„O, rapidiștii!
Câtă fantezie și mai cu seamă câte ceasuri de vorbă n-am cheltuit pentru voi, noi cei din tribune și din peluze.
Real Giulești... Cuter Basarab... Perla Grantului... Circul Metrano.
Pe Dumitriu l-am poreclit Tihany sau Iosefini, pe Ionescu, Pele al gărarilor.
Dar în fiecare an, când mai erau doi metri până la potou, vai, cu precizie matematică i-ați silit pe trompeți (în frunte cu veteranul nea Tudorică) să-și plece capul amărâți și să-și ascundă instrumentele de alamă sub pulpana hainei. Chingile de clopoței, cumpărate sau (așa-mi vine mie să cred) șterpelite de la birjarii de odinioară, au sunat pentru voi de-atâtea ori și-n potcoava de la Giulești, prea puțin aducătoare de noroc dacă mă gândesc la dimensiunile terenului și la tendința voastră de-a juca pe spații largi, și-n ostrovul de liniște, înconjurat de foișoare de plopi și scăldat de vânturile Bărăganului – stadionul 23 August.
Divulgat recent, în coloanele unei publicații săptămânale cu zi de apariție sâmbăta (nici un apropo la cele trei ceasuri rele), că fac parte din rândul celor care strigă duminică de duminică: „Hai Rapid, hai băieții, trageți tare pe ei să vă știe de stăpâni”, declar sub semnătură cu nu mă știu trecut membru cotizant în listele clubului ceferist. (De prietenii mei, Eugen Barbu și Gigi Nicolaescu nu garantez).
Ba mai mult, ca să fiu drept, pe vremea când purtam însemne de licean – număr matricol prins în două bolduri pe brațul stâng și cocardă la șapcă – am pătruns în stadion fără nici un sfanț (sper că nu mi se va calcula amenda) printr-o spărtură a gardului sau picând din cer (mai precis din salcâmii cu coroana deasupra tribunelor și cu niște ghimpi cât așchia de floretă cu care tot mă înțeapă, neștiind că răbdarea are și ea o margine, cineva pus să supravegheze o duzină de săbii, săbiuțe, și respectivele teci).
Omenește vorbind, am manifestat slăbiciune pentru Rapid, dar niciodată în scris.
Cei neîncrezători pot consulta, spre edificare, cronicile în care de-atâtea ori i-am trecut Dunărea (mai cu seamă prin vadul Galaților) pe elevii lui Valentin Stănescu.
Ceferiștii, la ora actuală, practică, aș zice, fotbalul-spectacol, mai cu seamă acel cuplu de finețe alcătuită din Dumitriu II și I. Ionescu.
Puterea lor, a înaintașilor centrali, forța care i-a impus, se cheamă dribling, inteligență, spontaneitate.
Din păcate, deseori, și Ionescu și Dumitriu II uită să tragă la poartă.
Noroc, însă, că se află mai totdeauna prin apropiere Codreanu, Georgescu, Năsturescu sau Dinu.
Apărarea, solidă, se menține prin mobilitatea și forța de șut (de multe ori, însă, mingile sânt expediate fără adresă). Universitarul Motroc, părintele autogolurilor, în ultima vreme rivalizează cu Nunweiller III și cu Solomon.
El e cheia apărării. Ieșit din formă și menținut, nu știu din ce motive, titular, portarul Andrei.
E timpul ca atacanții să-și aducă aminte de Urziceanu, indiferent că acesta nu prea înțelege să degajeze mingea și cu piciorul.
S-ar părea, din câte am spus până acum, că Rapid e prima echipă a Bucureștiului.
Greu de afirmat, atâta vreme cât clasamentuș arată cum arată.
Greu de afirmat, atâta vreme cât clasamentul arată cum arată.
Trebuie însă să vă aduc aminte că meciul cu Dinamo (jucat după întoarcerea olimpicilor), Rapid l-a pierdut datorită, în primul rând, arbitrului Em. Martin care, în minutul 59 a refuzat să-i acorde 11 m la un fault în careu compis de Petru Emil asupra lui I. Ionescu. (Presa a subliniat, uimită, atitudinea conducătorului de joc pe care, un cronicar sportiv – nu sânt eu acela – la sfârșit, l-a sfătuit să-și înghită fluierul și să se lase de meserie).
Rapid a fost și rămâne o mare aspirantă la titlul de campioană.
Alături, bineînțeles, de Dinamo sau Steaua.
Mai bine zis în luptă (în sensul sportiv al cuvântului) cu ele. Nu știe, însă, să-și apere șansele în meciurile care cer o încordare deosebită, atenție și calm.
Cred că uneori îi dăunează și răsfățul galeriei.
Deocamdată, însă, va trebui (și nu știu, zău, cum o va face) să treacă hopul de la Iași.
Teașcă ăsta, cică, nu prea vrea și nu prea știe să piardă pe teren propriu. Teașcă pierde numai pe la federație.
C-așa vor unii care știu de toate și nu vor s-arate.”
De data aceasta prin unica interpretare a maestrului Fănuş Neagu.
"Fotbalul - talisman și piatră de altar. Iubire și pedeapsă.
Circ și industrie.
Adevăr sfânt amestecat cu adevăr pocit.
Multă frumusețe, nopți de carnaval, dar și dedesubturi tenebroase.
Viața ca spectacol.
Credința în vârtejul tinereții.
Curajul de a fi circari.
Pentru că fotbalul suntem noi toți: cei care îl joacă și cei care îl privesc.
Religie aspră și îmbunătoare peste care bat clopote de piatră rară.
Suntem fiii soarelui, iubim și blestemăm cu aceeași bucurie dulce-amară. În noi nechează dăruirea, ascultarea și disprețul."
