Interviu - Rica Raducanu

Fostul mare portar se enervează când se uită la meciurile echipelor româneşti. Nu lipsa jucătorilor talentaţi îl dezamăgeşte, ci faptul că a dispărut plăcerea de a practica sportul rege.

Rică Răducanu, pe numele său adevărat Răducanu Necula, este cel mai pitoresc personaj din istoria fotbalului românesc. Victor Socaciu i-a dedicat o melodie, „Portar sub Podul Grant", Sorin Satmari a scris despre el cartea „Un portar prea mare pentru un careu atât de mic", iar regizorul Andrei Blaier i-a oferit posibilitatea să-şi joace propriul rol în filmul „Totul despre fotbal", unde a fost coleg de platou cu monştri sacri ai cinematografiei, Gheorghe Dinică şi Jean Constantin.

„Adevărul": Se apropie meciul cu Franţa. Aţi fost în teren la ultimele două victorii ale tricolorilor împotriva „cocoşilor galici"...

Rică Răducanu: (râde) Păi şi ce să fac acuma, să-i mai bat tot eu încă o dată?! Nici n-am ce sfaturi să le dau la băieţi, că de vreo câţiva ani numai cu francezii joacă. Cred că se ştiu unii pe alţii bucată cu bucată. Să joace, tată, cu dorinţă, pentru că pot să-i bată! Cât despre victoriile din trecut, îmi amintesc că atât în '72, cât şi în '76, i-am bătut pe francezi pe fostul „23 August". În '72, le-am dat 2-0, era nea Angelo Niculescu pe bancă. În '76, am bătut cu 1-0, ţin minte că juca şi Platini la ei, dar n-a mişcat deloc băiatu' în faţa lui Dinu şi Sameş.

Aţi avut şi vreo satisfacţie materială pentru că i-aţi bătut de francezi?

Tată, parcă am luat vreo 2.000 de lei în '76. Erau bani ca lumea pe vremea aia. Gândeşte-te că am primit 4.000 de lei când ne-am calificat la Campionatul Mondial din Mexic.

Când credeţi că ne vom mai califica la un turneu final?
E greu de spus. Ce mă enervează este nu că n-am avea talente, ci că fotbaliştii de azi sunt figuranţi. Pe vremea noastră era o mândrie să îmbraci tricoul României. Erau alte timpuri, alte mentalităţi, altă educaţie. La noi era vorba de plăcere, în primul rând, nu de bani.

Aţi văzut „Arena Naţională"? Cum vi se pare?

Păi, nu-s eu consilierul lu' Sorin Oprescu pe probleme de sport?! Am tot văzut stadionul de când i se turna fundaţia. E treabă ca lumea, ce să mai...Acuma avem stadion, mai rămâne să facem şi rezultate. Dacă n-o să avem echipă bună, nici lumea n-o să mai vină la meciuri. Şi ar fi păcat de „caşcavalul" investit în bijuteria asta. Şi la fotbal, ca la teatru, fără aplauze parcă n-ai nicio tragere de inimă...

V-ar fi plăcut să fi jucat pe o asemenea arenă?

Ce întrebare mai e şi asta?! Da' să ştii că nu e timpul pierdut. Dacă se face meciul ăla de retragere al „Generaţiei de Aur", poate mă invită şi pe mine să joc. Măcar zece minute să intru, mai prind o minge, mai fac o fiţă, vorbesc cu ăia să nu-mi dea gol, după care mă uşchesc. Eu am fost şi acum trei ani, în Ghencea, la meciul cu alde' Figo şi Raúl.

Ar fi oportun să se mai organizeze cuplaje precum cele pe fostul „23 August"?

Tăticu', n-ar fi rău, da' s-au cam schimbat vremurile. Ce meciuri erau atunci, aveam şi câte 100.000 de oameni în tribune. Păi, de-asta îmi şi plăcea să mai ies din când în când din poartă, ca să se simtă lumea ca la un spectacol. Da' când era serioasă treaba nu-mi dădea nimeni gol!

Credeţi că Rapidul şi Steaua vor reveni pe stadioanele lor tradiţionale, Giuleşti şi Ghencea?

Eu zic că s-or înţelege ele cumva cu ministerele! Păi ce ar câştiga ăştia dacă ar rămâne cu bazele goale, în paragină? Doar să n-aibă ei de gând să dea jos stadioanele şi să facă altceva în loc. Mai o vilă, mai un bloc, ceva să iasă banii. Da' românul e amărât acuma, nici astea nu s-ar mai vinde...

Sunteţi singurul portar din lume care a fost prins în poziţie de ofsaid...

(râde) Ca antrenor, nu prea mi-ar plăcea să am pe unu' ca Rică. Da' pe mine mă împingeau tribunele de la spate să fac tot felul de ghiduşii! Faza cu ofsaidu' s-a petrecut prin '74, într-un meci pe care l-am jucat cu Rapidul împotriva Farului, pe „23 August". Eram la retrogradare şi trebuia să facem pe dracu' în patru ca să nu pierdem meciul.

Aţi cochetat şi cu cinematografia...

Da, tăticu'. Prima oară a fost uşor, m-am jucat chiar pe mine într-un film al lui Blaier (n.r - „Totul despre fotbal"). Acum câţiva ani m-a chemat Daneliuc să dau probe pentru „Legiunea Străină". În film eu eram un „barosan", Maricel, cu Jeep, şofer şi bodyguard după mine. Da'
m-am chinuit mult la filmări. O trezeam noaptea pe nevastă-mea şi o puneam să mă mai întrebe câte o replică, ceva, ca să le mai repet...Greu de tot dom'le.

