De aproape un an, prin intrarea in faliment a SC FC Rapid SA, Giulestiul si-a pierdut din farmec, din identitate si a devenit tot mai sarac. In mediul virtual am ajuns sa constatam cu siguranta cea mai noua si dureroasa rivalitate: rapidisti vs. rapidisti.
Fie ca disputele se duc pe facebook, twitter, blog-uri, site-uri sau canale youtube, adevarul este unul amar.
Foarte amar.
Dezbinarea acestei familii, care nu de mult insemna tocmai forta interioara a unui spirit unic, duce in fiecare zi la pierzanie. Duminica 25 iunie 2017 Giulestiul a fost pentru prima data mai animat. In jurul arenei am simtit freamatul acela unic ce vrajea mai ieri. Fularele parca jucau mai vesele, la incheietura mainilor celor care Rapidul le-a lansat invitatia la sarbatoarea celor 94 de ani. In tribuna au revenit reprezentantii gruparilor ce au facut mai mult rau Rapidului.
Singura lor grija a fost de a injura Voluntariul si apoi pe primul miner al tarii. Fara absolut nicio vina Giulestiul, in ultimii ani, a fost martorul doar a injuraturilor adresate celor ce au batjocorit Rapidul. Aceste actiuni au reusit sa-i indeparteze pe acestia, insa mai grav si pe cei care si-au exprimat intentiile (bune!) de a se implica financiar in acest proiect. Aceste actiuni a unora care nu vor reprezenta niciodata spiritul Rapidului a indepartat din pacate si multi suporteri adevarati. Ce au preferat sa-si continue povestile lor visinii doar in sufletele lor albe. Giulestiul saracit de farmecul sau inseamna golul sufletelor noastre. Un gol ce-l vom resimti curand, cand vor incepe lucrarile de reconstructie sau renovare. "Un gol urât" de care ne va fi tare dor. Pana cand Giulestiul isi va deschide portile avem probabil timp sa meditam. Sa ne facem procese de constiinta. Si sa recunoastem ca am gresit. Fiecare in parte. Ca apoi sa ne ingrijim sa nu mai dam niciodata in bara. Si poate din zecile de promisiuni ce au gravitat in jurul Rapidului macar una se va materializa. Iar Rapidul nostru sa-si continue frumoasa sa poveste. Invidiata de toti adversarii. Indiferent de liga in care vom activa. Impacati cu sine. Si bogati sufleteste.
Campionatul Mondial din 1994 a ramas in memoria romanilor ca si cea mai reusita prestatie din istoria reprezentativei noastre.
Generatia de Aur a lui Hagi si Dumitrescu a stralucit in grupa A din care au mai facut parte Elvetia, Statele Unite si una dintre favoritele la castigarea competitiei, Columbia.
Sud-americanii veneau pe cai mari la Mondial dupa ce spulberasera in preliminarii Argentina lui Batistuta, Caniggia si Ortega cu 5-0 chiar la Buenos Aires si erau considerati ca unii dintre marii favoriti.
Inclusiv marele Pelé ii vedea ca si castigatori pe sud-americani.
Anii ’90 au reprezentat una dintre cele mai negre perioade din istoria Columbiei.
Zgomotul gloantelor sau traficul de carne vie erau ceva la ordinea zilei.
Erau vremuri tulburi in Columbia, nelinistea si nesiguranta in randul populatiei cresteau de la o zi la alta.
Era epoca in care aceasta tara era condusa din umbra de catre diversele carteluri de droguri.
Apropiatii lotului national din acele timpuri spun ca in spatele selectionatei columbiene stateau marile carteluri de droguri ale vremii.
Unul dintre producatorii documentarului ,,The two Escobars” realizat de postul de televiziune ESPN declara :
„Nu mai aveau unde sa tina banii, aveau atat de multi incat ajungeau sa-i tina ascunsi prin pereti.
Acolo insa putrezeau sau erau mancati de catre sobolani si nici nu aduceau nimic in plus.
