Ultimul roman al lui Ernest Hemingway istoriseste povestea unui batran "salao", adică un om mai ocolit de noroc, care „s-a nascut pentru a pescui”.
Dupa 84 de zile de ghinion in care n-a prins nimic, batranul Santiago iese din nou pe mare convins fiind ca a 85-a zi va fi una cu noroc.
Norocul pare a-i surade, pentru ca un peste-spada, unul mare cum nu mai vazuse pana atunci, se prinde in undita sa.
Insa acest peste nu se lasa usor capturat si il duce pe batran departe, departe in larg, tragand barca dupa el.
Batranul, la randul lui se lupta sa reduca lungimea gutei cu care e legat pestele, pentru a obosi si apoi rapune creatura marina.
Dupa mult efort, dupa multa durere si epuizare fizica pe care le ignora, pestele cedeaza in sfarsit si batranul pescarul se poate intoarce la mal.
Problema apare tocmai in acest moment, cand pestele sangerand si atrage atentia si mirosul rechinilor.
Atacul in numar mare al rechinilor este unul salbatic si naucitor.
Pestele-spada este mancat pana la ultima bucatica, iar batranul Santiago sleit de puteri.
Pe tot parcursul acestei lupte batranul incearca sa isi mentina puterile, sa nu cedeze nici psihic, nici fizic si nici sa nu bage in seama ranile mainilor sale.
Romanul Batranul si marea este un monolog al bătrîneţii, o marturie despre lupta cu greutatile, o carte despre stoicismul de a rabda, de a stapani frica si despre despre singuratate.
Criticii sustin ca romanul "…a transformat condiţia eroului său din cea a omului care gandeşte despre soarta sa în aceea a omului care acţionează, dată fiind această soartă… Eroul lui Hemingway nu ignoră condiţia iniţială a eşecului omului în societatea în care trăieşte.
Esenţial pentru el rămâne însă posibilitatea de a îndura cu demnitate acest eşec şi dacă e posibil a transforma acest eşec în graţie.”
Rapidul, batranul darz in lupta cu valurile nemiloase, este aproape singur.
Plin de rani, obosit si tot mai neincrezator din cauza celor care l-au pradat, batranul ramane demn in picioare.
Uitarea piratilor sau a rechinilor, nu-l face decat sa-l amuze.
Durerea grea de suportat este cea legata de incercarea de a intelege graba suporterilor, din universuri paralele, de a infia nepotii inca nelegitimi.
Ii sterg lacrimile batranului meu Rapid.
Sunt dulci.
La fel ca toate amintirile pe care mi le-a oferit in toti acesti 33 de ani de prietenie.
Sunt calde.
Precum sufletul sau, al meu si al tuturor rapidistilor.
Fie ei doar rataciti acum.
FzR!!!
