Era vară.
Era cald.
Era noapte.
Era una dintre acele nopţi albe şi fierbinţi care ne schimbaseră bioritmul graţie unor băieţi minunaţi îmbrăcaţi în tricolor, care ne-au făcut să încingem atâtea hore în toate Pieţele Universităţii din ţară după fiecare ispravă a lor de la Pasadena. Rose Bowl sau Castronul Trandafiriu, cum i-a spus Cristian Ţopescu, a fost stadionul care a generat cele mai frumoase, mai nebune şi mai sălbatice vise din istoria post-decembristă a României.
Acolo, s-a desăvârşit Generaţia de Aur.
Dincolo de Sevilla ’86, remiza cu Aaar-hen-tina marelui Diego de la Italia Novanta sau Cardiff ’93, meciul cu Argentina de la World Cup ’94 a fost momentul de apogeu al fotbalului românesc.
Pentru că doar după acel succes epic, am îndrăznit să credem cu adevărat că am putea fi campioni mondiali.
„A fost cel mai mare eveniment sărbătorit de poporul nostru după Revoluţia din 1989 şi, de asemenea, este cel mai important moment din istoria fotbalului nostru”, a povestit ulterior Anghel Iordănescu, selecţionerul României la Mondialul american.
Tricolorii ne transformasera in adevarate păsări ale intunericului, care se activau înaintea intonării lui „Deșteaptă-te, române!” în toiul nopții.
Ei ne învăţaseră deja să ieşim în stradă să ne strigăm bucuria după victoriile cu Columbia şi Statele Unite, iar acum aveam în faţă Argentina, într-o reeditare a meciului din grupele Coppei del Mondo, încheiat la egalitate, 1-1, la Napoli, când Gabi Balint a egalat campioana lumii în templul lui Maradona.
Acum, Balint nu mai era în teren, fiind nevoit să se retragă prematur din cauza unei accidentări, dar se afla pe bancă din rolul de secund al lui Anghel Iordănescu.
Sud-americanii erau lipsiţi de cele mai strălucitoare staruri ale lor, Maradona şi Caniggia.
Diego tocmai fusese depistat pozitiv la un control antidoping şi a fost suspendat, în timp ce Claudio era accidentat.
Chiar şi aşa, vicecampioana mondială arăta înspăimântător pentru noi la simpla citire a echipei de start: Islas – Chamot, Sensini, Ruggeri, Caceres – Simeone, Redondo, Basualdo – Ortega – Batistuta, Balbo.
Şi nouă ne lipsea vârful Răducioiu, autorul unei duble de senzaţie în partida de debut împotriva Columbiei, care era suspendat, astfel că Iordănescu a decis să-l urce pe Ilie Dumitrescu în poziţia a ceea ce astăzi numim ‘9 fals’.
Avea să se dovedească o mutare câştigătoare, mai ales că Dumitrescu nu fusese în apele lui în precedentele jocuri. România a început cu Prunea – Dan Petrescu, Prodan, Belodedici, Mihali, Selymes – Lupescu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu – Hagi – Ilie Dumitrescu.
Cei de la World Soccer au descris astfel jocul tactic al tricolorilor:
„România a jucat cu o reţea de şase oameni la mijlocul terenului.
Era o capcană în care cădeau echipele adverse la fel cum o muscă este prinsă în plasa unui păianjen”.
Vulcanul de pe Rose Bowl a erupt pentru prima dată în minutul 11, când Ilie Dumitrescu execută perfect o lovitură liberă de pe partea stângă în acelaşi loc în care se oprise mingea şutată de Hagi la golul fără pereche cu Columbia. Parcă acea bucată de plasă californiană atrăgea ca un magnet mingile plecate din picioarele magice ale românilor la Mondialul care ne-a făcut cu adevărat fericiţi.
Bucuria noastră a durat doar cinci minute întrucât argentinienii au primit un penalty din partea arbitrului italian Pairetto la duelul dintre Prodan şi Batistuta.
Atacantul Fiorentinei l-a învins pe Prunea de la 11 metri, restabilind egalitatea, 1-1.
Dar peste alte două minute, sud-americanii sunt surprinşi de o combinaţie electrizantă între Hagi şi Ilie Dumitrescu, în urma căreia revenim în avantaj: 2-1.