"Dacă aş putea, aş mai juca fotbal vreo cinci ani! Cu banii care se plătesc acu' aş fi boier, nu mi-ar mai trebui nimic altceva.''

„M-am ofticat pe Lucescu că a luat tricoul lui Pelé"

Aţi apărat timp de un deceniu poarta Rapidului. Vă mai amintiţi cum aţi ajuns în Giuleşti?

Aveam vreo 17 ani şi eram la Flacăra Roşie, echipa fabricii de încălţăminte. Jucam la înaintare, dar la un moment dat s-a accidentat portarul şi m-au băgat pe mine, că eram mai mare. După aia, a venit nea Tinel Stănescu să mă vadă la un meci, că auzise că e unu' bun, „Tamango". Când m-a văzut, mi-a dat una peste ceafă şi mi-a zis: „Ia să vii de mâine la antrenament la Rapid".

Aţi jucat şi la Steaua. V-au mai ofertat şi alte echipe mari?M-a vrut şi Dinamo într-un timp, da' am fost mai aproape să ajung la Universitatea Craiova, prin '74. Le-am zis că vreau şi eu ceva „material", o casă, că nu le am cu blocu', şi să mă bage şi la facultate (râde). Când s-au uitat ăştia din conducerea Universităţii pe actele mele, că eu eram maistru, n-aveam decât o şcoală profesională făcută, mi-au zis: „Auzi, Rică, da' tu n-ai absolvit liceul?!".

Şi ce le-aţi zis?

Că ar fi mai bine să termin mai întâi facultatea, că e mai grea, după care rezolvăm şi cu liceul, că e mai simplu! Da' oricum, transferul nu s-a mai făcut pentru că Adrian Păunescu şi-a dorit să rămân la Rapid. Asta a fost să fie...

Aţi stabilit şi un record de longevitate pentru România. Ultimul meci oficial l-aţi bifat în anul 2003...

Da, pe la 57 de ani jucam încă în Liga a III-a. Finul meu, Relu Ştefănoiu, ţinea echipa asta, Senaco Novaci. Am fost şi eu legitimat vreo câţiva ani, da' nu intram în poartă decât rar, când mai era nevoie. Era frumos la Novaci, cu muzică, cu lăutari, cu petreceri după meciuri...

La Campionatul Mondial din Mexic, în '70, aţi jucat doar în ultima partidă, cu Brazilia. De ce?Tăticu', adevărul e că luasem două goluri uşoare într-un amical şi, ca să mă scuz, am zis că eram accidentat. După vreo câteva zile, nea Angelo (n.r. - Niculescu) m-a văzut că jucam tenis cu piciorul şi s-a supărat pe mine. M-am rugat mult apoi de el să mă bage şi pe mine. M-a ţinut pe bară cu Anglia şi cu Cehoslovacia, dar m-a băgat cu brazilienii, în minutul 28, când era 0-2. S-a mai zis că umblam nopţile prin oraş, da' ce să fac acolo, când aveam diurnă de doi dolari pe zi?!

Cum a fost întâlnirea cu marele Pelé?

Eu mă ştiam cu el din '69. Făcusem împreună o poză la Rio de Janeiro. La Mondiale, mi-a dat numai un gol, că i-am şi scos câteva d-alea grele! S-a terminat 3-2 pentru Brazilia. Eu zic că nu ne-am făcut de râs. La final, am vrut să iau tricoul lui Pelé, dar mi-a luat-o Mircea Lucescu înainte. Cât m-am ofticat! A trebuit să fac apoi schimb cu Felix, portarul lor.

Poveşti d'ale lui Rică...- Apăruse la un moment dat moda purtării de mănuşi la volan, iar Rică s-a gândit şi el să-şi ia o pereche. „Fătucă, dă-mi nişte mănuşi de maşină", îi spune el vânzătoarei. Aceasta l-a întrebat: „Ce număr?". La care Rică răspunde: „2 - B - 4453".
- Se povesteşte că, la o teză de istorie, s-a dat subiectul „Comuna din Paris". Profesorii erau îngăduitori cu o vedetă ca Rică, aşa că închideau ochii când el mai copia din cărţile ascunse sub bancă. Numai că Rică nu găsea lecţia. Aşa că „Tamango" îi spune profesorului: „Daţi-mi o altă comună, mai din apropierea Bucureştiului, naiba s-o ia de comună din Paris, că n-o găsesc în carte".
- La un meci jucat de echipa naţională în Ţara Galilor, un lord englez a fost plăcut impresionat de jocul tricolorilor, aşa că a vrut să aibă autografe de la toţi. A scos o agendă şi stiloul lui de aur, rugându-i pe toţi jucătorii să semneze, pe rând. La sfârşit, la lord a ajuns agenda, dar în loc de stilou un pix de 5 lei. „Ne-a întrebat omu' unde-i stiloul. I-am zis că peniţa e la mine, capacul e la Liţă Dumitru, corpul la Dobrin şi aşa mai departe", a povestit Rică.
- La un turneu al naţionalei de tineret, selecţionerul Cornel Drăguşin îi obliga pe jucători să ţină un jurnal. Rică a copiat cuvânt cu cuvânt din agenda colegului său de cameră, aşa că începutul suna cam aşa: „Suntem bine şi e frumos aici. Stau cu Rică
Răducanu în cameră...".
- Pe la mijlocul anilor '80, Rică s-a dus într-o zi la directorul CFR şi i-a zis: „Nu mai pot sta, dom'le, la Rapid, că nu mi-am mai luat salariul de vreo patru luni". Directorul a sunat la unitatea CFR situată chiar în spatele Stadionului Giuleşti, unde Răducanu era încadrat ca maistru, după care i-a zis: „Auzi, Rică, dar nici nu te-ai dus să-ţi ridici banii!". La care „Tamango" răspunde: „Să mi-i aducă, bre, la club, că doar mă cunosc!".

