" Sunt rapidist tânăr și cu BAC-ul luat, plimbat de prin 2000 prin deplasări de un bunic fără ocupație, veteran de război cu Petrolul anilor 60, cu luptele din Divizia B sau cu șicanele ministeriale.
Așadar, am trăit într-un mediu injectat cu rapidism, iar asta mă face să am un procentaj de prezență destul de ridicat la meciurile Rapidului.
Am revenit aseară în Giulești, alături de bătrânul meu bunic, intrat în rezervă de la meciul cu Ceahlăul din sezonul trecut, când ne-a promis că nu mai calcă pe stadion după acea rușine.
Stați liniștiți, e bine că asemenea promisiuni nu și le ține, mai ales când vine vorba de Rapid.
Așa că, înarmați cu răbdare și cu chef de cântat am ajuns în Giulești, la tribuna a II-a, acolo unde, am învățat de la bunicul, stătea până prin 2000 galeria adevărată.
Nici n-am apucat bine să intrăm în miezul comentariilor despre starea mizeră a stadionului că frații noștri mai mici, ceferiștii de la Cluj ne-au înțepat discuția și ne-au amărât în așa hal încât la pauză eram decis să plec.
„De ce să mai stăm, nici nu mai prindem metroul, taxiuri nu prea sunt la ora încheierii meciului, ăștia nu joacă nimic, i-am zis bunicului. Hai să mergem acasă”.
Bătrânul se uită la mine, de parcă nu mi-ar fi povestit de atâtea ori, zeci și zeci de răsturnări de rezultat:
„Dacă am fi primit golurile astea în minutele 88 și 90 mai prindeam metroul?
Rămânem ca să te călești și cu meciuri de genul ăsta. Stai liniștit, eu am prins zeci și unele cu umilințe mai mari.
Ești rapidist sau chibiț ?”, m-a admonestat pe un ton destul de vehement, vădit nemulțumit de atitudinea mea fricoasă și prea comodă pentru spiritul Rapidului.
Și am rămas, am sperat, am egalat, am răsuflat și am lăcrimat pentru un meci cum nu mai văzusem până acum. Eram atât de entuziasmat, plecasem spre ieșire și mă uitam la bunicul meu care rămăsese în scaun și privea în gol.
M-am întos la el să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să plec de la meci, dar nu am apucat să deschid gura.
„Ehe, azi ai trăit o zi mare.
O parte din spiritul Rapidului a renăscut.
Îți mulțumesc că m-ai adus la meci.
N-am mai trăit o asemenea liniște sufletească de vreo 15 ani, din vara lui 1999, la Cluj, când Universitatea ne conducea la pauză cu 1-0, nu jucasem nimic și mulți din galerie vroiau să plece.
Unii, evident, au plecat.
Știi ce s-a întâmplat ?
Am bătut cu 4-1”.
Așadar, bunicul îmi mulțumea pentru că l-am adus la meci, când eu eram ăla care trebuia să cer iertare pentru lipsa de încredere.
Și iată că am trăit o seară fantastică.
Probabil că nu vom câștiga campionatul sau nu vom avea prea curând vreun stadion decent, dar am avut parte de o seară de neuitat, din care cred că am învățat multe.
Ole, ole, mulțumesc bunicule !"
sursa: http://www.ziaruldesport.ro, autor: Bogdan Ciortea / Data: 26 Aug. 2012
Una dintre milioanele de povesti, ce au fermecat, neinteles si mistic, zeci de generatii de rapidisti.
Iubirea fara de sfarsit fiecare din noi o datoram in parte, poate unui vers sau unui cantec al tribunei, al unui dribling, al nebuniei unui jucator, al unui bunic, parinte, vecin sau prieten.
Sau poate a unui simplu meci.
Care in loc sa fie banal, Rapidul a stiut sa-l faca complicat, sa-l transforme in derby, sa-l incarce de emotie si de farmecul unei povesti.
Astfel de aproape 94 de ani, Rapidul inseamna viata noastra.
Care daca ar fi doar frumoasa, ne-am plictisi de fericire.....
Ole, Ole!
Multumim, Rapidule!
FzR!
