Povestile lui Mitran: Ozon şi Ozonel

 

E duminică dimineaţă, e toamnă, sunt cu văru’ Marian, junior la Rapid, la grupa profesorului Costea, „în staţie, la 149”. Mergem pe Republicii şi ne grăbim, că din Otopeni facem o oră, iar de la „unşpe” Rapid are meci de promovare cu Sibiul, dacă mai am memorie. Suntem în ’82 când se întâmplă povestea, iar stadionul tună de departe. Cum urcăm treptele spre tribuna întâi, vedem că-i arhiplin şi dansează… O tobă, al cărei sunet avea să-mi rămână întipărit pe viaţă în minte, un soi de ritm afro–latino–american, domină arena şi galeria, superbă, vreo 10.000 de oameni, dansează frenetic, aruncând ritmic un singur refren: „Hai Rapid!”.

Aplauzele cresc, în scară, ameţitor şi cad brusc apoi, ca o lovitură de destin peste toată lumea: hai Rapid! Aş da orice să aflu azi, măcar azi, după 30 de ani, cine bătea în toba aia!
Pe teren, Bimbo, cobra din Giuleşti, zis şi Paraschiv, Nae Manea, zis Mutu, Manu, Damaschin şi mai ales Ion Ion, zis Ozonel, fac spectacol. Ion Ion e creierul, „The Brain”. De la el pleacă fiecare ordin de atac, tot el dă semnalul retragerii, dacă e cazul. E sufletul echipei şi, după o cascadă de fente, Giuleştina irumpe: „O-zo-nel! O-zo-nel!”
Rămân, peste ani, cu faza pe retină şi cu rafalele de tobe într-o amintire sonoră forever. Şi cu Ion Ion prăvălindu-se peste adversari. Venise de la Steaua, cu care luase două titluri, în ’76 şi ’78 şi jucase două finale de Cupă, una câştigată, tot în ’76, cu CSU Galaţi, alta pierdută chiar pe Republicii, în ’77, în faţa Craiovei. Lega celebra linie de mijloc a Stelei de atunci, alături de Liţă Dumitru şi de Iordănescu. De ce era însă doar un diminutiv, un alint, un Ozonel? Cine fusese originalul?
…Se numea Titus Ozon şi jucase între ’58 şi ’64 pentru Rapid. I se spunea Năsosul şi nea Vanea Chirilă mi-a spus odată că a fost cel mai mare dribleur al României, singurul talent de clasă europeană fără vreun trofeu. „Era oborean, zicea nea Vanea, junioratul la Unirea Tricolor, apoi a jucat pentru Dinamo, Progresul şi Rapid. Dar n-a avut noroc… Ştii că a pierdut patru finale de Cupă cu trei echipe diferite? Iar pe-a cincea, ca antrenor, n-a mai prins-o, că avea o echipă mai bătrână cu două luni şi o zi decât adversara?!”
…Sunt în Studioul 12, în TVR şi încerc, cu o casetă din arhivă, să limpezesc amintirea poveştii lui nea Vanea. Pe coperta filmului scrie, cu carioca, „Titus Ozon – reportaj”, iar pelicula îl arată la costum, intervievat, în mai 1966, pe tema Cupei Mondiale din Anglia, care se pregătea să înceapă. Are 39 de ani. Surâde. Pare un timid. Cu un an înainte, ca antrenor al Progresului, face 2-2 în semifinalele Cupei României cu „U” Cluj şi, cum regulamentul nu prevede executarea de penalty-uri în caz de egalitate, după prelungiri, ci câştig de cauză echipei mai tinere, ardelenii merg în finală, pe care o şi câştigă, unic trofeu în palmares, 2-1 cu Dinamo Piteşti. Ozon ar fi ajuns în ultimul act cu băieţii săi dacă Mândru, portarul, n-ar fi invocat o frică de meci. Ozon a apelat atunci la Cosma, rezerva, dar care era mai „bătrân” cu doi ani… Ar fi fost a cincea finală… Patru însă chiar l-au avut în program, ca jucător. Destinul însă a învârtit întotdeauna altfel norocul…
În 1954, Metalul Reşiţa, locul 7 în „B”, învinge cu 2-0 pe Dinamo în finală. Ozon, Băcuţ II, Suru, Nicuşor şi Călinoiu, cu toţii internaţionali, nu înţeleg: ce a fost asta?
Patru ani mai târziu, Ozon e la Progresul. Finala e cu Ştiinţa Timişoara, echipă pe care, cu 10 zile înainte, bancarii o înving în campionat cu 7-0! În finală însă Ozon, Mândru, Oaidă pierd cu 0-1. În ultimul minut, Ozon ţinteşte bara!
Când Progresul ia totuşi Cupa, în 1960, Ozon e deja la Rapid şi în 1961 e iar în finală, tot cu o echipă de B, Arieşul Turda! Nae Georgescu deschide scorul pentru giuleşteni, învingându-l pe Suciu, viitorul portar al naţionalei, dar Greavu, Motroc, Macri, Koszka şi Ozon pierd meciul: 1-2. În doar două minute, Băluţiu, lăcătuş la fabrica de sticlă din Turda, întoarce tabela!
Peste încă un sezon, în 1962, la 35 de ani, Ozon e la a patra finală. Steaua – Rapid 5-1! Ozon egalează la 1, după golul lui Mateianu, dar apoi Voinea, Raksi şi Constantin fac scor. Ozon plângea alături de Dungu, Năsturescu, Codreanu ori Puiu Ionescu. Şi încă un lucru: ultimele 5 meciuri între Steaua şi Rapid, patru în campionat şi unul în Cupă, fuseseră câştigate de giuleşteni. Un om norocos…
 P.S. Ozon a jucat 22 de meciuri sub tricolor. Ultimul? 0-6 cu Spania, în 1962, pe Santiago Bernabeu!"

