Generatia de Aur a lui Hagi si Dumitrescu a stralucit in grupa A din care au mai facut parte Elvetia, Statele Unite si una dintre favoritele la castigarea competitiei, Columbia.
Sud-americanii veneau pe cai mari la Mondial dupa ce spulberasera in preliminarii Argentina lui Batistuta, Caniggia si Ortega cu 5-0 chiar la Buenos Aires si erau considerati ca unii dintre marii favoriti.
Inclusiv marele Pelé ii vedea ca si castigatori pe sud-americani.
Anii ’90 au reprezentat una dintre cele mai negre perioade din istoria Columbiei.
Zgomotul gloantelor sau traficul de carne vie erau ceva la ordinea zilei.
Erau vremuri tulburi in Columbia, nelinistea si nesiguranta in randul populatiei cresteau de la o zi la alta.
Era epoca in care aceasta tara era condusa din umbra de catre diversele carteluri de droguri.
Apropiatii lotului national din acele timpuri spun ca in spatele selectionatei columbiene stateau marile carteluri de droguri ale vremii.
Unul dintre producatorii documentarului ,,The two Escobars” realizat de postul de televiziune ESPN declara :
„Nu mai aveau unde sa tina banii, aveau atat de multi incat ajungeau sa-i tina ascunsi prin pereti.
Acolo insa putrezeau sau erau mancati de catre sobolani si nici nu aduceau nimic in plus.
Asa ca au decis sa ii bage in fotbal”.
Jucatorii stiau de foarte multa vreme cine se afla in spatele echipei nationale, multi dintre acestia facand chiar si vizite acasa la liderii cartelurilor.
Sumele uriase pe care acestia le incasau proveneau din activitatile ilegale ce macinau Columbia in acele timpuri. Presiunea pusa pe echipa nationala inainte de startul turneului final era foarte mare.
Jucatorii erau amenintati ca familiile lor vor fi omorate daca nu se vor califica mai departe.
Sumele pariate pe meciurile Columbiei erau exorbitante.
La cererea cartelurilor selectionerul Francisco Maturana a renuntat sa il mai convoace pe Barabas Gomes.
Primul meci din grupa avea sa se joace intre Columbia si Romania, iar sumele pariate pe victoria la scor a sud-americanilor erau foarte mari.
La finalul partidei tabela arata un 3-1 neverosimil pentru romani in urma unui joc de exceptie facut de Hagi si Raducioiu.
La finalul partidei jucatorii columbieni ieseau pe rand din vestiar cu capetele plecate, refuzand dialogul cu presa. Ingrijorarea era vizibila pe fata tuturor.
Doar Adolfo Valencia a facut o afirmatie care a ramas in memoria tuturor romanilor:
„Pe noi astazi ne-a învins Hagi. Mare jucator”.
Fundasul de atunci al columbienilor, Chonto Herrera, avea sa declare ani mai tarziu:
„Eu am fost cel care a gresit la golul lui Hagi. Cand m-am intors, antrenorul mi-a spus ca a sunat tatal meu, fratele meu fusese impuscat. Am vrut sa plec, sa ma intorc acasa“.
Amenintarile incepeau sa se concretizeze.
Concentrarea jucatorilor era scazuta, nimeni nu se mai gandea la fotbal, tactica sau la adversar.
Gandurile lor erau doar la viata celor dragi.
Dupa rezultatul primei partidei columbienii mai aveau o singura varianta ca sa se califice mai departe: trebuiau sa castige ambele meciuri ramase.
Tensiunea crescuse vizibil in sanul lotului, majoritatea jucatorilor temandu-se pentru siguranta familiilor si apropiatilor.
Mesajul transmis era clar si raspicat:
,,Castigati sau nu va mai intoarceti acasa!”
Urma partida cu Statele Unite, iar presiunea crestea cu fiecare minut scurs.
Inaintea meciului pe televizorul din vestiar rulau mesaje de amenintare la adresa jucatorilor.
