FANATIK a fost la Salonic pentru o discuție de o seară prelungită cu Răzvan Lucescu, cel care împlinește 50 de ani pe 17 februarie 2019.
50 de ani!
Nimănui parcă nu-i vine să creadă că „juniorul” a ajuns la vârsta de aur.
Am luat-o cu amintirile de la începuturi și am ajuns la liniștea (aparentă) a apartamentului din Salonic, vizavi de „Makedonia Palace”, pupitrul de comandă al lui PAOK Salonic, noua campioană a Greciei, antrenată de Răzvan.
Răzvan Lucescu e ca o carte deschisă.
Ne duce în lumea lui, în intimitatea unei familii în care „capul” Mircea este deja străbunic de două ori!!!
E o lecție de viață tot ceea ce urmează.
Lăsați deoparte orice, afinitate sau prejudecată! Luați-o ușor și descoperiți personajul, pentru că Răzvan chiar este un personaj.
Răzvan Lucescu, 50 de ani! Wow!
Interviu premium cu Răzvan Lucescu, la împlinirea a 50 de ani de viață și de carieră
La mulți ani, Răzvan! 50 de ani, îți vine să crezi?
– Nu sunt chiar 50 când vorbim, mai aveți puțină răbdare… Nu mă îmbătrâniți prea repede…
Dar vor fi 50 când apare acest interviu eveniment…
– Da, da, 50. Ufff…
Să o luăm bătrânește😊) Cum s-a construit relația asta atât de sudată tată-fiu? Din copilărie, adolescență, ai fost mereu alături de tatăl tău Mircea Lucescu…
– Nu știu dacă se poate vorbi despre așa ceva… pentru că mi se pare ceva natural, care nu poate fi explicat, disecat… Caracterul nostru, modul nostru de a fi, responsabilitatea lui față de familie pot fi niște răspunsuri…
„Mergeam la toate meciurile tatălui meu. Eram cu mama în tribună. Aveam o pasiune nebună!”
Ți-a plăcut fotbalul de mic?
– Da, asta cu siguranță. Mă gândesc la perioada în care eram copil mic… am în cap imagini legate toate de fotbal.
Ori în fața blocului, ori în apartament, ori pe covor, singur, construindu-mi întâi echipe din piese de rummy, stăteam în genunchi și manevram piesele alea cu mâinile… avem și o mingiuță, și porți…
Apoi am crescut, până la vreo 14 ani, era înainte de treapta întâi de liceu și încă jucam cu o minge de ping-pong, aveam o poartă mică, dar adevărată, cu plasă, frumos, cu goluri spectaculoase… și continuam să joc.
Am fost înnebunit după fotbal.
Și mergeai la meciuri…
– Da, da… Mergeam la toate meciurile de acasă ale tatălui meu, eram în tribună cu mama, aveam o pasiune nebună, extraordinară.
Așteptam cu mare nerăbdare să mergem la stadion.
După aceea, de foarte multe ori, a doua zi mergeam cu taică-miu la antrenament, când aveau ei programul de recuperare. Eram în vestiar, printre ei, și iarăși așteptam asta cu o nerăbdare imensă… să mă duc a doua zi la stadion, să iau o minge adevărată, să mă mai bage jucătorii de-acolo în seamă, fiind copil toți se jucau cu mine…
„M-a învățat table și primele două linii le-am câștigat eu! A înnebunit!”
Te jucai cu Mircea cu mingea în casă când se întorcea de la meciuri?
– Asta era pe la trei ani, cu poarta făcută din uși, era ambițios, nu mă lăsa să câștig, ne contram bine…
La șase ani m-a învățat table și primele două linii le-am cîștigat eu…
A înnebunit! (n.r. – râde) El m-a învățat și eu am câștigat! (n.r. – râde și mai tare) …
Da, și eu l-am bătut! Nu era posibil așa ceva!
Vezi tu, m-ai întrebat o chestie foarte profundă, putem vorbi o zi întreagă de asta, am atâtea povești cu taică-miu de când eram mic…
Am fost în preajma lui tot timpul, a fost un tată foarte jovial, simpatic, apropiat… au fost, însă, și momente de tristețe, când pierdea câte un meci, ca jucător mă refer, și eu am fost în permanență lângă el, în momentele și de bucurie, și de tristețe, le-am trăit împreună, știu foarte bine tot ceea ce a simțit.
Și ce simțeai atunci?
– Mi-a transmis, poate inconștient, toate experiențele lui și astea m-au ajutat foarte mult, m-au făcut să fiu destul de echilibrat și puternic în fața multor presiuni și situații complicate.
Ce să vă mai zic?
Nu am avut cu el conflicte sau să fie vreodată un tată aspru, sever.
De două sau trei ori au fost niște situații în care el a trebuit să-mi țină un discurs… hai să-i spunem educațional (n.r. – râde)…
„Aveam note proaste la purtare. Completam oracole, puneam ceasul să sune la ore, chestii de-astea”
Hai să le luăm pe rând…
– Îmi aduc aminte că eram în clasa a VIII-a, înaintea examenului de treapta I și am avut în primul trimestru niște note foarte proaste.
Noi ne întorsesem în vară de la Hunedoara și la București competiția era mai mare la școală și alor mei le era teamă că aș putea să nu iau examenul, să pic examenul la liceu…
Ca orice părinți, își doreau ca eu să reușesc pe partea școlară.
Și s-au dus la școală, și notele proaste le luasem la purtare, pe partea de indisciplină mai mult, pe neatenție la ore, pe vorbit, pe completat oracole, pe pus ceasul să sune… aveam un ceas electronic cu calculator, o chestie super-tare la vremea aceea, și l-am pus să sune în timpul orelor…
Cam multe nebunii…
– Daaa… Venind de la Hunedoara, într-un colectiv nou, am simțit nevoia să mă impun…
Era fosta mea clasă, pe care o părăsisem când am plecat la Hunedoara, în clasa a II-a, și m-am întors în aceeași clasă după cinci ani.
Pe chestia asta profesorii, normal, enervați, m-au întrebat ce-au predat, n-am știut și mi-au pus note de 2, 3, 4… Era înaintea meciului cu Italia de la Florența, 0-0…
„Mi-a spus tata că dacă ar ști că sunt prost, asta e, sunt copilul lor! Dar să dau dovadă de lipsă de educație nu accepta!”
Decembrie ’82…
– Exact 4 decembrie 1982, da… Și atunci a avut taică-miu o discuție… eu eram la biroul meu, îmi făceam temele… spășit… (n.r. – râde) eu nici n-am spus acasă că am notele astea, normal, și aflase mama de la o ședință cu părinții, i-a spus și lui… și a venit acasă… și îl am în fața ochilor în camera mea, plimbându-se de la un capăt la altul, era la sacou, cu cravată, că venise de la federație și mi-a spus ce înseamnă să muncești, că dacă ar fi știut că sunt un prost asta e, eram copilul lor și nu conta că eram prost, dar să dau dovadă de lipsă de educație și lipsă de respect față de oamenii mai în vârstă, asta nu poate accepta!
Tu nici nu deschideai gura, nu?
– Păi ce să zic?… că așteaptă de la mine un cu totul și cu totul alt comportament și altă reacție, că am altă responsabilitate față de alții, că el nu vrea să-l fac de râs… din perspectiva asta… Dacă era prost, eram prost… (râde) …dar nu eram! Au fost vreo 15 minute… 20… n-a ridicat niciun moment glasul, a avut tot timpul o atitudine fermă, dar calmă, și cred că mai mult de atât nu se putea.
„El provine dintr-o familie foarte amărâtă. Noaptea, aprindea lampa cu gaz și citea în picioare să nu-i deranjeze pe ceilalți care dormeau…”
Asta-i prima discuție educațională…
– O a doua situație pe care mi-o amintesc…
Știți bine că el provine dintr-o familie foarte amărâtă, au fost cinci copii, aveau o cameră în care dormeau cu toții, cu părinți cu tot, iar el, fiind atras de școală, a avut o curiozitate nativă, nu pentru că a fost obligat, nu pentru că i-a spus cineva sau l-a împins de la spate, nu… pur și simplu învăța din curiozitate, în comparație cu frații lui, care nu aveau nicio treabă cu școala și tot timpul erau pe maidan, la joacă.
În camera aia ei se culcau și el stătea în picioare… pentru că părinții trebuiau să se scoale a doua zi dimineață la ora cinci să muncească.
Aprindea lampa cu gaz și citea în picioare ca să nu-i deranjeze pe ceilalți șase care dormeau în pat.
Iar în timpul iernii… erau patru băieți și aveau două perechi de teniși, ca să poată merge la fotbal le făcea lecțiile celor mai mari și ei îl răsplăteau dându-i tenișii.
A avut o familie foarte amărâtă, a plecat de foarte jos și în… ’75 mi se pare că a fost… ne-am mutat din Balta Albă, unde stăteam, unde m-am și născut, în Știrbei Vodă, lângă Sala Palatului. Nu erau pe vremea aceea banii care sunt astăzi, câștigurile care sunt astăzi în fotbal, erau alte posibilități, plecările afară, gloria…
Erau alte avantaje…
– Da, alte avantaje, în special gloria, lumea care se uita la tine altfel, dar bani nu erau și cu greu a aranjat taică-miu să ne mutăm, un apartament frumos, naționalizat pe vremea aceea. A cheltuit ca să-l zugrăvească, să-l reamenajeze.
