“ESTE BINE, MAMĂ, DOAR CĂ PIERD SÂNGE”

Praful adunat pe foi,
Descoperi că-i de la război;
De-atîta plîns e jos noroi
Şi poţi să plîngi şi tu cu noi […]

Prima strofă a imnului nu am putut s-o cânt. 

”Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid…” au trecut pe lângă mine, fără să îmi pot scoate bulgărele de emoții din gât. 

Nu știu ce am avut, că nu pentru asta am venit la stadion. 

Mi-am promis înainte de meci că voi fi total neimplicat și că nu mă voi lăsa purtat de val, indiferent de context. 

Dar am pus totul pe seama unei rătăciri de moment, așa că mi-am lăsat ochii udați de nostalgie doar cât să nu mă fac de râs.

A fost tare grea prima strofă. 

Probabil cea mai grea de când am pășit prima dată pe stadionul Giulești, în ’98. 

Atunci, e drept, nu știam imnul, nu cunoașteam jucătorii, habar nu aveam de fotbal în general. 

Rapidul însemna pentru mine două lucruri: vișiniul și galeria. Astăzi însă…

Tu refuzi,
Dar auzi
Cum strig acum
Şi asuzi,
Totu-i bine, mamă,
Am deschis ochii!

…pentru mulți Rapidul a murit. 

Din mai multe puncte de vedere, dacă nu chiar din toate. Inclusiv pentru mine, cel cu nodul în gât cât gogoașa la imn, Rapidul a murit. 

S-a dus și nu îl voi mai revedea niciodată așa cum îl știam. Dar faptul că el a murit nu înseamnă că eu am încetat să mai cred în el. 

Ori că voi face cale întoarsă și că voi merge la meciurile rivalelor pentru a-mi satisface pofta de stadion. 

Sau că voi respinge orice inițiativă de revitalizare a culorilor rapidiste, atâta vreme cât există o șansă de 0,00001% ca aceasta să aibă succes. 

Până la urmă asta ne-a definit istoria de rapidiști, nu? 

Să sperăm chiar și atunci când șansele sunt zero sau foarte, foarte mici.

Fix cu aceste gânduri am plecat spre stadion vineri seara. Acolo, în tribună, înconjurat fiind aproape în totalitate de suporteri între două vârste și bătrâni euforici, mi-a fost foarte greu să nu mă identific cu Rapidul. 

Drăcia dracului, ba chiar am început să cânt pe la începutul meciului, lucru pe care mi l-am interzis ferm la repetiția din fața oglinzii de acasă. 

Dar, spre apărarea mea, ce puteam face? 

Cum să îmi pot ține în frâu instinctele care m-au făcut om? Cum să îmi pot nega, la un simplu semn, aproape 20 de ani din viață?

Unii pierd, alţii cîştigă
Aurul din mămăligă,
Ochii lor se-aprind şi strigă,
Sosesc tîrîş şi se-ncîrligă,
Urăsc doar ura, zic din gură
Şi-o-nghit cu fiecare duşcă!

Liga a patra și contextul revederii nu au însemnat mare lucru pentru lumea de pe stadion. 

Cel puțin pentru marea majoritate a celor din tribune. Singurul lucru în care au crezut oamenii a fost Rapidul. Rapidul pe care Academia, club finanțat de Primăria Sectorului 1 care deține pentru moment dreptul de folosință a simbolurilor vișinii, încearcă să-l readucă la viață. 

Sau cel puțin așa pretinde.

Lucrurile sunt complicate. 

Eu aș minți să spun că nu mi-a păsat. 

Îmi pasă și mă doare că s-a ajuns aici. 

Mă simt profund rănit de faptul că vișiniul a devenit culoare politică și Giuleștiul câmp de luptă pentru proprii săi copii. Dar chiar și așa, în agonie și pătat de numele celor care își fac imagine pe seama lui, pentru mine a fost singurul Rapid în seara aceea de vineri. 

Bun, rău, pesedist, penelist ori userist, nu i-am putut întoarce spatele pentru războaiele purtate de alții. 

Păcatul meu.

În același timp, însă, nici în salvare nu cred. 

Ori în proiect. 

În Primărie cu atât mai puțin. 

Doar că am în fața ochilor un club care se numește Rapid, care joacă pe Giulești, are imn, deține, cel puțin temporar, siglă, culori și tot tacâmul și care acum are echipă. 

E tot ce mă interesează. 

Nu primăriile, legendele, afc-urile ori mai știu eu cine.

Cu reclame te învaţă
Că tu eşti singurul în viaţă
Care poţi să mai faci faţă
Profesiunii de paiaţă […]

Înapoi pe Giulești, lumea se îmbrățișează, își face poze, multe poze. 