„Hagi mi-a dat o pasă de geniu”, a spus ulterior Ilie Dumitrescu, amintindu-şi de momentul său de vârf de la acel turneu final.
Finalizarea a fost ceva cu totul neaşteptat pentru toată lumea: deviere sublimă cu stângul spre colţul scurt.
Tot Ilie Dumitrescu putea realiza hattrick-ul în finalul primei reprize, dar şutul său a fost blocat de Caceres.
Însă, el avea să se revanşeze în repriza secundă, când a orchestrat unul dintre cele mai spectaculoase şi mai eficiente contraatacuri din istoria Cupei Mondiale.
„A fost un corner, pe respingere îi iau faţa lui Caceres, plec în acea acţiune, aşteptam o soluţie din spate, am văzut ceva galben din partea dreaptă, Selymes striga la învăluire pe partea stângă, dar am ales să joc în dreapta pentru că era o şansă mai mare ca cei din dreapta să ducă acţiunea la finalizare decât Selymes, îi pasez lui Hagi care înscrie.
"A fost meciul generaţiei noastre”, povesteşte tot Ilie Dumitrescu.
Era 3-1 şi deja ne visam departe, dincolo de sfertul de finală cu Suedia.
Ne-a readus un pic la realitate Abel Balbo, cu golul de 3-2, care ne-a făcut să trăim ultimul sfert de oră cu inimile zvâcnindu-ne în piepturi gata să explodeze.
Însă, ai noştri chiar au fost ca brazii şi au rezistat eroic până când fluierul final al lui Gianluigi Pairetto a pus capăt emoţiilor şi a declanşat cea mai frumoasă baie de mulţime de pe străzile României.
Noaptea de 3 iulie 1994 a fost cea în care cele mai mari vise ale noastre prindeau viaţă.
Şi totul datorită acelor băieţi minunaţi în galben care făceau hora bucuriei sub soarele Californiei, ţinând trează o întreagă Românie si facand-o să danseze de fericire o noapte întreagă, la mii de kilometri depărtare.
„Am fi bătut Argentina și cu Maradona în teren. Încă mai regret că nu a jucat atunci pentru voiam să-l învingem pe gazon”, este declarația lui Gică Hagi, care spune totul despre nivelul de încredere pe care îl avea naționala României în acel moment, fiind în stare să mute și munții din loc.
Dacă am putea opri timpul în loc, cu siguranţă am vrea ca acel meci să se repete la infinit într-o nesfârşită buclă temporală. Pentru că, atunci, nici cerul nu era mai presus de noi.
Sursa: Bogdan Socol, digisport.ro
La o saptamana de la sarbatoarea Rapidului visam frumos.
E vara.
E cald.
E noapte.
Consiliul local al sectorului 1 are in dezbatere nu renasterea Rapidului, ci grija pentru avutia sa patrimoniala.
Tangibila sau intangibila.
Insa cu siguranta un capital de imagine pentru un mediu de business sanatos.
La care sa se adauge asa cum sta bine oricarui business-plan capitalul turistic.
Aproape inexistent in capitala noastra europeana.
Graba si stangacia cu care a fost trecuta pe ordinea de zi a dezbaterii a dezamagit.
Poate acest consiliu local va realiza faptul ca prin aceasta investitie minima vor readuce la matca firescul lucrurilor care conteaza.
Iar Rapidul nascut in sectorul 1 va genera curand venituri, simpatie si mandrie locala.
Fata de o istorie si o poveste, in jurul careia printr-un marketing adecvat pot fi generate profituri.
Proiectul nu are o coloratura politica.
De altfel chiar primarul Dan Tudorache recunostea ca "este rapidist" de 10-11 ani. Deci NU.
Pentru ca rapidist te nasti nu devii.
Proiectul inseamna orgoliul local de a-si reintregi capitalul smuls din inima sa acum aproape 25 de ani.
Visul Rapidului s-a nascut in scoala primara din cartierul Grivita, iar primele meciuri au fost pe arena CAB de langa Arcul de Triumf.
Rapidul apartine sectorului 1.
Reprezinta un capital de imagine si financiar fantastic.
Iar pentru noi cel mai frumos Vis trait cu ochii deschisi.
FzR!!