Asa ca au decis sa ii bage in fotbal”.
Jucatorii stiau de foarte multa vreme cine se afla in spatele echipei nationale, multi dintre acestia facand chiar si vizite acasa la liderii cartelurilor.
Sumele uriase pe care acestia le incasau proveneau din activitatile ilegale ce macinau Columbia in acele timpuri. Presiunea pusa pe echipa nationala inainte de startul turneului final era foarte mare.
Jucatorii erau amenintati ca familiile lor vor fi omorate daca nu se vor califica mai departe.
Sumele pariate pe meciurile Columbiei erau exorbitante.
La cererea cartelurilor selectionerul Francisco Maturana a renuntat sa il mai convoace pe Barabas Gomes.
Primul meci din grupa avea sa se joace intre Columbia si Romania, iar sumele pariate pe victoria la scor a sud-americanilor erau foarte mari.
La finalul partidei tabela arata un 3-1 neverosimil pentru romani in urma unui joc de exceptie facut de Hagi si Raducioiu.
La finalul partidei jucatorii columbieni ieseau pe rand din vestiar cu capetele plecate, refuzand dialogul cu presa. Ingrijorarea era vizibila pe fata tuturor.
Doar Adolfo Valencia a facut o afirmatie care a ramas in memoria tuturor romanilor:
„Pe noi astazi ne-a învins Hagi. Mare jucator”.
Fundasul de atunci al columbienilor, Chonto Herrera, avea sa declare ani mai tarziu:
„Eu am fost cel care a gresit la golul lui Hagi. Cand m-am intors, antrenorul mi-a spus ca a sunat tatal meu, fratele meu fusese impuscat. Am vrut sa plec, sa ma intorc acasa“.
Amenintarile incepeau sa se concretizeze.
Concentrarea jucatorilor era scazuta, nimeni nu se mai gandea la fotbal, tactica sau la adversar.
Gandurile lor erau doar la viata celor dragi.
Dupa rezultatul primei partidei columbienii mai aveau o singura varianta ca sa se califice mai departe: trebuiau sa castige ambele meciuri ramase.
Tensiunea crescuse vizibil in sanul lotului, majoritatea jucatorilor temandu-se pentru siguranta familiilor si apropiatilor.
Mesajul transmis era clar si raspicat:
,,Castigati sau nu va mai intoarceti acasa!”
Urma partida cu Statele Unite, iar presiunea crestea cu fiecare minut scurs.
Inaintea meciului pe televizorul din vestiar rulau mesaje de amenintare la adresa jucatorilor.
Acestia povesteau ca inaintea meciului nu s-au putut concentra deloc, cativa colegi in vestiar se uitau, printre lacrimi, la poze cu sotiile si copiii, gandindu-se daca ii vor regasi in viata la intoarcerea in tara.
22 iunie 1994, stadionul Rose Bowl, Pasadena, California.
Columbia incepea partida cu tara gazda jucand cu sabia lui Damocles deasupra capului.
Pe un fond de joc bun al columbienilor cei care aveau sa deschida scorul erau americanii.
In minutul 34 John Harkes patrunde pe partea dreapta a defensivei columbiene, centreaza in careu, iar Andrés Escobar isi introduce mingea in poarta in incercarea de a indeparta pericolul din careul echipei sale, iar ,,Los Cafeteros” se vedeau condusi cu 1-0 si eliminati de la Mondial.
Avea sa devina cel mai trist autogol din istoria fotbalului…
Sora lui Andrés, Maria, povesteste ca atunci cand a vazut aceasta faza fiul sau a venit in fuga Stla ea si i-a spus cu vocea tremuranda:
„Mama, lo van a matar!” (Mama, il vor omori!)
Andrés Escobar prabusit pe teren dupa autogolul inscris.
In cele din urma meciul s-a terminat cu infrangerea Columbiei, scor 1-2.