FzR!!


CV

- Răducanu Necula
- Data şi locul naşterii: 10 mai 1946, Vlădeni (Ialomiţa)
- Post: portar
- Cariera de jucător: Victoria „MIBC" Bucureşti, Flacăra Roşie Bucureşti, Rapid, Sportul Studenţesc, Steaua, FCM Reşiţa, FC Baia-Mare, Autobuzul Bucureşti, Spartac Bucureşti, Avicola Crevedia, Senaco Novaci
- Meciuri / goluri în Liga I: 329 / 3
- Selecţii / goluri naţională: 61 / 0
- A făcut parte din lotul României la Cupa Mondială din 1970.
- Din 2008 este cetăţean de onoare al Bucureştiului.
- A fost decorat de preşedintele Traian Băsescu cu „Meritul Sportiv" Clasa III.

Povestile lui Rica. Cum a obtinut Rica Raducanu aprobarea de casa.

Pe vremea tovarasilor probleme cu o locuinta decenta intampinau pana si marii fotbalisti ai Romaniei. E drept, nu erau ei chiar necajitii regimului, dar tot trebuiau sa faca niste lucruri sau se apeleze la niste strategii pe care fotbalistii de azi le-ar considera umilitoare. De poveste sau de pomina este episodul relatat de hatrul Rica Raducanu care, satul de incercarile anemice ale conductaorilor clubului Rapid de 'a-i face rost" de o locuinta, si-a luat inima in dinti si s-a prezentat la tovarasul primar al Bucurestiului, Gheorge Cioara.

Povestea a fost relata in variante diferite de Rica, un rasfatat al televiziunilor, dar si de Sorin Satmari in cartea "Rica Raducanu sau prea mare pentru un careu atat de mic":

"Ma rugasem de conducatorii Rapidului cu cerul si cu pamantul sa-mi dea casa, ca stateam intr-o bojdeuca, si eram si eu de-acum ditamai jucatorul. Daca asteptam la mana alora care conduceau atunci clubul, putem sa mai stau mult si bine in chitimia aia in care-mi batea broasca cu laba-n geam. M-am sfatuit cu niste rapidisti si m-au invatat sa merg la primarie dimineata, la prima ora, cand vine tovarasu' Cioara, care pe atunci era primar general, sa-i explic situatia. M-am dus la el, m-a primit, m-a ascultat ce m-a ascultat, dupa care mi-a explicat ca nu-mi poate aproba cererea, ca are ceferisti cu cate patru copii, care locuiesc si mai rau ca mine. Dupa ce l-am auzit spunandu-i aghiotantului sa-l cheme pe urmatorul aflat pe lista de audiente i-am aruncat niste vorbe asa, la paralizarea adversarului: Ce naiba, taticu', tocmai dumneata sa-mi faci una ca asta? Pai matale Cioara, eu cioara, si plec cu laba goala?... Lui Cioara i-au iesit ochii din orbite ca la melc, a strambat un fel de ras, de ziceam ca urmeaza sa scoata pistolul. Numai ca el a scos stilorul si... a semnat! Ceea ce nu putusera sa-mi rezolve toti presedintii Rapidului la un loc, mi-am rezolvat eu in jumatate de ora, cu o poanta din alea de-ale mele..."

FzR!!

NOTA: Gheorghe Cioara(n. 1 septembrie 1924, Bucuresti) a fost un demnitar comunist roman, ministru in diferite guverne in perioada 1953-1985 si primar general al Bucurestiului intre 1971-1975.

Interviu cu Bebe Năsturescu

Bebe Năsturescu este unul dintre oamenii care şi-a lăsat cel mai adânc amprenta în istoria Rapidului. Cu 288 de meciuri în prima ligă şi cu 20 în Cupele Europene pentru echipa din Giuleşti, fostul mijlocaş de bandă este printre puţinii oameni care au jucat mai mult de 300 de partide în tricoul vişiniu. Fostul fotbalist născut la Giurgiu a acceptat cu plăcere să acorde un interviu pentru 1923.ro în care a rememorat întâmplări savuroase din cariera de fotbalist, dar şi de ce nu ar fi jucat niciodată pentru Steaua sau Dinamo.

 

Domnule Năsturescu, cum aţi ajuns la Rapid?

Aveam 20 de ani şi am avut noroc că am fost antrenat de rapidişti care m-au recomandat acolo. Când eram copil, la Giurgiu, i-am avut antrenori pe Ionică Bogdan şi Victor Stănculescu. Apoi, am plecat în B la Roşiori pentru câteva luni, însă al doilea ajunsese la Rapid şi la recomandarea lor am ajuns şi eu acolo.

 

De ce aţi ales Rapid?

Să ştii că m-au dorit şi Steaua şi Dinamo, însă nici n-am vrut să aud. Eu făceam parte din clasa muncitoare, iar atunci noi nu aveam la inimă Miliţia şi Armata. Chiar îmi spuneau oamenii din Giurgiu: „Dacă te prindem că semnezi cu Steaua sau cu Dinamo, nici să nu te mai prindem că vii în oraş!” Aşa că am ales Rapid, era pe undeva firesc. Dacă aş fi jucat la ei, ajungeam şi eu general sau colonel, nu maistru, dar să ştii că nu am regretat niciodată alegerea făcută!