Răzvan Lucescu interviu premium la împlinirea a 50 de ani. „Mama și bunica erau la ușă și țipau la tata: ‚Lasă-l, nu’!”
Iar Răzvan…
– Da, Răzvan, să vezi acum…
Am avut niște prieteni, niște invitați la mine, în camera mea și ne-am jucat cu un cuțit, cu un urs, nu mai știu cum a nimerit cuțitul ăla în perete și am stricat peretele, care era abia zugrăvit.
M-am dat eu mare față de ei că nu-i nimic, dar mi-era teamă, am ascuns zgârietura cu un urs, era un urs mare. Am acoperit găurile pe care le-am făcut, erau chiar lângă pat. I-am spus mamei, am avut curaj să-i spun, ea, mă rog, a încercat să mai ascundă și în final taică-miu a descoperit…
Începe nebunia…
– Când a văzut, dă-i furie, mama a fugit cu mine, a închis ușa, îi era frică, bunica la fel, să mă salveze…
Până la urmă taică-miu a intrat cu forța, m-a luat și m-a dus în cameră, a închis ușa, la ușă erau mama și bunica, țipau „Lasă-l, nu!”, aia, aia…
Taică-miu la fel s-a comportat, mi-a arătat găurile din perete, eu aveam șase ani, și tot așa a început să-mi țină un discurs de viață, cum a trăit el, cât de greu i-a fost, cât de greu îi e în continuare, și cât muncește, și trebuie să respect munca depusă de ceilalți, să respect ceea ce am, în fine, o întreagă poveste serioasă și uite, vedeți că încă o am foarte clar în minte. Și fără să mă certe, fără să mă urecheze, fără să-mi dea nicio palmă…
„Cînd spunea ‚Răzvan, la masă’, lăsam tot și veneam! Dacă spunea mama, mai stăteam o oră😊)”
Nu te-a urecheat niciodată?
– O singură dată parcă m-a luat, totuși, de ureche… dar nu-mi mai aduc aminte exact de ce…
Dar să știți că atunci când mă chema… au fost momente la Hunedoara când mama era la București și taică-miu era cu mine și cu una dintre bunici, și când ieșea pe geam și zicea „Răzvan, la masă!”, în momentul ăla lăsam tot și mă duceam. Dacă era mama și mă chema…
Mai stăteai ceva…
– O oră cel puțin! (râde iar) Deci am respectat tot timpul autoritatea lui.
E adevărat că era și foarte mult timp plecat, simțeam nevoia să fie acasă. Era prin cantonamente, în perioada aceea cantonamentele erau foarte lungi, vară, iarnă, mai erau cantonamentele cu echipa națională și îi simțeam lipsa… și cred că și chestia asta m-a făcut să fiu foarte atent la tot ce-mi spunea. Țineam mult la el, îl iubeam foarte mult și voiam să fie mulțumit.
Povestea cutremurului din 1977: „În patul în care dormeam a căzut o mare bucată de perete… N-ar fi fost deloc bine să fi fost acasă”
Acolo, în apartamentul din Știrbei Vodă, v-a prins și cutremurul, nu?
– Da, la cutremur începea returul de campionat duminica următoare, taică-miu plecase în cantonament, asta era vineri, 4 martie 1977.
El era în cantonament, iar eu am plecat la film cu mama, la cinematograful „Scala”.
Și când a fost cutremurul mama s-a blocat acolo, pe scaun, n-a ieșit.
Până la urmă întâmplarea a fost să fie o chestie corectă, pentru că lumea s-a îmbulzit, a ieșit călcându-se în picioare, noi am părăsit ultimii, ultimii cinematograful…
Eu nu mi-am dat seama ce se întâmplă, nici nu m-am speriat, am crezut că e ceva în legătură cu filmul, că era un film cu circ, cu oameni pe leagăne, pe trapeze, în zbor, era agitație mare… Și când am ieșit, afară era praf, nu se vedea nimic, pentru că trei blocuri căzuseră în zonă.
După aia ne-am dus acasă, speriați, am trecut, venind dinspre „Scala”, coborând către Știrbei, pe partea dreaptă căzuse și fostul hotel „Nestor”, pe Calea Victoriei, actualul „București” sau cum îi spune acuma…
Radisson…
– Radisson, da… Și eram foarte speriați de ce o să găsim acasă.
Erau câteva cărămizi în fața blocului, a suferit blocul nostru la cutremur… și am stat pe-afară, cu lume, cu toată nebunia care era, un șoc imens…
L-am văzut la un moment dat pe taică-miu, întrebând lumea cu disperare de noi, și când ne-a văzut, mă rog, am strigat după el, a fost așa o mare fericire că suntem împreună, bine…
N-am putut să dormim în blocul nostru, după vreo zece luni ne-am întors, în tot blocul și chiar în apartamentul nostru au fost pagube mari. În patul în care dormeam eu a căzut o mare bucată de perete, n-ar fi fost deloc bine să fi fost acasă…
Răzvan Lucescu interviu premium la împlinirea a 50 de ani. Cum și-a cunoscut soția: „Întârziasem amândoi la cursuri și nu am mai intrat…”
Apropo de amintiri și de Hunedoara, ai fost în urmă cu puțin timp acolo să revezi locurile…
– La nunta lui Ando am fost, da… De fapt la nunta lui Mihnea, băiatul lui Ando.
M-am dus unde am locuit, am avut un apartament mic, cu două camere, la fostul liceu, la școala la care am învățat prima dată, că am schimbat-o după doi ani…
N-am văzut pe nimeni cunoscut, dar m-au năpădit amintirile… Eu m-am simțit extraordinar cinci ani la Hunedoara, a fost o copilărie perfectă.
Mult pe-afară, plecat pe dealuri, pe coclauri, aveam grupuri, bătăi între grupuri din diferite cartiere, în același timp… la bătăi, ne reorganizam și ziceam de ce să ne batem, hai mai bine să jucăm fotbal între cartiere.
Povești de dragoste în perioada aia, la Hunedoara, trădări și alte nebunii, amintiri frumoase.
Vorbeai de povești de dragoste. Cum ți-ai cunoscut soția?
– La facultate, la ASE. Am întârziat, era după Anul Nou, primele zile…
Nu mă duceam foarte des, aveam antrenamente în fiecare zi, încercam să mă duc la primele ore, de la 8 la 10… dacă mai puteam, mă întorceam la prânz, de multe ori nu mă duceam…
Dar atunci, fiind imediat după Anul Nou, cred că nu reluaserăm pregătirea, și am ajuns la 8 și 5 minute la curs, începuse la 8 și nu am mai intrat.
La fel și soția mea, întârziase, n-a mai intrat și atunci ne-am cunoscut, deși eram de trei luni împreună la cursuri… Am stat de vorbă atunci, pe culoar, mie mi-a plăcut foarte tare de ea, de-aia am și păstrat contactul, am căutat-o, am vorbit, vreo două luni…
Era clar că se înfiripa ceva, creștea o relație, un sentiment… Eu, sincer, mă îndrăgostisem imediat și, prin martie, așa, am ieșit undeva și am oficializat relația.
„Kiki Iancu e cel mai bun prieten al meu, deși viața te poartă în direcții total diferite”
Cum erai privit, lumea știa că ești fiul lui Mircea Lucescu, cum te priveau colegii? Aveai un statut privilegiat sau din contră?
– N-aș putea spune…
Nu cred…
Eram așa cum sunt și acum, natural, un tip jovial, mi-a plăcut întotdeauna să respect oamenii, să am o atmosferă plăcută. Acum nu știu cum m-au văzut ei din afară, cum m-au perceput, mai aveau și ei idei preconcepute, eram băiatul unei personalități, puteau porni cu un gând negativ.
Dar, în general, sper ca aceia pe care îi aveam pe lângă mine, spun eu prieteni, să mă fi apreciat așa cum am fost, ca om obișnuit, și cum sunt și acuma, natural, normal.
Mai ai prieteni de atunci? Sau din liceu?
– Singurul e Kiki Iancu, care este cel mai bun prieten al meu și cu care am fost și în clasa I, am terminat împreună clasa a VIII-a, am fost după aia și la liceu împreună, va rămâne prietenul meu cel mai bun.
Deși, vedeți, viața te poartă în direcții total diferite, ne mai vedem de două, trei ori pe an, vorbim la telefon de alte trei, patru ori, dar întotdeauna când ne întâlnim trăim momente foarte plăcute, ca și când am fi împreună tot timpul.
Cea mai mare nebunie! „Am luat de acasă niște chestii mici de aur, am făcut verighete și ne-am logodit. Ai mei nu știau nimic!”
În martie ce an ai oficializat relația cu soția ta?
– În ’89.
Și când v-ați căsătorit?
– În 90, noiembrie. Dar foarte repede am hotărât să stăm împreună. Ori la părinții ei, ori la mine, la ai mei, și dup-aia, din toamna lui 89 am avut un apartament mic, mic, mic, de două camere foarte mici, în care ne-am mutat singuri.