Vor să arate tuturor că dragostea pentru Rapid nu cunoaște limite nici măcar în ”județeană”. 

Se râde, se spun bancuri, se deapănă amintiri. 

Meciul în sine nici nu contează, iar prin pricina desfășurării scorului, se aude mai mult în surdină. 

Vineri, în rolul principal nu au fost Niculae, Pancu ori Schumacher, ci oamenii care au umplut 7000 de locuri ale bătrânului stadion. 

Șapte mii de suporteri plătitori în liga a patra. 

Iată o afirmație suficientă pentru a vă da seama că Rapidul a fost acolo.

Pentru cât timp, însă, nu putem ști. 

Probabil că nu pentru mult. 

Dar atât cât va fi, eu sunt împăcat cu mersul pe stadion și cu bucuria nostalgiei. 

Imnul, stadionul și vechile cunoștințe pe care mi le-am creat în tribuna a II-a îmi sunt suficiente. 

Pentru mine, aceste lucruri laolaltă reprezintă Rapidul. Separat probabil că nu au niciun farmec, cu atât mai puțin farmecul vieții. 

De aceea nu am susținut și nici nu voi susține vreodată proiectele conexe Rapidului, dacă ele dezbină în loc să unească.

Toţi zeii mei au ostenit,
Ce-am crezut eu, şi ce-a ieşit…
Noroc că nu m-aţi păcălit,
Mi-aţi arătat, m-am lămurit […]

Galeria a reprezentat întotdeauna ”ceva”-ul. 

Fără masa de suporteri vulcanici și atât de loiali culorilor alb-vișinii, Rapidul probabil că nu ar fi fost niciodată ceva mai presus de Progresul sau Sportul Studențesc. 

Datorită galeriei, lumea s-a îndrăgostit iremediabil de Rapid dintotdeauna. 

Spiritul de luptă și patima cu care au înțeles să creadă în Giuleștina au avut darul de a stoarce creiere și de a răvăși sufletele în toată țara. 

Unitatea rapidiștilor a fost proverbială, despre ea scriindu-se cărți, turnându-se documentare și compunându-se cântece. Numai că, spre stupefacția noastră și poate chiar a lor, această unitate nu se mai regăsește astăzi în altă parte în afara documentelor cu pricina. 

Iar acest fapt, din păcate, este echivalent cu spulberarea mitului și dispariția înceată și sigură a clubului.

Vineri, pe Giulești, nu au fost prezenți toți rapidiștii pentru care altădată un meci pierdut pe stadion era echivalent cu o adevărată tragedie. 

Unii au ales alt drum, neîncrezători în noul proiect. 

Alții s-au resemnat cu gândul că, odată dus la groapă, Rapid nu se mai întoarce. 

Și toți au avut dreptate în felul lor. 

Cine îi blamează, greșește, pentru că orice decizie au ales să ia, au făcut-o din dragoste pentru alb și vișiniu. 

Așa au înțeles ei că pot ajuta Rapidul, prin neparticiparea la un proiect cel puțin dubios. Iar o parte dintre ei și-au luat revanșa două zile mai târziu, tot în Giulești, numai că în sala polivalentă, când au împins echipa de handbal a fetelor vișinii spre o victorie importantă în prima etapă a Ligii Naționale. 

Și ce atmosferă au mai făcut, și cât de viu a fost Rapidul…

Ce visez, dacă s-ar şti,
La ghilotină aş nimeri,
Da-i foarte bine, mamă, asta-i viaţa!

La ieșirea de pe stadion, în curtea Operei Comice, adică fix peste gard de vestiarele de unde se-auzeau dușurile țâșnind a victorie categorică, era seară de film. 

Vreo trei inși priveau captivați la ecran. 

Săracii, încă n-au aflat că în spatele oricărei comedii se ascunde o mare tragedie…

Un rapidist

*versuri de Alexandru Andrieș, 

”E bine, mamă, doar că pierd sânge”

sursa: 

http://grandslam.ro/2017/09/04/revedere-de-pe-front-este-bine-mama-doar-ca-pierd-sange/

Poate cele mai incercate randuri scrise de un rapidist. 

Dincolo de framantarile pline de adevar ce exprima esenta rapidismului, ramane fotografia ce a sensibilizat probabil intreaga suflare microbista.

Batranelul, poate chiar Rapidul ascuns cu emotie intre suporterii de la T2, ramane o dovada de Iubire pentru noi toti.

Dar mai ales pentru generatiile viitoare.

A unei Iubiri fara de Sfarsit, dar mai ales duse pana la sacrificiu...

FzR!!