 

 



 

Aţi spus că primii paşi în fotbal vi i-a îndrumat Ionică Bogdan, altă legendă a Rapidului. L-aţi văzut jucând?

Puţin de tot, dar l-am văzut. Un înaintaş extraordinar era! Avea o tehnicitate nemaipomenită, dar era şi foarte serios. Mai mult pe filmări l-am văzut. Aşa, ca să-ţi faci o idee, l-aş asemăna cu Nichi Dumitriu sau cu Radu Nunweiller de la Dinamo ca stil de joc.

 

Venise vorba de antipatia faţă de Steaua şi faţă de Dinamo. Aţi avut probleme din cauza lor?

Cum să nu? Păi înaintea meciurilor cu ei eram mereu şicanaţi. Ne chemau să ne chestioneze, de unde cheltuiam noi 200 – 300 de dolari când mergeam în deplasări, când diurna era de 2,20 dolari pe zi! Păi era şi normal că mai luam şi noi bani pe sub mână să mai cumpărăm câte ceva pentru acasă. Dar ei ştiau tot! Nu ne făceau însă rău, doar ne şicanau înaintea meciurilor directe, ca să ne sperie. Ne chemau pe ăştia mai încăpăţânaţi. Eu, Puiu Ionescu, Nichi Dumitriu…

 

Armată n-aţi fost obligaţi să faceţi?

Ah, ba da! Norocul meu a fost că, atunci când mi-a venit ordin de încorporare, în 1968, şi-a folosit clubul relaţiile şi am ajuns la comandamentul din Chitila, la Armata CFR, care deservea căile ferate. Aşa am făcut de formă, mergeam doar lunea câte două, trei ore pentru instrucţie, în rest eram liberi.

 

Aţi jucat 12 ani la Rapid, aţi câştigat un titlu, dar de alte cinci ori aţi terminat cu echipa pe locul 2. Ce i-a lipsit Rapidului?

Nu e vorba de ce i-a lipsit Rapidului, fiindcă noi aveam o echipă de excepţie, care a jucat împreună cam opt ani. Ce relaţii de joc aveam! Păi, fără falsă modestie, cred că am avut unul dintre cele mai bune cvartete ofensive din istoria fotbalului românesc. Eu pe dreapta, Teo Codreanu pe stânga, Nichi şi Puiu în faţă. Noi le-am dat zeci de pase de gol, iar ei au dat zeci de goluri. Acel Rapid putea câştiga minimum cinci titluri în acea perioadă, însă influenţa celor despre care ţi-am povestit mai sus şi-a spus cuvântul.

Sunt cei trei cei mai valoroşi coechipieri alături de care aţi jucat?

Toţi, foarte valoroşi! Ca să nu mai zic de cei din apărare. Culae, Coe, Motroc, Greavu, Rică… Totuşi, în topul celor mai valoroşi jucători alături de care am evoluat, l-aş pune pe Titus Ozon. Un fotbalist fenomenal, alături de care, din păcate, am jucat prea puţin!

 

Rapid nu prea juca pe Giuleşti în acei ani…

Păi nici nu aveam cum! Acolo nu încăpeau decât 15 – 20 de mii de oameni, iar la meciurile noastre veneau cel puţin 40 de mii. De aceea am jucat mai mult pe Republicii, dar mergeam şi pe 23 August, fiindcă acolo încăpeau şi 60 de mii câţi voiau adesea să vadă Rapid! Noi aveam constant 45 – 50 de mii de oameni la meciuri, pe când ceilalţi maximum 30 de mii şi nici ăia mereu.

 

Aţi luat un titlu şi o Cupă cu Rapid, dar aţi plecat de la club în 1974, anul în care echipa a retrogradat. De ce aţi ales Progresul Brăila, echipă care juca tot în B?

Jucasem ceva timp la Rapid, aveam o cotă şi retrogradarea i-a determinat pe alţii să ne dea târcoale. Brăila mi-a propus o primă generoasă şi nu aveam cum să refuz… Adică m-am gândit şi eu atunci la familie, la viitor. Bine, ulterior mi-a părut rău, fiindcă mai puteam juca lejer la Rapid, dar a fost decizia mea şi am rămas împăcat cu ea. Mai tare am regretat însă că n-am plecat să joc în străinătate, deşi am avut ocazia. Pur şi simplu mi-a fost teamă.

 

Se spunea despre dumneavoastră că aveaţi talentul să simulaţi foarte frumos în careu, iar arbitrii nu se prindeau şi dădeau des 11 metri…

Da, păi eu am făcut parte din circul copiilor atunci când eram mic, la Giurgiu. Făceam tot felul de scamatorii: mergeam câteva zeci de metri în mâini, înotam până la 50 de metri adâncime, săream în apă de pe macaraua din port de la 40 de metri! Plus că în spectacole făceam saltul mortal fără probleme, aşa că mi-am dezvoltat aptitudini numeroase când eram copil. În plus, am fost şi campion la înot în vremea junioratului, pe faza regională.

 



Aţi avut o copilărie frumoasă!

Să ştii! Eu am rămas orfan de la 3 ani şi am fost crescut de bunici. Ei aveau o situaţie materială bună, nu îmi lipsea nimic, dar tot eram şi eu, teribilist, ca orice copil. Aveam vie la marginea oraşului, aveam şi pepeni, dar eu mergeam, pe la 11 ani, cu prietenul meu bun, fiul preşedintelui Tribunalului Giurgiu, care şi el făcea fotbal, să furăm pepeni din piaţă. Ne furişam fără să ne vadă cineva.
 

