decenii, în plină Epocă de Aur, le-a trăit într-un Bucureşti cu puţine urme de normalitate.

 

În urma lui a rămas o poveste.

Povestea unei Mari Uniri...

sursa: historia.ro

Astazi, noi ce cu inimi visinii, avem sansa de a deveni fiecare in parte temerarul capitan Vasile.

De la Manoliu, cei 4 muschetari actionari, galeriile fara numar si miile de suporteri pentru a caror rasuflare este "doar RAPID", ne intindem mainile pentru Marea Unire.
 

A Unicului RAPID.

FzR!! 

Bunicul şi nepotul

" A fost odată un bătrân împovărat de ani.

Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare.

Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

 Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă.

Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.

        Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature.

Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune.

        Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi.

Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă.

Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.

        "Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta.

Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

        Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.

        – Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

        – Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul.

Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună.

Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost…"

 

de Fratii Grimm

 

 

Pentru suporterii din ce in ce mai putin prezenti, frf-ul si lpf-ul sunt parintii din poveste, nepotul este Unicul RAPID iar batranul din ce in ce mai neajutorat este din pacate....fotbalul romanesc....

 

FzR!!



Povestea tragică al elevului orfan care a ales trupul Eroului Necunoscut

În România, pentru alegerea soldatului necunoscut s-a hotărât ca începând din 11 mai 1923 să fie dezgropaţi zece soldaţi de pe câmpurile de luptă unde s-au dat marile bătălii din Primul Răboi Mondial, respectiv Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Tg.Ocna, Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia.

Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica "Adormirea Maicii Domnului" de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923.

 

Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu, de la Liceul Militar "Dimitrie A. Sturdza" din Craiova, premiant şi orfan de război.

“El s-a născut la 20 februarie 1911, provenind dintr-o familie de învăţători, Maria şi Constantin Săndulescu.

A rămas orfan încă de la vârsta de 5 ani, mama a decedat, iar tatăl a căzut pe front în prima campanie a războiului, din 1916.

După terminarea cursului primar, ca orfan de război, a fost admis în clasa I la Liceul Militar din Craiova, unde, în scurt timp, a fost avansat la gradul de elev fruntaş pentru merite deosebite.

În anul 1923, a fost desemnat să aleagă sicriul cu osemintele ostaşului necunoscut, având în vedere că era cel mai strălucit dintre copii”, conform istoricului Gh. Popa.

"Acesta este tatăl meu"

Solemnitatea alegerii soldatului necunoscut s-a făcut în prezenţa autorităţilor, iar orfanul Amilcar a înconjurat cele zece sicrie şi s-a oprit în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele legendare: "Acesta este tatăl meu".

Astfel, sicriul cu numărul 4 a devenit soldatul necunoscut al României, iar celelalte nouă sicrie au fost duse în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923.

Cum a descris după aceea Amilcar momentul alegerii sicriului cu Soldatul Necunoscut."Eu m-am dus înaintea celor zece sicrie, tremurând, şi, emoţionându-mă, stăteam la îndoială, neştiind pe care să pun mâna.

Dar deodată m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conştiinţă, am pus mana pe el. În momentul acela un mare fior mi-a străbătut tot sufletul şi mi-au venit pe buze cuvintele - acesta este tatăl meu".

Sicriul cu Eroul Necunoscut, împodobit cu pânza tricoloră, a ajuns în Gara de Nord, unde era aşteptat de oficiali ai statului şi personalităţi politice şi militare, în frunte cu  Regele Ferdinand, îmbrăcat în uniforma de general.

Sicriul a fost aşezat pe un afet de tun, tras de opt cai şi transportat la Biserica "Mihai Vodă".

În ziua de 17 mai 1923, în Parcul Carol a avut loc ceremonia reînhumării Eroului Necunoscut. Pe lespedea crisptei s-a încrustat următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919".

Pe întreg cuprinsul României s-a păstrat un moment de reculegere, toate mijloacele de transport, pietonii oprindu-se într-o linişte desăvârşită să respecte memoria soldatului necunoscut.