Au marcat: Escobar autogol ’35, Stewart ’52 / Valencia ’90. Ca o ironie a sortii, la sfarsitul partidei, jucatorul cu 50 de selectii la nationala care era dorit insistent in Europa de catre italienii de la AC Milan avea sa declare:
„Ne vedem in curand. Viata nu se incheie aici.”
Ultima partida din grupa contra Elvetiei s-a jucat doar pentru palmares.
Desi columbienii au castigat cu 2-0, paraseau Mondialul inca din faza grupelor.
Imediat dupa meci selectionerul si-a sfatuit jucatorii sa nu se intoarca imediat in tara, ci sa mai ramana in Statele Unite pentru ca lucrurile sa se mai linisteasca.
Primul care a refuzat a fost Escobar, care s-a intors in tara, in Medellinul natal, alaturi de familie si de Pamela Cascardo, cea cu care planuia sa se casatoreasca pe 12 iulie.
Din pacate soarta avea alte planuri pentru el.
Dupa ce petrecuse primele zile in casa Andrés hotara ca este timpul sa nu se ascunda asa ca si-a invitat colegii sa iasa in oras, dar acestia l-au refuzat rand pe rand.
In jurul orei trei dimineata Andrés impreuna cu doi prieteni decid sa plece din barul ,,El Indio” in care se aflau pana in momentul in care un grup de indivizi il ironizeaza pe fotbalist, felicitandu-l pentru ,,golul” inscris.
Acesta nu intra in jocul lor, isi cere scuze politicos, dar cere sa fie respectat si paraseste localul.
In parcare este acostat de aceeasi trei indivizi din bar, iar unul dintre acestia scoate pistolul si trage nu mai putin de sase gloante in fundasul columbian, strigand (dupa spusele martorilor) intr-un mod grotesc dupa fiecare impuscatura <Gol!>.
La doar 27 de ani Andrés Escobar isi incepea calatoria printre stele.
,,Domnul„, asa cum era alintat printre prieteni si coechipieri pentru eleganta de care dadea dovada atat pe teren, cat si in fara lui trecea in nefiinta in acelasi loc in care se nascuse, in urma uneia dintre cele mai odioase crime din istorie.
Data de 2 iulie 1994 reprezinta o pata in istoria Columbiei, moartea tanarului fotbalist inrautatind imaginea deplorabila a unei tari aflate pe marginea prapastiei.
Odata cu acesta au murit si sperantele columbienilor pentru un viitor mai bun.
Intreaga lume a reactionat la aflarea vestii decesului sau.
La inmormantarea sa au participat peste 120.000 de oameni, iar privirile de pe tot globul erau atintite asupra Columbiei. Cotidianele de pe tot mapamondul au reactionat si au luat pozitie, iar cele mai virulente reactii au venit chiar de la presa autohtona care a catalogat data de 2 iulie ca ziua in care mafia a invins fotbalul, in care binele a capitulat in fata raului. Moartea lui Andrés era privita ca si un moment zero care avea rolul sa marcheze startul luptei impotriva criminalitatii, drogurilor si coruptiei.
Criminalii care l-au ucis pe Andrés Escobar au fost identificati si prinsi la scurt timp.
Humberto Castro Muñoz a fost gasit drept vinovat pentru moartea lui Escobar, fiind condamnat la 43 de ani de inchisoare din care a facut insa doar 11 dupa care a fost eliberat in anul 2005 pentru buna purtare.
La aflarea vestii privind procurorilor, Dario Escobar, tatal lui Andrés, spunea indurerat:
,,Este o rusine pentru Columbia.
Aici s-a format o banda de delincventi.
A fost un asasinat!”
Diverse surse spun ca Muñoz era doar soferul celorlalti si ca Mdenu el a fost cel care l-a omorat pe fotbalist.
Ceilalti doi indivizi care au fost cu el in acea seara nu au facut nici un an de inchisoare in urma uneia dintre cele mai odioase si abominabile crime din istorie.
„Carlos Castano (traficant de droguri) este cel care l-a omorat pe Andrés .
Sigur, nu el a intrat la inchisoare, ci un bodyguard.