Ce-au spus mama și tata când le-ai prezentat-o? „Răzvan ești prea tânăr, e prea devreme, mai așteaptă”…
– Nu, nu…
Deja trecusem prin două povești de dragoste de lungă durată, una de cinci ani, de la 14 ani la 19 ani, era colegă de școală generală, am fost în același liceu, în „Lazăr”, am terminat și ea s-a dus la Fizică și eu la ASE și cred că de aici a pornit ruptura.
Faptul că s-au despărțit drumurile, fiecare a cunoscut alte momente, alte situații, alte conjuncturi și am ajuns la despărțire. Între timp eu am mai cunoscut o altă fată, cu care m-am și logodit, fără să știe ai mei… (n.r. – râde)
Am luat de acasă niște chestii mici, de aur, dar mici de tot, am făcut verighete și ne-am logodit fără să știe nimeni.
Părinții tăi au aflat?
– Da, le-am spus. Eee, mama mai speriată de situație, „Vai, de ce, cum?”… Și într-un final ne-am despărțit și am rămas cu Ana (n.r. – soția sa).
„Mama se uită și acum pe telefon cum e vremea la Salonic și-mi zice: ‘Să te îmbraci, vezi că mâine plouă’😊)”
Ce rol a avut și are în continuare mama în viața ta?
– Păi e mama mea, cu asta am spus tot. Ce să zic, că îmi dă și acum telefon… are pe telefon câte grade sunt și care e vremea la Salonic… și-mi zice „Vezi că mâine e frig, plouă, să te îmbraci bine”, „Da’ ai mâncat? Da’ ce ai mâncat?”… Și cu mama a fost o relație foarte bună, profundă. Taică-miu fiind mult plecat, ea a fost cea care a stat tot timpul cu mine.
Îți făcea toate poftele… Ce-ți plăcea să mănânci cel mai mult când erai mic?
– Mi-a plăcut și, în general, cred că am păstrat acest… gust… pentru mâncarea simplă…
Mănânc simplu, nu mănânc încărcat, nu mănânc greu, nu cu sosuri, simplu.
Dacă vreți, îmi place tare plăcinta cu brânză, ciocolată de casă, sufleu de cașcaval, astea-s specialitățile care-mi plac. Acum sufleul de cașcaval l-am eliminat total, pentru că e o bombă calorică… (n.r. râde) Pentru mine copil, erau supe, grătare multe, salate multe, erau bune și pentru taică-miu, avea nevoie de un anumit regim…
„Tata, pe Hagi l-a iubit enorm, iar la Boloni a avut niște intervenții când a cerut să plece în Ungaria”
Ne întoarcem la el, la Mircea… În ’89, la echipa aia frumoasă. Tu ai stat foarte aproape de ei și i-ai văzut… Cum era acel Dinamo ’89, despre care Mircea spunea că putea câștiga chiar și Cupa Campionilor? Pe cine iubea Mircea mai mult?
– Să știți că taică-miu îi respecta pe toți, pot spune că îi iubea pe cei mici, pe Răducioiu, Lupescu, Stelea, Lupu, Sabău, dar, în același timp, erau cei din generația mai mare, pe care o crescuse la Hunedoara, Andone, Rednic, Klein, Mateuț, pe lângă toți aceștia au fost Cămătaru, Balaci la un moment dat…
A construit un grup cu o mentalitate puternică de lucru, relații corecte între ei, și pe baza acestui grup, sau în interiorul acestui grup câte una, două schimbări.
Taică-miu a ținut la toți jucătorii și i-a respectat pe toți, doar că, în funcție de vârsta lor, cu unii s-a comportat într-un fel, cu alții altfel, încercând să le transmită tuturor cele mai bune idei despre viață, pentru că a ținut foarte mult la asta.
Despre pedagogie și educație e vorba…
– Taică-miu nu a fost doar un antrenor, a fost și un educator, un al doilea părinte.
Și poate din multe puncte de vedere chiar un prim părinte.
A ținut foarte mult să se îngrijească de viața lor, să le transmită valori adevărate, valori care să-i ducă mai departe și cei mai mulți dintre ei sunt într-o situație OK în momentul de față.
Că știți cum e în lumea fotbalului…
Fotbaliștii, când își încheie cariera, în foarte scurt timp ajung în dificultăți foarte mari.
Dar nu numai pe ei, nu numai la Dinamo, eu îmi aduc aminte că pe Hagi l-a iubit foarte mult, pe perioada naționalei, la Bölöni a ținut enorm și a avut chiar și niște intervenții… în ’85, când Bölöni a cerut să plece în Ungaria.
El fiind atunci jucător la Steaua l-au oprit să mai joace și, paradoxal, Steaua nu devenise foarte puternică, nu s-a implicat să-l readucă pe terenul de fotbal și a făcut-o taică-miu, prin prisma faptului că era antrenor la echipa națională, și atunci a făcut și Bölöni un pas în spate și i s-a acordat permisiunea de a se întoarce pe teren.
Răzvan Lucescu interviu premium la împlinirea a 50 de ani. De ce nu s-au iubit niciodată Cornel Dinu și Mircea Lucescu
De ce nu s-au iubit niciodată Mircea Lucescu și Cornel Dinu?
– Amândoi sunt zodie Leu, deci asta înseamnă două personalități foarte puternice, două personalități care au încercat să conducă.
Dar, în același timp, dincolo de această dispută, eu vă spun sincer, pentru că am fost în casă și știu toate discuțiile, taică-miu n-a făcut nimic contra lui Dinu.
Nu l-am auzit niciodată să îl atace, chiar acolo, între noi, în familie. Însă era foarte dezamăgit, era foarte afectat, privea toată povestea cu foarte mare tristețe.
Ce am văzut, am simțit și am trăit nu a fost de atac împotriva lui Cornel Dinu.
Dar înțepături au existat între ei…
– Acum nu pot să spun ce a fost dincolo, noi am auzit multe, câte sunt adevăruri, câte nu, și de aici toată această tristețe, decepție și așa mai departe.
Dar e clar că au fost și au existat multe atacuri, în special din partea lui Cornel Dinu, dar astea cred că au venit ca urmare a faptului că erau doi oameni puternici și amândoi voiau să conducă, două pietre tari. În același timp, din punct de vedere profesional, era un respect deosebit între ei.
Și ca dovadă astăzi, când se întâlnesc, stau de vorbă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doi jucători mari și… cam asta e…
„Au fost tatonări să merg la Dinamo, dar nu mai contează acum…”
De ce tu nu ai ajuns niciodată la Dinamo? Din familie de dinamoviști și crescut în cultul lui Dinamo…
– Nu știu să răspund… Așa a fost să fie…
N-a apărut niciodată oportunitatea sau nu te-ai dus tu?
– Au fost, au fost… Odată în 2000, dar nu-mi prea place să vorbesc despre asta, adică nu-mi place să spun ce a fost, când a fost, cum a fost…
Atunci când a fost dat afară Rednic…
– Au fost tatonări și înainte, și după, se știe, și mai de curând… au mai fost și alte momente când am fost eu decepționat de o chestie…
De Dinamo?
– De Dinamo, de Dinamo… De conducătorii de atunci… Dar nu contează, astea sunt lucruri care în fotbal se întâmplă, sunt și gata, nu trebuie date publicității. Atâta timp cât nu s-a concretizat nimic…
„Au fost trăiri, au fost rivalități cu Steaua, dar lumea se schimbă, merge înainte”
La Steaua te vezi vreodată?
– Sunt profesionist, fac această meserie cu pasiune. Am învățat că niciodată nu poți să spui…
Niciodată!
– Cine știe în ce conjunctură… cum va fi… spun acum un lucru și peste o perioadă de timp iese cu totul altceva.
Nu trebuie ca antrenorul, ca omul de fotbal, să aibe idei preconcepute.
Au fost anumite perioade, au fost trăiri, au fost rivalități… Lumea se schimbă, merge înainte, lucrurile evoluează, apar conjuncturi total diferite…
Tu cum îl privești pe Gigi Becali? Așa, detașat, din Grecia…
– Aici chiar nu mai am timp să mă uit la ce se întâmplă în țară, în detaliu.
Dacă apuc să văd fragmente dintr-un meci… Mai aud câte ceva când vorbesc cu cineva din țară. Îl cunosc pe Gigi Becali, îl cunosc de atâta timp…
„Sunt un tip sociabil, mi-au plăcut grupurile, mi-a plăcut să ne simțim toți bine, și cred că asta m-a ajutat foarte mult și în raportul cu jucătorii”
Ai putea lucra cu el vreodată? În condițiile în care Becali spune că se implică la echipă pentru că nu a găsit antrenorul în care să aibă încredere ca să-i dea mână liberă…
– Eu nu am dreptul să vorbesc despre ceva ce nu controlez, nu cunosc.
Eu nu știu ce e în interior, nu știu ce raport ar putea fi între mine și el, eu pot să vorbesc doar de mine, cum mă văd eu. Peste tot pe unde am fost am încercat să dau tuturor atenție și importanță lucrurilor pe care le fac, că e vorba de un magaziner, de o doamnă care spală echipamentul, de cel care are grijă de teren, de un team-manager, de directorul sportiv, de vice-președinte…
Pe unde am fost am încercat să lucrez cu acest entuziasm, cu acest optimism, respectând funcția fiecăruia.
