În seara de Ajun am mai contabilizat încă o nouă nebunie a Vieții Mele.
Am fost, prin plin București, chiar Moș Crăciun.
Experiența de a dărui, aduna zâmbete, încurajări, emoții, a fost chiar unică.
Ca mine și Rapidulețul.
Această nebunie îmi amintește de o scurtă istorioară a filozofului Khalil Gibran.
" În parcul unui spital de nebuni, am întâlnit un tânăr cu chipul palid și frumos, plin de uimire.
M-am așezat lângă el pe banca și i-am spus:
- De ce ești aici?
Mi-a aruncat o privire uluită și a spus:
- Este o întrebare nepotrivită, oricum îți voi răspunde. Tatăl meu a vrut să facă din mine o copie a lui, la fel și unchiul meu. Mama a văzut în mine imaginea ilustrului ei părinte. Sora mea m-a arătat soțului ei marinar ca exemplul perfect de urmat. Fratele meu credea că trebuie să fiu identic ca el: un sportiv foarte bun. Chiar și profesorii mei, doctorul în filozofie, profesorul de muzică și logicianul, erau foarte hotărâți: fiecare dintre ei dorea să fiu reflexia chipului lor în oglindă.
De aceea am venit aici. Găsesc mediul de aici sănătos. Aici măcar pot fi eu însumi.
Deodată s-a întors spre mine și m-a întrebat"
- Și tu ești aici tot din cauza educației tale și a sfaturilor bune?
I-am răspuns:
- Nu, sunt aici în vizită.
- Ah, am înțeles. Vii de la spitalul de nebuni de pe partea celaltă a zidului"
Într-o lume din ce în ce mai anormală, în lumea mea rămân nebunul dedicat unei Iubiri Infinite:
Rapidulețul.
FzR!!