Nu aţi fost prins niciodată?

Oooo, ba da! Păi ne-a luat o dată miliţia şi ne-a dat să mâncăm coaja de la pepene. Ulterior însă, ca o ironie a sorţii, cei care m-au pedepsit atunci mi-au devenit cei mai mari fani şi mereu mă opreau să mă salute când mai veneam în Giurgiu. Îţi dai seama, eram fotbalist la Rapid, veneam şi eu mereu ţanţoş, bine îmbrăcat.
 

La echipa naţională aţi avut doar şase selecţii. Consideraţi că meritaţi mai mult?

N-aş putea zice eu asta acum… Păi i-am avut concurenţi pe post pe Pârcălab, apoi pe Mircea Lucescu. Doi fotbalişti excepţionali. Era greu să le iau faţa… Oricum, la loturi am fost de mic, fiindcă m-au recomandat mereu Ionică Bogdan şi Victor Stănculescu. La 10 ani am jucat pe 23 August cu cei de vârsta mea în deschiderea unui meci România – Suedia.

FzR!!

Sursa: 1923.ro

Inima mare a lui „Popică” a cedat

Ieri (n.a. 8 decembrie 2015) încă o veste legată de un deces și-a făcut loc printre știrile vehiculate pe net. De această dată cel ce a părăsit această lume din ce în ce mai mizerabilă a fost Ion Pop, fostul fundaș dreapta al Rapidului din anii 60—70.

Cei mai tineri evident că nu aveau cum să-l vadă evoluând, probabil că mulți dintre ei au auzit de el acum pentru prima oară, mai ales că avea un nume atât de comun. „Popică” sau „Manezul”, cum mai era poreclit, a fost unul dintre cei mai buni fundași dreapta din țară la începutul anilor 70. Edificatoare în acest sens rămâne remarca unui ziarist de la cunoscutul cotidian francez „L’Equipe”, prezent în tribunele stadionului „Mohammed V” din Casablanca în timp ce îl vedea la lucru în echipa olimpică a României (meciul respectiv a intrat în palmaresul naționalei mari) care întâlnea reprezentativa Marocului. „Nr.2 de la dumneavoastră (n.m. Ion Pop) bănuiesc că a fost prezent la turneul final al CM din Mexic?” – l-a întrebat pe un confrate român.
Auzind însă că nici măcar în echipa olimpică nu fusese convocat până atunci, s-a mirat foarte tare, exclamând: „înseamnă că fundașul dumneavoastră dreapta titular este foarte-foarte bun!”. În acei ani Pop ar fi meritat o soartă mai bună, însă selecționerii Angelo Niculescu și mai apoi Valentin Stănescu nu au avut ochi și pentru el.
Îl considerau prea mic de înălțime (1,71 m), prea… bătrân la 23-25 de ani și un al treilea motiv era legat de faptul că echipa sa Rapid începuse să decadă valoric.
De aceea i-a fost preferat Lajos Sătmăreanu. Având o fire placidă, Pop n-a făcut tam-tam, concentrându-se pe treaba pe care o avea la Rapid. Numai că și Rapid, cum afirmam, nu trăia cea mai fericită perioadă, decăzând, din diverse motive, de la un an la altul, astfel încât randamentul constant bun al lui „Popică” se materializa prea puțin în rezultatele echipei.
Dar chiar și așa a trecut peste norii retrogradării din primăvara lui 1974, astfel încât peste doar un an împreună cu fanii alb-vișinii aveau să trăiască momente diametral opuse, când în același timp Rapid revenea pe prima scenă și totodată cucerea Cupa României, după două meciuri-maraton a câte 120 de minute, semifinala cu Steaua adjudecată la lovituri de departajare și finala cu Universitatea Craiova câștigată în prelungiri.
În ambele partide, Pop a fost unul dintre cei mai buni de pe teren și alături de Nae Manea, alt regretat, poate fi considerat unul dintre artizanii câștigării acelui neașteptat trofeu.
Fiind fostă extremă, pe lângă viteză de deplasare Pop avea și știința jocului în apărare, hăituindu-și adversarul direct care trebuia să fie foarte înzestrat pentru a-l depăși. „La meciurile Rapidului cu Dinamo, imediat după primul fluier al arbitrului, dacă Lucescu constata că este pe aceeași bandă cu Pop, schimba imediat partea” – și-a amintit bunul meu prieten Carlo Bartales, fratele regretatului fotbalist Liviu Bartales. „Era un coleg extraordinar, modest, liniștit, de un bun simț ieșit din comun, nevrând să deranjeze pe nimeni. Avea o inimă mare, care iată, acum a cedat.
Acum doi ani Bartales, anul trecut Manea, luna trecută Angelescu, iar acum Popică.
Nu ne iartă pe niciunul” – mi-a spus fostul portar rapidist Adrian Rămureanu, multă vreme coechipier cu cel dispărut. „Nea Popică are mult prea mult bun simț și din acest motiv pierde, pentru că cei din jur în loc să aprecieze un asemenea gen de om, îl iau de fraier” – îmi spunea cu mai mulți ani în urmă Nicolae Stanciu, recordmanul meciurilor în Divizia A pentru Rapid, care fusese crescut la copiii și juniorii clubului giuleștean chiar de eroul celor de față. Iar ca o dovadă a acestei modestii caracteristică pentru Pop este și faptul că nu există mai nimic despre el pe internet, nici măcar o fotografie, doar un interviu înghesuit cândva în ProSport din care printre altele am aflat cum a fost aruncat ca o măsea stricată de la Rapid de mult prea puțin arestatul Copos.
Iată un argument al caracterizării de la începutul acestui text, că această lume devine din ce în ce mai mizerabilă.