Acestia povesteau ca inaintea meciului nu s-au putut concentra deloc, cativa colegi in vestiar se uitau, printre lacrimi, la poze cu sotiile si copiii, gandindu-se daca ii vor regasi in viata la intoarcerea in tara.
22 iunie 1994, stadionul Rose Bowl, Pasadena, California.
Columbia incepea partida cu tara gazda jucand cu sabia lui Damocles deasupra capului.
Pe un fond de joc bun al columbienilor cei care aveau sa deschida scorul erau americanii.
In minutul 34 John Harkes patrunde pe partea dreapta a defensivei columbiene, centreaza in careu, iar Andrés Escobar isi introduce mingea in poarta in incercarea de a indeparta pericolul din careul echipei sale, iar ,,Los Cafeteros” se vedeau condusi cu 1-0 si eliminati de la Mondial.
Avea sa devina cel mai trist autogol din istoria fotbalului…
„Mama, lo van a matar!” (Mama, il vor omori!)
Andrés Escobar prabusit pe teren dupa autogolul inscris.
In cele din urma meciul s-a terminat cu infrangerea Columbiei, scor 1-2.
Au marcat: Escobar autogol ’35, Stewart ’52 / Valencia ’90. Ca o ironie a sortii, la sfarsitul partidei, jucatorul cu 50 de selectii la nationala care era dorit insistent in Europa de catre italienii de la AC Milan avea sa declare:
„Ne vedem in curand. Viata nu se incheie aici.”
Ultima partida din grupa contra Elvetiei s-a jucat doar pentru palmares.
Desi columbienii au castigat cu 2-0, paraseau Mondialul inca din faza grupelor.
Imediat dupa meci selectionerul si-a sfatuit jucatorii sa nu se intoarca imediat in tara, ci sa mai ramana in Statele Unite pentru ca lucrurile sa se mai linisteasca.
Primul care a refuzat a fost Escobar, care s-a intors in tara, in Medellinul natal, alaturi de familie si de Pamela Cascardo, cea cu care planuia sa se casatoreasca pe 12 iulie.
Din pacate soarta avea alte planuri pentru el.
Dupa ce petrecuse primele zile in casa Andrés hotara ca este timpul sa nu se ascunda asa ca si-a invitat colegii sa iasa in oras, dar acestia l-au refuzat rand pe rand.
In jurul orei trei dimineata Andrés impreuna cu doi prieteni decid sa plece din barul ,,El Indio” in care se aflau pana in momentul in care un grup de indivizi il ironizeaza pe fotbalist, felicitandu-l pentru ,,golul” inscris.
Acesta nu intra in jocul lor, isi cere scuze politicos, dar cere sa fie respectat si paraseste localul.
In parcare este acostat de aceeasi trei indivizi din bar, iar unul dintre acestia scoate pistolul si trage nu mai putin de sase gloante in fundasul columbian, strigand (dupa spusele martorilor) intr-un mod grotesc dupa fiecare impuscatura <Gol!>.
La doar 27 de ani Andrés Escobar isi incepea calatoria printre stele.
,,Domnul„, asa cum era alintat printre prieteni si coechipieri pentru eleganta de care dadea dovada atat pe teren, cat si in fara lui trecea in nefiinta in acelasi loc in care se nascuse, in urma uneia dintre cele mai odioase crime din istorie.
Data de 2 iulie 1994 reprezinta o pata in istoria Columbiei, moartea tanarului fotbalist inrautatind imaginea deplorabila a unei tari aflate pe marginea prapastiei.
Odata cu acesta au murit si sperantele columbienilor pentru un viitor mai bun.
Intreaga lume a reactionat la aflarea vestii decesului sau.