Cum e și acum la PAOK…
– Aici, la PAOK, la fel, s-a creat un grup de muncă care se simpatizează, între noi sunt niște relații excepționale, patronul e OK, cu familia…
Cei de deasupra noastră și cu forța lor, cu stările lor emoționale, cu reacțiile lor emoționale, sunt toți OK…
Nu mă interesează lucrurile negative, nu mă interesează bârfele, de cîteva ori i-am prins discutând sau venind la mine cu o chestie despre altul, terminați cu asta, noi avem altă treabă, nu putem să ne pierdem vremea cu prostii.
Nu-mi place… e natura mea, așa am fost… așa sunt… un tip sociabil, mi-au plăcut grupurile, mi-a plăcut să fim bine, să ne simțim toți bine, și cred că asta m-a ajutat foarte mult și mă ajută mult și în raportul cu jucătorii.
Uite, și la Xanthi, și acum, și peste tot pe unde am fost, și la Rapid, și la Brașov, a fost o atmosferă foarte frumoasă în interiorul echipelor.
Și asta nu pentru că am vreo metodă și respect etapele acelei metode, nu-i un șablon, ăsta-i felul meu de a fi.
La Ploiești n-am reușit, au fost probleme manageriale.
„Am avut ofertă de la Steaua… O încercare, așa, dar nu are niciun rost acum…”
Ai avut probleme cu Mutu?
– Nu, a fost OK. Probleme normale pe care le poți avea cu felul lui Adi de a fi… de a fi fost…
Eu nu vorbesc de echipă acolo, pentru că și acolo se formase un grup bun, eu vorbesc de cei care conduceau, alt nivel intelectual, alt nivel cultural… jos… nu, nu e corect să spun jos… altă viziune despre viață, despre ce înseamnă să construiești.
Acum doi ani ai avut o ofertă de la MM Stoica să vii la Steaua? În vara lui 2017, înainte să vină Dică… Știu că MM te apreciază foarte mult…
– Nu atunci, n-am avut atunci. Și da, știu că Meme mă apreciază, avem o relație foarte bună. Cu Steaua altădată a fost…
Păi spune-ne când!
– Nu, nu, nu, nu a fost… (n.r. – râde) O încercare, așa, nu are niciun rost să mai vorbim, nu a însemnat nimic…
Apropo de relația patron – antrenor. Dică a fost dat afară pentru că Gigi Becali i-a cerut să schimbe un jucător și el nu a vrut să-l schimbe…
– Eu nu pot să discut despre ceva ce nu-mi aparține, ce nu cunosc…
„Să nu credeți că n-am avut și eu anumite presiuni din partea patronilor. Dar atât!”
Dar ai putea să accepți chestia asta? Să-ți impună patronul un jucător în teren?
– Nu e vorba de a-ți fi impus, e vorba de a ști o anumită situație și de a accepta, că te duci într-un loc unde există acest risc și atunci trebuie să fii pregătit să reacționezi.
Nu știu cum.
De-aia zic, mi-e greu să vorbesc, pentru că trebuie să fii acolo, în locul acelui antrenor…
Poți să convingi patronul că nu-i corect, poți să nu-l convingi, poți să accepți, să știi că iei decizia asta și te va da afară… Sunt multe de discutat… Riști, ok.
Mi-e greu să vorbesc despre chestiile astea, să nu credeți că peste tot pe unde am fost n-am avut anumite presiuni, am avut asemenea situații…
În fotbalul românesc?
– Și în fotbalul românesc. Dar atât, a rămas la faza de presiune pentru că decizia am luat-o eu.
„Pentru mine, Răzvan Lucescu… nu Mircea Lucescu… Rapid înseamnă enorm!”
Ai cumpăra Rapidul vreodată?
– Rapidul? Când mi-ați spus că sunt din familie de dinamoviști și am fost crescut ca dinamovist?! (n.r. – râde)
Ai cumpăra Dinamo atunci?
– Am făcut primii pași în „Ștefan cel Mare”.
Am fost în vestiarul lui Dinamo când aveam doi ani, v-am mai spus… Doi ani, trei ani, patru ani, am crescut cu nume ca Dudu Georgescu, Dinu, taică-miu, chiar cu Dumitrache, l-am prins, da, l-am prins pe Dumitrache, l-am prins și la Hunedoara, apoi Radu Nunweiller, era portar Ștefan… OK, dar până la urmă eu datorez enorm Rapidului.
Eu datorez enorm Rapidului, o mai spun o dată.
I-am dat mult, dar datorez enorm Rapidului.
Și pentru mine, Răzvan Lucescu… nu Mircea Lucescu… Rapid înseamnă enorm.
Am fost jucător acolo, am fost primit extraordinar, am avut șansa să am un an de mare experiență ca vice-președinte, nu eram manager sau director sportiv, președinte era Copos și vice-președinte am fost eu.
Sigur, având lângă mine oameni foarte capabili pe domeniile lor, dar o experiență care m-a ajutat enorm și pentru ce-a urmat, pentru situația mea de antrenor, cariera mea, dar m-a ajutat enorm și să iau o decizie, pentru că am înțeles că nu-mi place.
Răzvan Lucescu interviu premium la împlinirea a 50 de ani. „Datorez enorm lui Dinu Gheorghe. El a avut curajul să mă propună la Rapid”
Nu-ți place pe partea administrativă…
– M-am dedicat total, dar am simțit că în birou nu-i pasiunea mea, plăcerea, de-aia am și renunțat și am plecat pe partea de antrenorat.
Deci datorez enorm acest lucru, cum datorez enorm lui Dinu Gheorghe în primul rând, lui George Copos pentru toate celelalte, dar lui Dinu Gheorghe pentru că el a avut curajul să mă propună la Rapid.
E adevărat, în momentul în care Rednic a refuzat, Rednic era la Craiova și a refuzat Rapidul ca să rămână la Craiova, atunci Dinu a mers pe ideea venirii mele.
Și ai și rezistat…
– Da. Numai eu și taică-miu am rezistat trei ani, pentru că George a tot schimbat an de an doi, trei, patru antrenori.
Deci datorez enorm suporterilor, m-au susținut, m-au iubit, mă respectă, ne-au creat o atmosferă fantastică, am trăit momente unice, momente senzaționale…
Într-adevăr, am crescut la Dinamo, am fost în galeria lui Dinamo când aveam șapte, opt ani, îmi aduc aminte de ultimul meci al lui taică-miu pe „Dinamo”, parcă, nu mai sunt sigur, contra Bacăului… venea după o accidentare și nici măcar nu se schimbase pentru ca să nu dea lumii senzația că este gata să revină pe teren, să nu creeze presiune asupra echipei.
Și în momentul în care l-au văzut, când a ieșit la încălzire, a fost o explozie și eu eram în mijlocul galeriei și m-au luat și m-au aruncat în sus.
A intrat, au câștigat cu 4-1, a dat mi se pare pasă de gol sau chiar gol și a recidivat… acela a fost momentul în care a spus „Gata, trebuie să plec că nu mai fac față la nivelul acesta”.
Deci am crescut acolo, la Dinamo, dar asta a fost o parte a copilăriei, însă ceea ce contează și modul în care eu mi-am dus viața și am ajuns unde am ajuns datorez Rapidului.
Am dat totul, am dat enorm, am obținut performanțe extraordinare, dar am și primit enorm.
„Dinamo e o parte a copilăriei, Rapidul este un succes al vieții”
Deci Rapid este în momentul de față mai aproape de inima ta decât Dinamo…
– Dinamo e o parte a copilăriei, Rapidul este un succes al vieții, mult mai profund.
Mai ții minte momentul când ai plecat singur, pe jos, pe podul Grant..
– Pe podul Grant… Normal că țin minte…
Ce a fost în sufletul tău atunci?
– Eee, alea sunt momentele neplăcute…
Dar, încă o dată, farmecul vieții, farmecul domnului Copos, v-am zis, îi datorez enorm, o să-i fiu și lui recunoscător toată viața, pentru că mi-a dat această posibilitate.
Mi-a creat și multe dificultăți, de multe ori mi-a creat o presiune pe care a făcut-o cu scopul de a mă face mai puternic, de a scoate mai mult de la mine, eu, la rândul meu, mai mult de la echipă și așa mai departe.
Eu cred că a făcut enorm pentru Rapid, a preluat un Rapid în dificultate și l-a transformat într-o forță. La un moment dat, după Revoluție, doar Rapid și Steaua au fost echipele care s-au dus departe și în anii aceia eram foarte respectați în Europa.
Reproș pentru Copos! „Evita clinciurile, scandalurile publice și prefera, când ieșea, să îi atace pe ai lui!”
Ce era Rapidul fără Copos?
– Până la urmă el a luat acele decizii dovedite a fi bune, el a adus antrenori, a adus jucători, a investit…
Deși cred că, totuși, cu alt comportament ar fi obținut mai mult. Ca manager în sport, într-o echipă de fotbal.
Adică s-a și jucat mult, i-a plăcut să se joace, n-a știut să aprecieze așa cum s-ar fi cuvenit anumite momente ale echipei, n-a știut să fie alături de echipă, să-i transmită o forță.
A preferat să creeze presiune atacând echipa în momentul în care noi am fi avut nevoie de sprijinul lui, iar mesajul care să vină de-acolo, din interiorul nostru, către exterior, „Dom’ne, suntem puternici!”, nu, mesajul a fost că Rapid e singură, până și George Copos își atacă echipa.