Dumnezeu să-l primească și odihnească!

FzR!!

N.R:
Într-un clasament all-time din punctul de vedere al numărului de meciuri jucate pentru Rapid în primul nostru eșalon, ocupă locul 7 (fiind depășit de N. Stanciu, Greavu, Năsturescu, Codreanu, Neagu și Măldărășanu).

Sursa: /romaniastats.wordpress.com

Să-i dăm Rapidului ceea ce îi aparține

Timpul, uitarea, ignoranţa, dezin­teresul, dezinformarea şi peste toate prostia reuşesc împreună, într-o deplină armonie să îngroape aproape pentru totdeauna unele evenimente importante, care, pe puţin, ar fi trebuit instalate pentru totdeauna pe un piedestal.

De aproape trei decenii, în penuria noastră de evenimente deosebite prin cupele europene, se tot evocă deschi­derea de drum pe care a făcut-o Craiova Maxima, urmată de două brave semi­finale ale dinamoviştilor, totul culminând cu formidabilele succese ale Stelei, care şi-a adjudecat Cupa Campionilor şi Supercupa Europei, pentru a mai bifa apoi încă o finală.
Nimic neadevărat până aici şi jos pălăria în faţa celor ce au izbutit ase­menea performanţe.
Această listă însă ar trebui completată, chiar începută din punct de vedere cronologic, cu încă o is­pravă de pe acelaşi front, pe care însă mai ales timpul a ascuns-o în praful uitării, în urmă cu 75 de ani, în iulie 1940, Rapid Bucureşti, după ce eliminase două forma­ţii puternice, Hungária FC din Budapesta şi HŠK Građanski din Zagreb, a ajuns în finala Cupei Europei Centrale.
Astăzi, această compe­tiţie multora nu le spune nimic, cu atât mai mult performanţa alb-vișiniilor. Nefasta schimbare de după august 1944 a contribuit şi ea cu bună ştiinţă la trecerea în neant a acestui succes rapidist, doar ţara era controlată de dinamovişti şi stelişti… Ei bine, această competiţie, de­numită şi Mitropa Cup, demarată în 1927, avea pe-atunci aproximativ importanţa Ligii Campionilor de astăzi. Poate fi con­siderată chiar un strămoş al acesteia, la ea fiind înscrise primele două clasate din campionatele ţărilor din centrul Europei.
E adevărat că nu participau echipe din Marea Britanie (certată pe-atunci cu toată lumea fotbalistică), Spania, Portugalia, Germania (neînscriindu-se pentru că pe-atunci nu considera moral profesionismul în fotbal) sau Franţa (cât s-a mai rugat zadarnic biata de ea să fie acceptată printre participante). Totodată în acele vremuri, valorile erau mai altfel repartizate, în Austria, Ungaria şi Cehoslovacia jucându-se fotbal de cea mai bună calitate şi să nu uităm eterna Italie.
E adevărat că la această ediţie din 1940, evocată în cele de față, din cauza expansiunii Germaniei naziste, echipele din Austria şi Cehoslovacia nu au participat, în timp ce italienii și-au motivat absenţa prin tulburările la care era supus pe-atunci Bătrânul Continent. Au rămas însă echipe maghiare care erau aproape invincibile pe-atunci, precum şi cele din Iugoslavia, aceleaşi “nuci tari” dintotdeauna. Să nu se creadă însă că a fost o întâmplare acel parcurs al Rapidului.
Cu doi ani mai înainte, în aceeași competiție giuleştenii reuşiseră o răsturnare fabuloasă care a făcut epocă, după 1-4 la Budapesta spulberând-o pe Újpest în Giuleşti cu un incredibil 4-0!
Şi ca să arăt că echipele noastre se aflau în plină ascensiune, mai amintesc că în aceeaşi amintită ediţie Ripensia a eliminat pe Milan! Aşa că, dacă nu ne-ar fi călcat ciz­ma sovietică, ar fi fost mari şanse ca un mare trofeu european să fi poposit mult mai devreme în România.
De asemenea trebuie subliniat că meritul Rapidului a fost cu atât mai mare, cu cât majoritatea echipierilor săi aveau statut amator, spre deosebire de adversare care incorporau în totalitate jucători profesioniști.
Iar în România interbelică nu exista acel profesionism mascat de amatorism apărut mai târziu, în anii socialiști. Băieții ăia chiar aveau servicii unde erau obligați să se ducă, și doar în timpul lor liber se puteau ocupa de fotbal.
Revenind la acea finală în care vişiniii ar fi trebuit să se confrunte cu Ferencváros, cu toate că a avut mai multe programări, ea nu s-a mai disputat, dar nu din cauza războiului, cum s-a scris eronat de-atâtea ori, ci a relaţiilor tensionate pe care le-aveam pe-atunci cu Ungaria din cauza nefericitului Diktat de la Viena.
Parcursul Rapidului din acea ediție 1940.

Sferturi

HUNGÁRIA FC – RAPID BUCUREȘTI 1-2 (1-1)
17.06.1940, Budapesta. Stadion: Üllöi. Spectatori: 15.000. Au marcat: Vidor (16) – Šipoš (27, 76). Arbitru: Milenko Podubski (Iugoslavia).

