Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer.
Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.
Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.
Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase.
Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească.
Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic.
Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.
Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el.
Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic.
Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el.
Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată.
Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge.
Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic.
Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile.
Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva. Băiatul a crescut.
Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale.
Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului.
Băiatul a crescut şi mai mult.
A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale.
Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează…
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui.
Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni…
De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac.
Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale.
Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui.
Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare.
Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire.
Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti.
„Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Egoul este întotdeauna motivat:
„Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului:
„Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea.
Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus:
Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus:
„Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. B
ăiatul s-a luminat imediat la faţă.
S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte.
În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită.
Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva.
El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa.
Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme.
Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani.
A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist.
Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul.
Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura.
Cam la fel tânjea şi copacul nostru.
Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus:
„Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns:
„Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns:
„Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat:
„O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului.
Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit.
Iubirea nu ştie decât să dăruiască.
Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire.
Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte.
Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului.
Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet.
Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit.
Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat:
„Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns:
„Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus:
„Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el.. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit.
Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.
Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot.
Acesta mi-a şoptit:
„Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors.
Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit.
Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată.
Poate că nici măcar nu mai este în viaţă.
O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el!
Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el.
Atunci aş muri liniştit.
Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.
Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării.
Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
http://www.ganduridinierusalim.com
Radacinile Rapidului sunt adanc prinse in dulcele pamant romanesc.
In jurul lui lastarele vor invata din experienta Celui Mai Frumos Batran din Lume.
Din ele va creste foarte curand un copac cel putin la fel de frumos, darnic si credincios.
De baiatul ratacit cu yahtul nu se mai stie nimic.
FzR!!