Ce face acum Gigi Becali, nu?
– Eu spun că la momentul acela Gigi Becali era diferit.
În perioada 2004-2007. Copos îi ataca pe toți ai lui, nu-mi aduc aminte vreodată ca el să fi intervenit și să fi intrat într-o dispută. A zis „Nu, de ce să intervin eu, m-am păstrat departe de scandal”, și poate că era nevoie și de forța lui, și de prezența lui în disputele astea. El evita clinciurile, scandalurile publice.
Și atunci prefera, când ieșea în public, să îi atace pe ai lui.
„Spuneți-mi câte echipe în lumea asta, câți antrenori câștigă pe teren și comisiile decid titlul? Numai noi, PAOK, suntem unici! Frustrare imensă”
Răzvan, care este cea mai mare dezamăgire a ta?
– Cred că e foarte greu să dau un răspuns…
Dacă mă întrebați acuma, nu știu.
Știți de ce?
Pentru că am înțeles că viața e făcută din experiențe.
Sunt momente și momente.
Uite, chiar acuma citeam într-o carte că pentru oamenii de mare succes nu există cuvântul „eșec”.
Și probabil că nu există cuvântul „dezamăgire”, există doar cuvântul „rezultate”. Și asta le dă forța să ia ca experiență și rezultatul pozitiv, și rezultatul negativ.
Ca să învețe. Iau și învață, și merg mai departe.
Au încercat, au dat, cu credință în ceea ce au făcut, n-a ieșit, OK, dar nu e un eșec.
M-ați întrebat și stau acum să mă gândesc: ce mi-ar fi plăcut să fiu în loc de aia sau de aia? Sunt atâtea…
Care-ți vine prima în minte…
– OK, o mare dezamăgire a fost anul trecut, o mare frustrare pentru că lupți și câștigi un campionat pe teren, la modul în care l-am câștigat noi și după aia să vină să ni-l ia cum ni l-au luat, cu Olympiakos și AEK…
Au venit aici hotărâți să păcălească, să înșele, să nu joace, n-au jucat și noi am fost depunctați și ceilalți au profitat…
Au ieșit de pe teren, o mare măgărie…
Dar povestea a fost începută și lucrată de Olympiakos, Olympiakos nu se aștepta ca după aia să nu facă pasul să ia campionatul și să termine pe locul trei…
Spuneți-mi câte echipe în lumea asta, câți antrenori câștigă pe teren și comisiile decid titlul?
Numai noi, suntem unici.
Frustrare imensă.
Vorbeam și cu jucătorii pe care îi am acum.
Câte campionate mai puteți câștiga de acum?
Voi trebuie să faceți absolut totul, datoria și obligația voastră pentru voi înșivă, pentru familiile voastre, să trăiți din asta… Aveți una, două posibilități, trei, hai și patru, cinci, cei mai mari câștigă zece campionate, mai multe nu pot, dar oricum unul e istorie…
Deci asta a fost o mare dezamăgire….
„Îmi amintesc și acum. Era minutul 87 al returului cu Steaua, Emil Dică, pe 6 metri, fără portar, dar i-au tremurat picioarele…”
E vreun meci pe care ai vrea să-l rejoci?
– Nu mă întorc în trecut. Sunt mulțumit cu ce am…
Poate returul cu Steaua din sferturile Cupei UEFA…
– Nu, de ce? Asta a fost să fie, ne-am pregătit, am dat tot ce am putut, a fost un parcurs fenomenal, nu au fost mai buni decât noi, șansa a făcut să meargă una dintre aceste echipe, oricare merita.
Poate noi un pic mai mult.
Ca joc, ca ocazii.
Ei au fost mai pragmatici, în sensul că au dat foarte repede gol în Giulești și cu acel gol s-au calificat.
Dar îmi aduc aminte că ocaziile ne-au aparținut nouă, am avut mai multe per total.
Și las toate astea la o parte când îmi amintesc că în retur, în minutul 87, Emil Dică, din 6 metri, fără portar, a avut mingea în picior și a ratat.
A fost o centrare, Goian cu Ghionea și cu Carlos au contrat, cred că era Burdujan sau Viorel acolo, nu mai știu care dintre ei, a sărit cu ei, mingea a trecut și a ajuns la Emil Dică.
A fost ratarea dublei…
– Ce ratare!
Și lui Dică i-au tremurat picioarele, pe 6 metri, spre bara a doua, și a dat să o pună pe poartă, dar a dat ușor, jos, a venit Neșu în alunecare și a luat-o de pe linia porții.
Era minutul 87, oriunde o dădea cu încredere era 1-0, mai erau trei minute, cinci cu prelungiri, greu ne mai întorceau, eram noi la controlul jocului, nu mai aveau ce face.
Asta a fost, au mers ei mai departe… A fost oricum o campanie frumoasă, o campanie românească.
Și din nou o situație unică pe care am trăit-o eu, singurul sfert de finală românesc l-am trăit eu.
Donețk, cel mai emoționant moment sportiv în cei 50 de ani de viață
Ai trăit ceva momente unice…
– Nu-i așa? Singura întâlnire la nivel mare între tată și fiu, ca antrenori, a fost unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea (n.r. – Șahtar Donețk – Rapid 0-1, 25 noiembrie 2005, în grupele Cupei UEFA).
Dacă mergem pe discuția tată – fiu, da… Dacă mergem pe plan strict sportiv, mai sunt și alte momente emoționante în cariera mea, dar ăsta este cel mai emoționant.
Și oricum, încheiat fantastic pentru mine, cu o victorie.
Te-ai gândit vreun moment că pe cealaltă bancă e tatăl tău?
– Nu, în timpul meciului, nu.
Cariera ta de jucător cum ai descrie-o?
– Una normală. Normală… Ceea ce am vrut să îmi construiesc, propriul meu nume, am reușit. Poate aș fi putut mai mult, poate nu… nu știu…
Cum s-a lăsat de fotbal? „Am 32 de ani, ce fac acum? Mai pot ajunge la națională? Niciodată! Pot să plec afară? Niciodată!”
Prin prisma antrenorului Răzvan Lucescu, jucătorul Răzvan Lucescu ar fi putut face mai mult în cariera de fotbalist?
– Eu n-am avut niciodată un avantaj din partea fizicului.
Eram foarte rapid, aveam reflexe bune, gândeam faza foarte repede, dar n-aveam forță fizică deosebită și n-aveam statura care să mă ajute să dau mai multă încredere celor din jur, să impun teamă adversarilor.
Ai fost portar de la început?
– Nu, nu… Însă când am trecut în poartă eram foarte bun. Nivelul meu la acea vârstă era foarte bun pentru că atunci și acolo nu mai era vorba de statură.
Eram la 12-13 ani, aveam această viteză, gândire rapidă, aveam reflexe bune și apăram foarte, foarte bine.
Și am făcut-o în continuare, că d-aia am aproape 250 de meciuri, nici nu știu exact, în Divizia A. Am jucat și o finală de Cupă, cu Progresul, mă rog, atunci se numea FC Național, am jucat și în cupele europene, unde am făcut treabă foarte bună, dar poate că aș fi putut face mai mult…
Te-ai retras mai repede ca alții…
– E adevărat că am și renunțat foarte repede la cariera de jucător la 32 de ani.
Mi-am spus că după două accidentări și două operații, una la genunchi, nu foarte grave, dar două operații în decurs de patru luni, am 32 de ani, ce fac acum?
Continui, ce realizez? Mă duc și mai joc în Divizia A, OK, mai pot ajunge la națională?
Niciodată! Pot să plec afară?
Niciodată! Bun.
Atunci trebuie să-mi pregătesc viitorul.
Și atunci am luat decizia să mă opresc.
Eram în pregătire cu Astra, și George Copos, care are astfel de inspirații și îi plac aceste idei speciale, mi-a propus să vin vice-președinte la Rapid.
Și am sta vreo trei zile să decid…
Am vorbit cu Marian Bondrea, el era antrenor la Astra și până la urmă i-am spus că îmi pare rău că îl las, dar asta e hotărârea mea, cel mai bine pentru viitorul meu și am plecat. Am judecat bine.
Relația cu Mircea Rednic: „Fiecare om are un anumit caracter, o anumită trăsătură de caracter…”
Ai fost vice-președinte la Rapid și după aia antrenor…
– Da, la Brașov. Am început antrenoratul la Brașov, în 2003.
La Rapid ai ajuns după ce a plecat Hizo… în 2004…
– Da, a început Rednic sezonul 2003-2004, a venit Dan Petrescu, după aia Hizo și la sfîrșitul campionatului am venit eu.
Care e relația ta în momentul de față cu Mircea Rednic?
– Când am fost vice-președinte la Rapid, el a fost antrenor, iar eu mi-am dedicat total timpul de atunci, din acel sezon 2003-2004, ca echipa să aibă succes.
Mai mult de atât nu pot să spun. După aceea fiecare om are un anumit caracter, o anumită trăsătură de caracter, este într-un fel, se comportă într-un fel, asta nu înseamnă că îl critic sau că spun ceva negativ.