În momentul coborârii sicriului în criptă, o baterie de artilerie a tras 101 salve de tun.

Înghiţit de valuri

La aproape trei luni de la solemnitatea alegerii Eroului Necunoscut, Amilcar Săndulescu, care avea doar 12 ani, a fost trimis cu colegii săi de la liceul militar la Sanatoriul Militar din Techirghiol.

Într-una din zile, cand Marea Neagră era agitată, Amilcar a murit într-un mod stupid.

“Amilcar stătea pe malul mării. Agitate valuri. Atât de mari, încât nimeni nu avea curaj să intre în apă. Se ştie, din relatările martorilor, că nici acest copil nu dorea să facă baie. Doar admira natura dezlănţuită. Pe urmă a vrut să se spele pe picioare de nisip, depăşind însă limita, dincolo de pământ, spre talazuri. Dar un val mare s-a năpustit asupra lui şi l-a doborât la pământ. Copilul era ameţit. Al doilea val a venit însă imediat şi a tras plăpândul trup în larg. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Alţi copii care erau în apropiere dau imediat alarma, se arată în relatarea unui coleg, pe nume Ianciu.

 

"Amilcare, destinul a vrut astfel cu tine, şi ceea ce este scris în Cartea Destinului este lucru sfânt şi se împlineşte, căci asta-i vrerea lui Dumnezeu. Tu ai încetat să mai fii al familiei, al şcolii, tu ai devenit Fiul Eroului Necunoscut, tu ai devenit copilul suferinţelor şi umilirilor, speranţa şi chezăşia zilei de mâine a Neamului", a spus în cuvântul de la înmormântare profesorul Balaban.

Pe soclul monumentului ce-i străjuieşte mormântul se găseşte un basorelief din bronz care-l reprezintă în momentul alegerii sicriului cu soldatul ncunoscut.

Ping-pong cu Eroul Necunoscut

După anii 1950, când s-au început lucrările de amenajare din Parcul Carol, devenit între timp Parcul Libertăţii, şi odată cu proiectul pentru construirea unui monument al eroilor pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism,  regimul comunist a demontat şi strămutat, în mare taină, la Mausoleul din Mărăşeşti monumentul funerar al Eroului Necunoscut.

Se întâmpla în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958. Abia după 1989, guvernul român a aprobat readucerea în Capitală a sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut.

 

La data de 26 octombrie 1991, Eroul Necunoscut a revenit acolo unde îi era locul de veci, în Parcul Carol I, iar la 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostaşului Necunoscut la locul originar, din 1923, pe explanada din faţa actualului Memorial al Eroilor Neamului.

sursa: historia.ro

Rapid, "copilul suferinţelor şi umilirilor, speranţa şi chezăşia zilei de mâine a Neamului", dupa cum spunea profesorul Balaban, isi traieste, doar prin dragostea noastra, in continuare destinul sau Unic.
Dupa "ping-pong-ul" frf si lpf, culminat cu o decizie pur financiara si pronuntata inaintea unui Tribunal abilitat, in cea mai fierbinte vara a Istoriei sale, Rapiduletul isi asteapta in zilele ce urmeaza botezul celui mai frumos inceput.
Indiferent de liga din care ne vom reinnoda basmul, sa nu ne miram daca in locul printeselor sau imparatilor blanzi, vom re-afla in randurile noii conduceri georgei impielitati, corsicani sau ungureni care sa ne re-ameninte zilele cu nopti mioritice.

Depinde doar de NOI, cei ce acum nu putem explica parintilor sau bunicilor drama UNICULUI RAPID, sa retezam capetele balaurilor si chiar a serpilor pentru care amenzile si datoriile cumulate au reprezentat motive de lauda.
Depinde doar de NOI ca UNICUL RAPID sa nu mai fie pedepsit astfel NICIODATA, iar mostenirea ce o vom lasa nepotilor sa fie una curata.

Te Iubesc, Rapidule....!!

Cu dor,
2avr3ntiu