Dar aceasta este realitatea.
Si nu l-au omorat pentru autogolul acela, ci pentru faptul ca a indraznit sa le ceara respect unor oameni care nu sunt obisnuti sa li se raspunda atunci cand iau peste picior pe cineva”, a marturisit Jaime, mana dreapta a lui Castano, cel care acum isi ispaseste pedeapsa de inchisoare pe viata pentru crimele comise de-a lungul timpului.
In 2002 in Medellin a fost ridicata o statuie in memoria celui care a fost Andrés Escobar, iar in fiecare an, pe data de 2 iulie, columbienii de pretutindeni vin sa isi prezinte omagiile celui care a cazut victima in urma intereselor unor personaje care au marcat una dintre cele mai negre epoci ale istoriei tarii lor, o perioada pe care multi ar vrea sa o uite cu desavarsire.
Statuia lui Andrés Escobar din Medellin
Asa cum a declarat-o si la sfarsitul partidei cu Statele Unite, viata nu se termina aici si, de acolo din ceruri, Andrés va veghea de-a pururi asupra tarii sale, dar, mai ales, asupra selectionatei columbiene.
Sursa: https://dintribuna.wordpress.com
"Domnul" Rapid (SA) nu a fost asasinat nici de Copos, nici de Black Friday Cristescu, Zanfir si nici de Kojak Moraru.
Tocmai de aceea nu au existat proteste in masa.
Pentru a apara poate bunul cel mai de pret, daca nu al poporului roman, cel putin al spiritului unic al dreptatii.
Care probabil se doreste sa dispara.
"Domnul" Rapid (SA) a fost asasinat din interior.
De aceasta implozie ucigasa se fac vinovati absolut toti acei nemernici suporteri care au rapit singura fericire a multor oameni simpli.
Acei suporteri de conjunctura nu-si vor gasi niciodata linistea. Pentru ca acest "gol" ne omoara. Cate putin. In fiecare zi.
Acelor suporteri le spunem faptul ca „La vida no termina aqui.”, iar in curand, foarte curand Rapidul Nostru (altul decat Rapidul lor) se va intoarce in locul unde s-a nascut.
Si de unde nu a plecat niciodata.
Doar ne-a vegheat pe noi cei ce am crezut in el.
Si i-a indepartat pe cei ce nu au fost niciodata demni de Iubirea lui.
-Ce zici, Geza, dacă am face și noi o echipă de fotbal? -Să încercăm, Grigore..."
Duminica viitoare, in anul in care ne-a dovedit mai mult ca niciodata faptul ca ramane mereu tanar, Rapiduletul implineste 94 de ani.
Cu doua zile de nastere, cele mai multe promovari si cele mai frumoase povesti, prin suflete albe Povestea sa se scrie in fiecare zi.
Cu sange visiniu.
In toti acesti ani, "fie ger / fie furtuna", i-am fost alaturi.
Ne-am facut invidiati de rivali, am fost sursa de inspiratie pentru cronicari, muzicieni, artisti si am fost "glasul celor multi" impotriva regimurilor.
Dar cel mai important este ca am mers mai departe.
In anul aniversar al celor 94 de ani, uniti sa-i uram Minunii Noastre:
Animati de aceeasi ideea unica, iubire, emotie si incredere, maistrul Teofil Copaci, alaturi de temerarii Geza, Grigoriu (putin peste 23 de ani), Mitica Constantinescu, Franz Hladt s-au intalnit in scoala de pe Grivita cu Sile Constantinescu de la Excelsior si cei de la Rampa Militari - cei doi Tudorica ( Stan si Petre ), Gigi Florescu, Gogu Alexandru....
La o bere. Doua.
Dar cine sa le mai tina numarul?
Au planuit o fuziune.
Atelierele, Excelsior si Rampa.
Din care s-a nascut Fat-Frumosul fotbalului romanesc: RAPID.
Cu incredere, plini de fericire si speranta, nea Copaci, proaspat uns presedinte al Rapiduletului nostru, i-a trasat secretarului Aurica Fotiade sarcina de a mai cumpara niste navete de bere.