HUNGÁRIA: Antal Szabó – Károly Kis, Sándor Biró – Frigyes Négyesi, József Turay, János Dudás – Bertalan Beky, József Vidor, István Kardos, Heinrich Müller, Pál Titkos. Antrenor: Imre Senkey.

RAPID: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Vilim Šipoš, Ioan Wetzer, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer.

RAPID BUCUREȘTI – HUNGÁRIA FC 3-0 (2-0)
24.06.1940, București. Stadion: ANEF. Spectatori: 30.000. Au marcat: Šipoš (40), Bogdan (43), Barátky (72). Arbitru: Franjo Bazant (Iugoslavia).

RAPID: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Vilim Šipoš, Ioan Wetzer, Ștefan Auer, Iuliu Barátky, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer.

HUNGÁRIA: Antal Szabó – Károly Kis, Sándor Biró – Frigyes Négyesi, Gusztáv Sebes, János Dudás – Bertalan Beky, József Vidor, Jenö Kalmár, Heinrich Müller, Géza Szabó III. Antrenor: Imre Senkey.

Semifinale

HŠK GRAĐANSKI ZAGREB – RAPID BUCUREȘTI 0-0
30.06.1940, Zagreb. Stadion: HŠK Građanski. Spectatori: 10.000. Arbitru: Ernö Kiss (Ungaria).

HŠK GRAĐANSKI: Emil Urh – Miroslav Brozović, Ivan Belošević – Svetozar Đanić, Ivan Jazbinšek, Mirko Kokotović – Zvonimir Cimermančić, Franjo Wölfl, August Lešnik, Milan Antolković, Florijan Matekalo. Antrenor: Márton Bukovi.

RAPID: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Ion Bogdan, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ștefan Auer. Antrenor: Ștefan Auer.

RAPID BUCUREȘTI – HŠK GRAĐANSKI ZAGREB 0-0
07.07.1940, București. Stadion: ANEF. Spectatori: 12.000. Arbitru: Todor Atanasov (Bulgaria).

RAPID: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Vilim Šipoš, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Ștefan Auer, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer.

HŠK GRAĐANSKI: Emil Urh – Miroslav Brozović, Ivan Belošević – Svetozar Đanić, Ivan Jazbinšek, Mirko Kokotović – Zvonimir Cimermančić, Franjo Wölfl, August Lešnik, Milan Antolković, Florijan Matekalo. Antrenor: Márton Bukovi.

HŠK GRAĐANSKI ZAGREB – RAPID BUCUREȘTI 1-1 (1-1, 1-1)
10.07.1940, Subotica. Stadion: Bačka. Spectatori: 6.000. Au marcat: Cimermančić (1) – Bogdan (14). Arbitru: Kálmán Tihmery (Ungaria).

HŠK GRAĐANSKI: Emil Urh – Miroslav Brozović, Ivan Belošević – Svetozar Đanić, Ivan Jazbinšek, Mirko Kokotović – Branko Pleše, Zvonimir Cimermančić, August Lešnik, Milan Antolković, Florijan Matekalo. Antrenor: Márton Bukovi.

RAPID: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Ion Costea, Ioan Wetzer, Ioachim Moldoveanu – Radu Florian, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer.

Echipa calificată în finală a fost trasă la sorți

În fotografia de față se află Vilim Šipoš, golgeterul Rapidului în ediția 1940 a Mitropa Cup

Sursa: https://romaniastats.wordpress.com

FzR!