Fiecare vede lucrurile în stilul său. Lui îi place să se comporte într-un anumit fel, mie îmi place în alt fel, taică-miu altfel, Ando altfel… Suntem caractere diferite, suntem oameni diferiți…
Te-a deranjat atunci când a spus despre tine „băiatul lui tata”?
– A zis el, au mai zis alții, viața merge înainte și asta contează, atât.
Răzvan Lucescu interviu premium la împlinirea a 50 de ani. „Am plecat de la națională pentru că era o echipă prin care se făceau multe interese. Presiuni, mari presiuni!”
Te mai doare subiectul echipa națională?
– Să doară? Nu știu… De ce să doară?
Poate voiai să faci mult mai multe acolo…
– Eu am plecat când am vrut. (n.r. – 4 iunie 2011, după România – Bosnia&Herțegovina 3-0 în preliminariile Euro 2012) Am plecat după victorie, am plecat într-un moment în care echipa națională avea șanse să se califice.
Dacă ceva nu mi-a plăcut, a fost că s-a spus că am plecat că nu mai erau șanse de calificare.
Ori asta este fals.
De ce ai ales să pleci atunci?
– Pentru că am considerat că e corect să plec.
Au fost niște lucruri care nu s-au potrivit cu filozofia mea și m-au afectat. Am simțit că în momentul acela echipa națională nu era echipa națională, ci era o echipă prin care se făceau multe interese.
A fost o perioadă mai agitată, cu multe presiuni, cu mari presiuni și am preferat să plec.
„Dacă spun părere de rău pentru că frații Becali au fost la pușcărie ar fi prea mult!”
Cum ai recepționat tu faptul că frații Becali, contestatari de-ai tăi, au ajuns la pușcărie? Ți-a fost indiferent, te-ai bucurat, ce reacție ai avut?
– Nu poți să te bucuri de răul nimănui… nu poți…
Înseamnă că nu ești tu puternic, nu ești un om cu un caracter bun. Să spun, poate, părere de rău, ar fi prea mult…
Am preluat-o ca pe o informație, atât și nimic mai mult. Părerea de rău a fost pentru toți cei care au fost, că n-au fost numai ei…
Că nu e plăcut să vezi așa ceva. Și mai ales că te gândești că, totuși… atunci așa am gândit, au fost oameni cu care am lucrat, am vorbit, am stat, am trăit momente frumoase…
Așa cum am zis, nu a fost legat numai de ei.
Nici n-am stat să analizez în detaliu. Și nici nu sunt un tip ranchiunos. Am înțeles exact situația mea atunci, în momentul acela eu nu făceam parte… sau nu voiam să fac parte dintr-un anumit sistem.
Ca filozofie.
Așa am fost eu, un idealist. Și sunt în continuare un idealist. Dar cred că acest idealism al meu de cele mai multe ori m-a ajutat să creez această stare bună de spirit, pe unde am fost, și cel puțin să trăim bine momentele împreună.
Ionuț Chirilă? „Scuzați-mă, dar sunt la alt nivel… alt nivel de presiune”
Spuneai că nu ești ranchiunos… Pe Ionuț Chirilă l-ai trece la dezamăgiri?
– Pur și simplu nu mă interesează. Pur și simplu atât de… de… de… de departe e… de minuscul e acest subiect…
Am timp să-mi pierd cu asta? Să mă gândesc la așa ceva?
Face parte dintre oamenii care te-au dezamăgit?
– Încă o dată spun: scuzați-mă, eu sunt la alt nivel… alt nivel de presiune. Viața mea merge înainte, am familia mea, am trăirile mele, am meciuri grele de pregătit, presiunea este imensă, am avut succes imens, acest succes îmi creează o presiune suplimentară.
Am trăit niște experiențe în viața mea, am fost la echipe mici, fiecare echipă la care am fost a făcut pași înainte, oriunde am fost… ori-un-de am fost… oriunde… nu spun că am obținut luna de pe cer, dar am făcut pași înainte.
La Brașov m-am dus într-un moment în care erau la retrogradare (n.r. – 2007), i-am salvat cu câteva etape înainte de finalul sezonului, deci foarte frumos.
La Rapid m-am dus când Rapid era la 17 puncte de locul 1, la vreo 12 de locul doi (n.r. – 2004) și am ajuns să ne batem până în ultima etapă la titlu, am câștigat două Cupe la rând (2006, 2007), a fost cea mai mare performanță din istoria Rapidului în Europa „sfertul” acela de Cupă UEFA cu Steaua (n.r. – 2006).
M-am întors după ce Rapid nu mai fusese în Europa și nu mai jucase măcar semifinală de Cupă și, din nou, în acel an (n.r. – 2011) ne-am bătut la titlu până în ultimele etape… în fine… am intrat din nou în grupe…
De trei ori a intrat Rapid în grupele Europa league, de trei ori a făcut-o cu mine (n.r. – 2005, 2006, 2011), asta-i realitatea. M-am dus în Qatar (n.r. – 2012) și am câștigat primul trofeu al echipei de acolo (n.r. – El Jaish) și în Champions League s-a trecut de faza grupelor la prima participare.
După aia m-am dus la Xanthi (n.r. – 2014), unde am jucat prima finală de Cupă din istoria clubului, am stat trei ani la o echipă care schimba patru, cinci antrenori pe an.
Am venit aici, la PAOK, am câștigat un titlu, ni s-a luat… ni s-a… după 30 de ani și ceva, am câștigat Cupa și am făcut o echipă… am o relație profesională foarte bună cu un om foarte puternic, o personalitate foarte puternică.
Și lucrurile merg, avem speranțe să fie și mai bine, echipa joacă, în 11 luni am pierdut un singur meci în campionat.
Un lucru extraordinar, e vorba de o mentalitate nouă aici…
„Am munca mea, familia mea, tensiunile mele în familie, cum are fiecare bărbat, am lucruri importante de făcut”
Și noi te întrebăm de Ionuț Chirilă…
– Pentru mine sunt lucruri nesemnificative…
Oamenii sunt așa cum sunt, oamenii, până la urmă, trăiesc așa cum își construiesc ei viața, punct, nimic mai mult.
Eu mă gândesc la ceea ce am eu, munca mea, familia mea, am tensiunile mele în familie, cum are fiecare bărbat, cum există în fiecare familie, am preocupările mele față de viitorul copiilor, lucruri care sunt mult mai importante decât să mă gândesc la Ionuț Chirilă.
Ai oameni pe care îi detești?
– Nu detest pe nimeni, pentru că nu sunt eu un înger, în niciun caz.
Dar nu am timp să mă gândesc. Și chiar mi-am impus să nu mă gândesc… că aș putea spune că o persoană… gândesc despre o persoană că nu merită timp nici o secundă să mă gândesc la ea negativ, darămite să o detest.
„Persoana pe care o admir cel mai mult e soția mea. După 30 de ani sunt încă îndrăgostit disperat! Pe locul doi, pe același loc, părinții mei”
Cum arată top 3 oameni pe care îi admiri?
– (se gândește mult, zâmbește, râde) …E tare greu de făcut… (iar se gândește, iar râde) …Mă gândesc acuma… (și chiar se gândește din nou) …Soția mea… (se mai gândește o dată)… Eee, nu pot, vedeți, mă provocați să spun numai… și să nedreptățesc…
Fă top 5 atunci…
– (nici așa nu e ușor, pauză mare de gândire) …Da… Pot să și spun de ce… Soția mea pentru că e o femeie formidabilă, care a trecut prin foarte multe dificultăți și totdeauna a avut energia să o ia de la capăt, o perfecționistă în organizarea vieții noastre, inclusiv aici, la Salonic.
La fel cum și la Xanthi, fiind singur în cea mai mare parte a timpului, am trăit fiecare minut așa cum a organizat ea lucrurile cu absolut toată lumea din jurul meu ca mie să-mi fie bine.
De la femeia care a venit la curățenie, la spălat, la călcat, i-a spus cum să spele, cum să calce, dungile cum să fie… la mâncare, ce fel de mâncare să-mi pregătească, cum, la ce oră, ce să fie în frigider, cum să fie așezate toate, absolut toate detaliile.
Și felul de a trăi cu ea… pentru că după… câți ani? …30 de ani, aproape, sunt încă îndrăgostit disperat de ea!
Părinții mei, pe același loc…
De ce?
Pentru tot ce mi-au oferit, pentru absolut tot.
Educație, exemplu, echilibru, posibilitatea oferită de taică-miu de a fi independent, de a putea fi eu însumi, de a lua decizii pe care probabil alții nu au avut posibilitatea să le ia, fiind forțat de o situație financiară, sau de viață, sau…
Deci, indiscutabil, modul lor de a iubi, de a se comporta…
O a treia persoană ar fi Guardiola…
„Modelul de antrenor este tatăl meu. Mi-a transmis, conștient sau inconștient, toată filozofia lui”
El este modelul tău de antrenor?
– Nu neapărat model… Dar îmi place.
Până la urmă modelul de antrenor este tatăl meu pentru că am trăit lângă el, l-am văzut cum a fost, mi-a transmis, conștient sau inconștient, filozofia lui de muncă, de viață, de viață profesională.
Guardiola, așa, pentru cum a reușit să construiască echipe și cum a reușit să le facă să joace, la un nivel superior, de fapt nivelul maxim. Barcelona, Bayern, City, a făcut echipe de top, le-a dus o clasă în față.