La inmormantarea sa au participat peste 120.000 de oameni, iar privirile de pe tot globul erau atintite asupra Columbiei. Cotidianele de pe tot mapamondul au reactionat si au luat pozitie, iar cele mai virulente reactii au venit chiar de la presa autohtona care a catalogat data de 2 iulie ca ziua in care mafia a invins fotbalul, in care binele a capitulat in fata raului. Moartea lui Andrés era privita ca si un moment zero care avea rolul sa marcheze startul luptei impotriva criminalitatii, drogurilor si coruptiei.
Criminalii care l-au ucis pe Andrés Escobar au fost identificati si prinsi la scurt timp.
Humberto Castro Muñoz a fost gasit drept vinovat pentru moartea lui Escobar, fiind condamnat la 43 de ani de inchisoare din care a facut insa doar 11 dupa care a fost eliberat in anul 2005 pentru buna purtare.
La aflarea vestii privind procurorilor, Dario Escobar, tatal lui Andrés, spunea indurerat:
,,Este o rusine pentru Columbia.
Aici s-a format o banda de delincventi.
A fost un asasinat!”
Diverse surse spun ca Muñoz era doar soferul celorlalti si ca Mdenu el a fost cel care l-a omorat pe fotbalist.
Ceilalti doi indivizi care au fost cu el in acea seara nu au facut nici un an de inchisoare in urma uneia dintre cele mai odioase si abominabile crime din istorie.
„Carlos Castano (traficant de droguri) este cel care l-a omorat pe Andrés .
Sigur, nu el a intrat la inchisoare, ci un bodyguard.
Dar aceasta este realitatea.
Si nu l-au omorat pentru autogolul acela, ci pentru faptul ca a indraznit sa le ceara respect unor oameni care nu sunt obisnuti sa li se raspunda atunci cand iau peste picior pe cineva”, a marturisit Jaime, mana dreapta a lui Castano, cel care acum isi ispaseste pedeapsa de inchisoare pe viata pentru crimele comise de-a lungul timpului.
In 2002 in Medellin a fost ridicata o statuie in memoria celui care a fost Andrés Escobar, iar in fiecare an, pe data de 2 iulie, columbienii de pretutindeni vin sa isi prezinte omagiile celui care a cazut victima in urma intereselor unor personaje care au marcat una dintre cele mai negre epoci ale istoriei tarii lor, o perioada pe care multi ar vrea sa o uite cu desavarsire.
Statuia lui Andrés Escobar din Medellin
Asa cum a declarat-o si la sfarsitul partidei cu Statele Unite, viata nu se termina aici si, de acolo din ceruri, Andrés va veghea de-a pururi asupra tarii sale, dar, mai ales, asupra selectionatei columbiene.
Sursa: https://dintribuna.wordpress.com
"Domnul" Rapid (SA) nu a fost asasinat nici de Copos, nici de Black Friday Cristescu, Zanfir si nici de Kojak Moraru.
Tocmai de aceea nu au existat proteste in masa.
Pentru a apara poate bunul cel mai de pret, daca nu al poporului roman, cel putin al spiritului unic al dreptatii.
Care probabil se doreste sa dispara.
"Domnul" Rapid (SA) a fost asasinat din interior.
De aceasta implozie ucigasa se fac vinovati absolut toti acei nemernici suporteri care au rapit singura fericire a multor oameni simpli.
Acei suporteri de conjunctura nu-si vor gasi niciodata linistea.
Pentru ca acest "gol" ne omoara. Cate putin.
In fiecare zi.
Pentru ca acest "gol" ne omoara. Cate putin.
In fiecare zi.
Acelor suporteri le spunem faptul ca „La vida no termina aqui.”, iar in curand, foarte curand Rapidul Nostru (altul decat Rapidul lor) se va intoarce in locul unde s-a nascut.
Si de unde nu a plecat niciodata.
Doar ne-a vegheat pe noi cei ce am crezut in el.
Si i-a indepartat pe cei ce nu au fost niciodata demni de Iubirea lui.
„Ne vedem in curand. Viata nu se incheie aici.”
FzR!!
