Nu știu cum să vă spun, însă mie îmi pare că-mi stă mai bine trist, decât să mă plictisesc de bucurie...
Aseară, într-o atmosferă literalmente incredibilă, incendiară, fantastică și aș mai putea continua, am învins garnitura celor de la Cluj.
CFR Cluj.
Da, da!
Ăia, mari și mulți din prima repriză, care apoi în actul secund au devenit mici, tot mai mici.
De această dată, nu golurile, nu atmosfera sau prințesele alea de pe rândurile din față m-au cucerit, ci unitatea echipei.
Cursa lui Signore pentru a-l îmbrățișa pe Petrila, aplauzele și încurajările lui Braun la incursiunile lui Onea, ritualul Albu-Albion după reușitele goleadorului, până și chiar auto-motivația lui Hopa-Mitică ăsta de Funsho.
O ECHIPĂ.
O FAMILIE.
Ultima dată când s-a mai întâmplat era parcă prin 2006 însă mă feresc să dau cine știe ce declarații în presă...
Noi nu am uitat.
Dimineață, mahmur și euforic...
- Știți de ce v-am tras pe dreapta?, mă întreabă polițistul...
- Dacă dumneavoastră ați uitat, eu nu vă reamintesc...
FzR!!