Am citit foarte mult despre el, am citit toate cărțile lui, îmi place foarte mult.
Locul 4 în top…
– Winston Churchill, dar sunt un pic influențat pentru că am văzut de curând niște documentare și am mai citit câteva lucruri legate de el.
Într-un moment de mare dificultate a încărcat cu energie extraordinară tot poporul și cum s-a dedicat, și cum din toată ființa lui a căutat să se pună total la dispoziția poporului și a-l scoate din dificultate, și tot cum a gândit binele pentru ai lui… Sunt foarte mulți oameni care au schimbat istoria și care au avut o forță deosebită, dar până la urmă ești influențat de ce se întâmplă recent.
Ai spus patru: soția, părinții, Guardiola, Churchill. Al cincilea?
– Hmmm… (se gândește, oftează, se gândește) …Al cincilea, al cincilea… mai lăsați-mă să mă mai gândesc…
Două întâmplări incredibile cu Marilu și cu Matei. „Eu i-am tăiat ombilicul😊)”
Bine, până alegi, spune-ne o poveste cu Marilu și una cu Matei… Primele întâmplări care îți vin în minte…
– Cu Mariluș… eram în ’99, vara, în Creta, la hotelul Knossos Royal Village, foarte frumos hotel, și avea două părți, una de hotel clasic, cu camere și cu locuri de masă normale, pentru toți care erau în hotel, și partea cu vile, în fiecare vilă fiind două apartamente, dar această parte avea un restaurant privat, cu piscină…
Și în fiecare dimineață eu cu Matei și cu Marilu, care îmi veneau până la șold, nici până la șold, mai mici erau, că Matei avea cinci ani și Marilu avea șapte ani… de mână în fiecare zi de dimineață mergeam, că era drum lung de la vila noastră până la hotel, la micul dejun.
Și ne târam, ne târam și de-acolo ne întorceam cu cafeaua pentru Ana, soția mea, că ea nu mânca dimineață, doar o cafea, așa… În prima zi ne-am dus acolo, ne-au cerut fetele de la mese cheia, le-am arătat cheia…
„Păi de ce aici?”, „Cum de ce? Păi unde? Aici…”, n-am înțeles prea bine, s-au strâmbat la noi, așa… (râde) …„Dacă sunteți idioți, sunteți idioți!”… (râde) …am mâncat și am plecat.
Am venit a doua zi, a treia zi, a patra zi și tot așa, și în ultima zi, a șaptea, am descoperit că, de fapt, pentru noi era la doi pași acel restaurant cu piscină, superb, umbră, terasă, totul extraordinar… (râde)
Și-mi aduc aminte că așa cum se târau după mine (râde), dezamăgiți, după aia să zică „Tati, dar ce-a fost în mintea ta… (râde tare) …de ce ne-ai dus până acolo așa departe?”. De multe ori m-am gândit la întâmplarea asta… Pe urmă, bine, sunt și altele…
Mai merge una…
– Când m-am dus la spital… La Matei am stat, am participat la naștere, ba chiar i-am tăiat ombilicul, am intrat cu Ana și am stat până s-a încheiat.
Mi-aduc aminte că dup-aia, a doua zi, când am ajuns seara la spital, la vizită, cu Marilu, cum s-a cocoțat să-l vadă și, foarte curioasă, ea n-a fost niciodată geloasă, el era cel care o pișca, o provoca…
Sigur, fiind băiat și fiind mai mic, el întotdeauna a crescut în anturajul prietenelor lui Marilu și ele îl mai bruscau, el le provoca și ieșea o întreagă poveste, un întreg război.
Ea reacționa, iar el, șmecher, întotdeauna se descurca, zicea „Au, mă bate!” și noi săream să-l salvăm… Și acum amândoi au copii… Viața merge înainte… Și voi mă întrebați dacă am timp să mă gândesc la Ionuț Chirilă😊)
„Când eram mic, de Crăciun, am vrut cadou un cal, să-l țin pe balcon…”
De unde dragostea ta pentru animăluțe? Ai senzația că te înțelegi mai bine cu ele decât cu oamenii?
– Eu am senzația că de mic am fost așa.
De mic mi-au plăcut tare mult.
Mi-aduc aminte că m-a întrebat maică-mea dacă vreau ceva de un Crăciun și am zis „Sigur că da!”, „Ce?”, „Un cal!” (n.r. – râde), „Și unde să-l punem?”, „Pe balcon!”…
Tot timpul am iubit animalele, dup-aia mi-am dorit ponei, dup-aia… plecam la Bușteni, acolo mi-am petrecut toate vacanțele de iarnă și de primăvară până la 14 ani, cu bunica mea, și primăvara mergeam după oi, unde pășteau, și chiar îmi găsisem una dintre oi… aia era oița mea.
Am avut, am avut tot timpul povestea asta cu animalele, vine, aşa, din suflet…
Le iubești mult…
– Şi acuma, acasă am crescut numărul, avem patru pisici, nu mai avem trei, în curte avem grijă iarăşi de una cu trei puiuţi, iepuraşi, căţei…
La Xanthi am grijă de şapte, opt pisicuţe şi în fiecare lună ajut pe cineva care are grijă cu un veterinar de animalele amărâte, lovite, care trebuie operate sau sterilizate, şi în fiecare lună le trimit bani.
Mi-aş dori… adică nu mi-aş dori că acuma nu mai pot, nu mai am timp… dacă n-aș fi făcut fotbal, mi-aș fi dorit să fiu medic veterinar.
Bunicul Răzvan Lucescu, despre nepoții Lucio și Zoe
Apuci să-ți vezi nepoții?
– Nu… La Lucio, la nepoțel, hai să spunem că am participat puțin mai mult.
Are un an, însă tot ceea ce am trăit cu el am trăit fie pe FaceTime, că mă sună Marilu, fie cu poze prin WhatsApp.
Pe Zoe (n.r. – nepoțica, fiica lui Matei, născută în decembrie 2018) am văzut-o doar în prima zi când s-a născut, un moment, și a doua zi am fost la spital.
După-aia m-am îmbolnăvit rău de tot și am plecat fiind foarte bolnav, n-am mai ajuns la ei (n.r. – fiul Matei și soția sa, Ioana) să o văd, ei trimit mai puțin poze, mai rar decât ceilalți, ceilalți sunt mult mai comunicativi, ei sunt și la început, mai ocupați, mai preocupați, dar nici nu-i bat la cap.
Care a fost cel mai emoționant moment pe care ți l-au oferit copiii? Cadou, surpriză…
– Cadou, surpriză? Nu, n-am un cadou, o surpriză, ei sunt permanent în viața mea, sunt parte din mine, n-am nevoie de cadouri, sunt lucruri pe care lumea ar vrea să le afle, dar pentru mine nu au importanță, e ceva care e natural, vin natural din viața mea, nu sunt ieșite din normal.
De ce să vin eu să spun că au făcut copii, că au făcut facultate, că au făcut aia, că au făcut ailaltă…
Cea mai mare bucurie: „Copiii au văzut la noi, și la bunici, și la părinți o stabilitate, o unitate de familie, un echilibru”
Am văzut o felicitare aici la tine, la Salonic… e datată 2018, nu prea se mai poartă… adică trebuie să ai o relație specială cu părintele tău ca să-i trimiți așa ceva, este o chestie care rămâne… Facebook-ul trece, WhatsApp-ul la fel, o felicitare rămâne…
– Da, dar asta pentru că noi suntem la distanță, FaceTime-ul ce e?
Telefon cu video, nu?
Ei trăiesc în Africa de Sud, eu trăiesc în Grecia, când ei sunt în România eu sunt aicea, în Grecia, nu prea mai apucăm să ne vedem, e foarte complicat.
Ei fac parte din viața mea, îi iubesc și cel mai important lucru este că am niște copii extraordinari, au evitat toate problemele de care le este frică părinților.
Și-au făcut o școală, arată responsabilitate, sunt niște copii care trăiesc corect, serios, fără excese… Au avut momentele lor de tinerețe, dar nu au exagerat niciodată.
Chiar așa cuminți au fost Marilu și Matei?
– Au fumat amândoi, au știut să spună stop fără intervenții, fără scandaluri.
Probabil că și noi am fost, eu am fost un tip mai lejer în educarea lor, în sensul că am considerat că trebuie să știm și să avem un control din spate, dar fără să intervenim, pentru că degeaba îi voi spune „Nu face asta, nu face ailaltă” pentru că nu-i corect, fiecare om trebuie să-și trăiască propria experiență, dar să transmită valorile corecte.
Așa cum și eu le-am primit de la ai mei și soția le-a primit de la ai ei.
Copiii au văzut la noi, și la bunici, și la părinți o stabilitate, o unitate de familie, un anumit comportament care zic eu că este unul echilibrat. Asta e bucuria mea cea mai mare.
„N-am avut posibilitatea, eu și soția mea, să umblăm nebunește, să luăm rucsacul în spate, să vizităm locuri și oameni, nu muzee și case”
Te vezi antrenor până la 70 de ani, ca tatăl tău, sau o să închei mai repede cariera?
– Nu știu, pot să zic un singur lucru.
Cred că sunt capabil să zic la un moment dat „nu mai vreau să antrenez și nu voi mai antrena”.