Ştefan Auer – primul fotbalist român câştigător al unei cupe europene

Ştefan “Rici” Auer este una dintre legendele fotbalului românesc, din perioada interbelică. Deşi a cunoscut consacrarea şi gloria sub culorile unor echipe maghiare, Auer rămâne un produs al fotbalului românesc, fiind primul jucător român care a câştigat un trofeu continental cu o echipă de club. Născut în 1905, Auer a jucat la Amefa Arad, locul unde s-a născut, iar mai apoi la Colţea Braşov. A fost transferat de la Braşov la puternica echipă Ujpest Budapesta, în 1928. Sub culorile acestei formaţii a jucat 150 de partide, marcând 162 de goluri. La naţionala Ungariei a fost selectat de 21 de ori şi a marcat 24 de golrui. În 1930 a câştigat Cupa Naţiunilor, într-un cvintet de atacanţi redutabili ai Ungariei. Anterior, Auer, supranumit “tancul” pentru statura sa impozantă, îmbrăcase tricoul tricolor în 21 de rânduri, marcând trei goluri. Povestea cuceririi Cupei Europei Centrale, în 1929, este una savuroasă. În acele vremuri, CEC era o competiţie elitistă, care mai târziu a dat naştere Cupei Campionilor Europeni. Cu Ujpest a participat în 1929 la CEC. Debutul a fost unul în forţă, 6-1 pe teren propriu, contra cehilor de la Sparta Praga. Atacantul român a reuşit un hattrick de senzaţie. Returul din capitala pragheză a fost unul plin de incidente. Gazdele s-au impus cu 2-0, insuficient pentru calificarea în semifinalele competiţiei. Spectatorii au vrut să spargă vestiarele pentru a-i lovi pe jucătorii maghiari, la finele meciului. În penultimul act, la Budapesta venea una din forţele europene, Rapid Viena. Arbitrul italian Albino Carraro a declinat delegarea în preziua partidei, iar un alt cavaler al fluierului nu a putut fi trimis în capitala maghiară. Meciul a fost oficiat de un arbitru local. Ujpest s-a impus cu 2-1, unul din goluri purtând semnătura altui internaţional român, Adalbert Strock. Austriecii au contestat apoi arbitrajul, iar cum regulamentul era clar în această privinţă, stipulând că meciurile trebuie conduse de arbitri neutri, comisia de organizare a decis ca jocul să fie anulat, iar această semifinală să fie compusă dintr-o singură manşă. Totuşi rezultatul a fost menţinut, iar în retur, la Viena, Ujpest a pierdut cu 3-2. Ambele goluri au purtat semnătura lui Ştefan Auer, ceea ce a condus către un meci de baraj, pe teren neutru. La 26 septembrie 1929, la Praga, italianul Albino Carraro ajunge la meciul pe care altădată nu reuşise să îl conducă. Jocul a început prost pentru unguri, cu un autogol al lui Vig-Wilhelm. Apoi tancul pestan s-a dezlănţuit. Auer a marcat trei goluri, două dintre ele în prelungirile jocului, parafând astfel o glorioasă calificare în finala competiţiei. Auer marcase deja 8 goluri în turneu. Turul finalei s-a disputat la 3 noiembrie 1929. Adversara lui Ujpest, a doua echipă cehă din competiţie, Slavia Praga. Ambele forţe pragheze erau pregătite de tehnicieni britanici. Ujpest nu a ţinut contul de firma adversarei şi le-a administrat oaspeţilor o severă înfrângere. Scorul de 5-1 însemna o garanţie pentru retur. Din poziţie de inter dreapta, Auer şi-a adus contribuţia cu un gol. Strock, extremă dreaptă de meserie, înscrisese şi el odată. Ujpest a etalat atunci un joc minunat, smulgând elogiile presei internaţionale. Combinaţiile fateziste ale atacanţilor nu au putut fi oprite de cehi, indiferent de mijloace. Returul s-a disputat două săptămâni mai târziu. Cehii au condus cu 2-0 şi au ratat un penalty. Pe final, profitând de oboseala adversarilor, Ujpest a egalat în ultgimele 10 minute. Auer a închis tabela în minutul 86, înscriind astfel al zecelea gol din competiţie. Ştefan Auer a obţinut astfel două trofee în acelaşi an, cu Ujpest. A câştigat Cupa Europei Centrale, fiind desemnat şi golgeterul competiţiei. Ştefan Auer s-a întors apoi la Rapid Bucureşti, unde a jucat până la vârsta de 36 de ani. Cu feroviarii a obţinut patru Cupe ale României, însă cel mai sonor succes rămâne Cupa Europei Centrale, cu Ujpest, în 1929. Ştefan Auer a murit la Kaposvar, în Ungaria, în 1977.
http://www.sportrevolution.ro

Omul Invizibil

Microbiştii şi-l aduc aminte ca pe un portar scund şi mereu pe arcuri. Pe cît era de prezent atunci, pe atît de modest e azi.

Mai întîi a fost sosul bolognez. Şi furculiţa care a căzut în farfurie, împrăştiind bucăţelele mici de carne pe faţa de masă în unul dintre cele mai de fiţe restaurante din Bucureşti.
„Te aştept la Casa di David”, îi spusese Mircea Lucescu. Bărbatul a ajuns cu cinci minute înainte. Mircea era la masă cu Răzvan. A intrat, s-a aşezat, au comandat şi şi-au amintit vremurile cînd jucau împreună la Corvinul, el portar, Lucescu, jucător şi antrenor cu navetă între Hunedoara şi echipa naţională.
Marin Ioniţă a apărat 13 ani la Corvinul şi încă 13 la Rapid. Primii 13 ani de antrenorat i-a împărţit tot între aceleaşi echipe. Bine că nu e superstiţios! I-a pregătit pe Lobonţ, Stelea, Dolha, Coman, dar a preferat să rămînă îmbrăcat în materialul rar al tipilor muncitori şi invizibili. „Aproape că vedeam prin el”, îşi aminteşte un fost jucător. Transparenţa a căpătat şi forme concrete. După vreo două campionate de la venirea în Giuleşti, Burdujan a întrebat pe cineva din staff: „Auzi, dar cum îl cheamă pe antrenorul ăsta cu portarii?”.
În 2007, cînd Răzvan a plecat de la Rapid, Ioniţă a vrut să-şi găsească altceva. Şi aşa a ajuns să comande o porţie de spaghete bologneze. „Dacă vrei, te pot lua la Şahtior antrenor cu portarii. Am nevoie de cineva ca tine”, i-a spus Mircea Lucescu. „Dar cît cîştigi aici?”, l-a mai întrebat. „10.000 de euro”, a răspuns Ioniţă. Între timp sosise mîncarea. Lucescu s-a crispat. „Vreau să vii, dar nu pot să-ţi dau decît 10.000 de dolari, nu de euro”, a zis. „De acord. Oricum vreau să plec”, a zis rapidistul. „Mă bucur! Deci restul condiţiilor le discutăm cînd ajungi la Doneţk. Ţinem minte: 10.000 de dolari pe lună!”, a spus Lucescu, moment în care lui Ioniţă i-a căzut tacîmul în sosul roşu. El avea în Grant 10.000 de euro salariu pe an.
Astăzi, Ioniţă este antrenorul cu portarii al cîştigătoarei Cupei UEFA şi a rămas la fel. Cămaşa aceea a curăţat-o îndelung, cu gesturile sigure ale bărbaţilor mereu departe de casă, şi a pus-o deoparte.

sursa: www.tolo.ro