Una. Doua.
Cine le mai sti numarul.
Daca Rapid-ul s-ar fi nascut in alt coltisor de lume dacat coltisorul de rai al triajului Grivitei, prima decizie, plina de euforie, ar fi sunat astfel:
La Paris:
Deux BAPBAP, s’il vous plaît !
La Brussels:
Twee geuzes, alsjeblieft!
La Marseille:
Je voudrais deux bières, s’il vous plait !!
La Strasbourg:
Deux demi de ‘seize soixante-quatre’, s’il vous plaît !!
La Londra:
Two pints of Sambrooks, please!!
La Venetia:
Due Pedavena, per piacere!!
La Dublin:
Two pints of Guinness, please!!
sau
Beidh dhá phionta Guinness agamsa, más é do thoil é !!!
La Vienna:
Ich hätte gerne zwei bier, bitte!!
La Varsovia:
Poproszę, dwa piwa z browaru Inne Beczki !!!
La Edinburgh:
Two Vienna Pales, please!!
La Amsterdam:
Mag ik twee IJwitjes, alsjeblieft !!!
La Barcelona:
Dues canyes, si us plau!!!
La Madrid:
Una Mahou, por favor!!
La Granada:
Dos cañas de Alhambra, por favor!!
La Atena:
Δυο μπύρες, παρακαλώ (dio Fix, parakalo)!!!
Dar acolo in localul de scoala, glasul lui nea Copaci a rasunat...:
AFC Rapid si Miscarea CFR. Doi Gemeni. Prin Spirit, Pasiune si Iubire. De RAPID. Contrazicand sfaturile parintesti, ale societatii nedrept falimentate, cei doi au incantat in acest an competitional. Redand fiecaruia dintre noi dreptul magic de a visa. Si spera. Chiar daca magia nu se poate explica, nu trebuie sa ne miram daca curand, foarte curand, cei doi ne vor dovedi ca RAPID-ul se afla printre noi. Mai frumos, mai puternic, dar la fel de capricios cum il stim. Motivul pentru care-l iubim. Asa de mult. Hocus-pocus! FzR!!
Peggy Harris din Vernon, Texas este o femeie în etate, care a încercat toată viața ei să fie binevoitoare și să ajute pe oricine putea.
Dar în spatele zâmbetului ei blând și cald se ascunde o tristețe, ce a încercat-o încă din tinerețe.
Povestea a început încă din 1944, pe când Peggy era o tânără atractivă, iar viitorul ei soț, Billie un pilot chipeș de 22 de ani.
Când s-au cunoscut, a fost dragoste la prima vedere, astfel a urmat binecuvântata căsătorie.
Proaspeții căsătoriți erau foarte încântați să-și înceapă traiul în comun.
Ei și-au împărtășit speranțe și vise, și-au făcut planuri fără să știe cât de drastic se va schimba viitorul lor.
La câteva săptămâni, din viața de căsătorie, Billie a fost trimis în Europa unde a început cel de-al Doilea Război Mondial. Peggy a rămas speriată și șocată, totuși înțelegând că soțul ei trebuia să-și îndeplinească datoria.
În curând Peggy a pierdut orice contact cu soțul ei.
Treceau săptămâni, luni și ea tot nu primea nici o știre despre starea lui Billie. Războiul a luat sfârșit și ea încă nu aflase dacă soțul ei era mort sau viu.
Femeia a încercat să-și continue viața, dar nu putea renunța la visul, când soțul ei va intra pe ușa casei și va striga: „Sunt acasă!”.
Și ani după ani această povară devenea tot mai grea.
Chiar și atunci când se stingea orice speranță de a-și mai vedea iubitul soț, Peggy renunța să privească în partea altor bărbați.
Căci iubirea pentru Billie a fost una devotată și nu putea să-o trădeze, atunci ea și-a promis că nu se va mai recăsători niciodată.