Nu spun că o fac, dar aș putea să o fac foarte bine dacă aș vrea, să zicem, să plec cu soția mea prin lume, să trăiesc acești zece ani sau acești următori zece ani, care pot fi ultimii dintr-o perioadă frumoasă, că după aia chiar ești bătrân… adică nu să fii bătrân dar treci într-o altă etapă a vieții…
Și aș putea să trăiesc pentru că n-am avut posibilitatea să am această viață de cuplu, de familie, să umblăm nebunește, să luăm rucsacul în spinare, să mergem să vedem lumea, să vizităm locuri și oameni, nu muzee și case, ci natură… aș fi capabil de așa ceva, aș fi capabil…
Ți-e teamă de bătrânețe? Că tu, la 50 de ani, ești perceput de toți încă tânăr… Am fost înainte să venim la Salonic, în Antalya și vorbeam cu Edi Iordănescu: „Uite, mergem la Răzvan că împlinește 50 de ani”… și a făcut niște ochi mari „Cum 50 de ani?! Nu se poate!”. Este percepția lumii, „Cum să aibă Răzvan Lucescu 50 de ani? Nu se poate!”…
– Păi n-am, mă, 50 de ani, lăsați-mă în pace! (n.r. – râde)
„Mă văd la 70 de ani cu un trabuc, în fața șemineului, cu un coniac, focul să ardă…”
Îți mai zic o dată… Când o să apară interviul, o să ai! Te-ai gândit cum o să fii la 70 de ani?
– Nu, nu, nu! Singurul lucru pe care mi-l imaginez , îl vizualizez, e să stau în fața șemineului, cu un trabuc, cu un coniac, focul să ardă, normal, și să-mi aduc aminte de toate momentele vieții prin care am trecut.
Profesional, în mod special. Vedeți, asta e, că nu m-ați lăsat să termin… am încă pasiune, nu sunt omul să mă programez, s-ar putea să stau încă mult timp pe bancă, s-ar putea să nu stau, încă am o pasiune incredibilă pentru ceea ce fac.
E lucrul care mă motivează, abia aștept meciurile, nu să meargă acolo televizorul, mă uit să le văd, să înțeleg spațiile, unde se decide tactic jocul…
Nu o fac din obligație, că e profesia mea și trebuie s-o fac, nu! O fac cu plăcere, îmi place să intru în detalii în jocul pe care îl văd la televizor. Îmi place să mă duc la antrenamente, să văd lucrurile că merg bine.
Deci e pasiune și atâta timp cât există această pasiune e clar că voi fi în fotbal.
Câte meciuri vezi într-o zi? Într-o lună? Într-un an?
– Nu pot să spun…
Cum pregătește meciul: „Îmi imaginez unde se poate duce mingea, unde e spațiu, ce trebuie făcut, scot faze, scot imagini. Nimic nu e întâmplător în fotbal”
Trei, patru meciuri pe zi? Adică stai șapte, opt ore în fața televizorului…
– Cu ce avem noi de pregătit, da.
Modul nostru de lucru e să facem o prezentare… sunt doi băieți de la PAOK, scoutingul nostru, fac o prezentare a echipei pe care o întâlnim, îmi fac o idee, după care mă ocup eu de detalii și iau deciziile.
Dar da, trei meciuri pe zi văd oricum…
Îmi ia foarte mult timp, nu trec așa doar să văd, întorc să revăd fazele…
Îmi imaginez în momentele alea unde se poate duce mingea, unde e spațiu, ce trebuie făcut, cum să le explic și atuncea scot imagini, scot faze, pe care le trimit unui băiat care le ordonează, le montează, și apoi din tot volumul ăla sintetizez cele mai bune, mai clare momente, care pot transmite echipei ceva.
După aia mergem pe teren și conectăm antrenamentul cu ceea ce am văzut, ținând cont de organizarea, de sistemul, de jocul nostru.
Și după meci, când urmează analiza?
– Scot imagini, le prezint… uneori aceste lucruri nu plac jucătorilor, sunt anumite exerciții pe care ei nu le fac cu plăcere, dar sunt foarte importante, toate astea, inclusiv video, nuuu, nu le place, dar acceptă, știu că e foarte important, iar tu, antrenorul, nerenunțând, asta crează baza de care spuneam, profundă, de mentalitate și asta împinge o echipă pentru că, în final, e modul de a lucra, modul de a gândi, modul de a-ți dori victoria, modul de a fi serios față de meciul care vine… modul de a vedea cum ai jucat, ce-ai obținut, ce-ai realizat, introducând și câteva greșeli generale, nu individuale, ca să nu rănești decât dacă are un comportament greșit, atunci da.
Nu e nimic întâmplător în fotbal. Întâmplător e dacă lași să fie întâmplător și, chiar și cu o întâmplare, se pot obține rezultate, numai că nu se crează acea posibilitate de a merge mult înainte, se crează un succes și după-aia se duce…
„Mă gândesc la dimineața când mă trezesc și voi fi campion cu PAOK: să deschid ochii și…”
După PAOK, afară, în Vest?
– Nu mă gândesc ce urmează după PAOK. Mă gândesc că acum sunt la PAOK și că e meciul următor pe care trebuie să-l câștigăm, mă gândesc că luăm titlul și că luăm Cupa, că ăsta este obiectivul nostru, alte gânduri te distrag și nu fac bine.
Dar la dimineața aia după ce iei campionatul și Cupa, te gândești?
– Aia-mi doresc! Să deschid ochii și să simt așa o liniște profundă, nimic altceva, o liniște profundă.
Fotbalul italian mai este preferatul tău?
– Nu, în momentul de față, nu. Nu mai am niște ligi speciale pe care să le urmăresc, am echipe. Manchester City, Liverpool, nu-mi place Bayern deloc, nu-mi place Dortmund… anul ăsta… îmi plăcea Bayernul lui Guardiola, am urmărit și Bayernul lui Ancelotti.
„Mourinho nu mai are răbdare de a merge la detaliu, Guardiola e diferit”
PSG-ul lui Neymar?
– La PSG mă atrage ideea pentru că sunt atâtea nume, atâtea personalități și mă interesează modul de relaționare al lor și cum reușește sau nu reușește un antrenor acolo să se impună, să gestioneze, nu-i deloc simplu… Barcelona, nu-mi place Real Madrid, cam aici se învârtesc … Aaa, Chelsea… mai mult decât Tottenham…
Chelsea cu Sarri sau Chelsea în general?
– Chelsea în general, pentru că a fost și Conte…
Mă atrăgea Manchester United, dar nu prin jocul lor, ci prin ideea lui Mourinho, să-l văd pe el.
Deși Mourinho nu mai lucrează la organizarea echipei, să dea un drum clar, o idee clară, el mai mult organizează în funcție de adversar, nu mai are, cred, răbdarea aceea de a merge la detaliu, de a insista pe niște amănunte, are niște jucători de valoare, tu faci asta, tu faci asta, tu faci asta și le dă drumul. Guardiola e diferit, Guardiola merge la absolut toate detaliile.
Al 5-lea „element” din viața lui Răzvan Lucescu: Alexandru Macedon!
L-ai găsit, între timp, pe al cincilea om de admirat? Au fost Ana, părinții Mircea și Neli, Guardiola, Churchill…
– (se gândește iar)… Știți ceva? Alexandru Macedon! Pentru că e incredibil ca un tânăr la vârsta lui să domine o lume… să reușească să capaciteze, să strângă, să motiveze și să domine o atât de mare parte a lumii, culturi atât de diferite, e incredibil! Înseamnă, până la urmă, un geniu.
Un geniu care și-a direcționat ideile și forța genială către cucerire.
Dacă stai să te gândești bine, cei trei, în afară deci de ai mei, au legătură cu partea mea profesională, pentru că Pep e clar profesional, Churchill prin capacitatea lui de a strânge grupul în momentele alea de dificultate, „vestiarul”, și i-a făcut să iasă dintr-o situație disperată, câștigând.
Și Alexandru Macedon prin îndrăzneala lui, forța lui, „pressingul” lui, „atacul” lui să domine… a avut o „echipă” dominantă și asta mie îmi place tare!
Răzvan Lucescu interviu premium la împlinirea a 50 de ani. ”Mircea Lucescu? Imens!”
- Cum caracterizezi zece personaje într-un singur cuvânt… Mircea Lucescu… dar nu tata!
- – Imens.
- Gică Hagi…
- – Pasiune.
- Ivan Savidis…
- – Putere.
- Cornel Dinu…
- – Ambiție.
- Mircea Sandu…
- – Conducător.
- George Copos…
- – Prieten.
- Dinu Gheorghe…
- – Recunoștință.
- Dumitru Dragomir…
- – Special.
- Simona Halep…
- – Muncă.
- Neli Lucescu…
- – Mama.
Mulțumim pentru această incursiune în copilăria ta, în viața ta, în meseria sau, mai bine zis, pasiunea ta și… La mulți ani, Răzvan Lucescu!
sursa: exclusiv fanatik.ro
Copilul cu poate cel mai frumos zambet, adolescentul, sportivul, vice-președintele, antrenorul, sotul, tatal si bunicul.
Omul Razvan Lucescu.
Acestei Legende ii multumim si-i uram " La multi ani !! "
FzR!!
p.s.:
Multumesc, Razvan!
p.s.:
