Vineri seară, după nu mai puțin de 509 zile, mi-am revăzut Rapidulețul pe stadion. Parcă mai falnic, cuceritor, fascinant și răsfățat de sutele de steaguri fluturând.
Într-o atmosferă pur sud-americană, noi rapidiștii am demonstrat cel puțin faptul că pe aceste meleaguri nu trebuie să mai fim îngrijorați dacă pierdem Trenul.
Și dacă-l pierdem, ce?
Cât de departe poate să ajungă?
Chiar dacă scorul final a fost unul alb, din cele aproape 11.000 de suflete visinii, cu siguranță un nou record de asistență al etapei cu numărul 3, a răsunat Oda Bucuriei, a bucuriei oamenilor simpli.
În drum spre casă normal că am reușit să mă rătăcesc într-un non-stop, căci nu-mi puteam încheia magia fără măcar o bere.
Am ajuns acasă în jurul orei 1 noaptea, în viitor deci aș putea să spun, nu?
Aici am descoperit că femeile au un talent ascuns care se numește " hai să mă cert cu prostul să văd dacă mă mai iubește ".
Nu mi-am pierdut timpul în alte demonstrații, m-am grăbit către lumea mea a viselor.
Unde să-mi strâng în suflet tare-tare această seară mult-așteptată.
FzR!!!