Cu trecerea anilor femeia îndurerată a început să accepte realitatea și înțelegea că soțul ei nu mai era în viață.
În caz contrar, sigur, încerca să ia legătura cu ea.
Peste 70 de ani unele rude din partea lui Billie au decis să o ajute pe Peggy să afle totuși adevărul.
I-au contactat pe cei din cardul armatei și au reușit să obțină accesul către arhivă, la dosarul lui Billie.
Nimeni nu a fost surprins când au aflat că soldatul lor a murit în război.
Însă circumstanțele în care a murit au fost extraordinare.
Conform înregistrărilor, Billie a murit în 1944, la doar 6 săptămâni după căsătoria lui cu Peggy.
Avionul său a fost prăbușit peste Normandia, Ventes.
Martorii accidentului au urmărit scena prăbușirii și au menționat că pilotul a făcut tot posibilul ca avionul său să nu se prăbușească peste localitate, în caz contrar ar fi avut de suferit un număr de oameni mult mai mare.
În final s-a adeverit că Billie era un adevărat erou.
În timp ce Peggy asculta povestea despre moartea soțului ei s-a întristat, dar în același timp a răsuflat ușurată căci a aflat adevărul.
Știa sigur că trebuia să ajungă în Franța să viziteze mormântul soțului.
În momentul în care Peggy a ajuns în Ventes, ea fost copleșită de emoții.
Fiindcă soțul ei era un erou în acele locuri, exista și o stradă ce-i purta numele.
Locuitorii orașului comemorează eroismul soldatului de trei ori pe an.
Căci acesta a luptat curajos și a plătit cu viața proprie prețul vieții unei comunități întregi.
Unul dintre martorii accidentului lui Billie, în vârstă de 91 de ani, i-a povestit lui Peggy cu propriile cuvinte cum a avut loc evenimentul.
Acest bărbat împreună cu câțiva prieteni au mers să recupereze corpul soldatului și să-l înmormânteze creștinește.
Timp de 70 de ani, în aceeași zi, locuitorii orașului vin la mormântul lui Billie să-i aducă un omagiu eroului lor.
Rămășițele lui Billie au fost mutate într-un cimitir din Normandia, dar monumentul în cinstea lui a rămas totuși în Ventes.
Peggy a fost profund recunoscătoare străinilor, care au avut grijă de mormântul soțului timp de atâțea ani.
La un moment dat un veteran a spus:
„Dacă am fi putut să-l salvăm…”
Răspunsul emoționant a lui Peggy a fost:
„Ați făcut-o deja”.
După prima vizită, Peggy a revenit în Ventes în fiecare an pentru a aduce un omagiu soțului său împreună cu locanicii. Aceștia la rândul lor sunt extrem de mândri de a o avea printre ei pe Peggy, considerând-o un cetățean deplin al orașului.
Este o poveste inspirată dintr-o iubire veșnică, curaj și sacrificiu neobișnuit.
Billie a luptat pentru dreptate și a făcut tot posibilul pentru a împiedica pierderea unor vieți inocente.
Iar soția lui i-a rămas credincioasă, chiar și atunci când a înțeles că el nu se va mai întoarce.
Povestea aceasta este o dovadă vie că iubirea adevărată și curajul pot triumfa chiar și în cele mai întunecate și groaznice momente din istoria omenirii.
sursa: http://perfectmedia.info/
Iubirea pentru Rapid este Infinita.
Eroul Nostru Drag isi continua sacrificiile prin liga a 4-a.
Iar noi suporterii nu trebuie decat sa invatam a urma exemplul dnei Peggy Harris.
Fie daca asteptarea noastra va dura peste 70 de ani, la capatul acestui drum trebuie sa realizam faptul ca Rapidul Sufletelor Noastre reprezinta singura certitudine a acestei lumi care ne invata faptul ca "orice sfarsit nu este decat un nou inceput".
Pentru acest sentiment unic nu putem decat sa fim fericiti.
Singura lor grija a fost de a injura Voluntariul si apoi pe primul miner al tarii.