Cu Rapiduleţul prin tunelul timpului

" Sîmbătă am trăit o fermecătoare seară vintage. Fără imagini video, cu galena la ureche şi cu Giuleştina dansînd periculos între A şi B, ca acum 30 de ani. Înainte de a produce trofee, Rapidul a furnizat emoţie. Aşa l-am cunoscut de cînd avem 5-6 anişori şi bunică-miu m-a instalat în Giuleşti la peluză, singura care exista atunci, cea de lîngă teatru, deasupra tunelului jucătorilor, înaintea primului meu meci pe viu, un 3-0 cu CFR Cluj. Era pe la jumătatea anilor '70 şi mi-a plăcut atît de mult tot ce am văzut încît de atunci sufletul mi-a rămas prizonier pentru totdeauna al acestei invenţii uluitoare numită fotbal. Barajul cu Chiajna m-a întors în timp. Cu 3-4 decenii. Pe vremea cînd meciurile transmise la televizor erau excepţii, iar Rapidul făcea naveta năuc şi candid între A şi B. Vremea cînd după masa de prînz de duminică deschideam tranzistorul pe la ora unu, ca să aflu ce a făcut Giuleştina pe la Mîrşa, Tîrnăveni sau Motru. Pentru ca a doua zi la şcoală să-l aştept pe colegul meu Emil Vîrvara, un ultras adevărat al acelor ani, să-mi descrie fază cu fază tot meciul. Pentru că el, evident, umbla cu echipa peste tot. Iar eu îi sorbeam cuvintele şi-l puneam să deseneze pe o foaie de hîrtie drumul mingii, de la Ioniţă la Pîrvu, trecînd pe la Şutru şi "căţeaua" Cojocaru, pînă pe partea ailaltă, la "mutu" Manea. Sîmbătă, cu radioul pe birou, m-am reîntîlnit cu "Fotbal minut cu minut" şi le mulţumesc doctorului Dan Ştefănescu şi lui Cătălin Cîrnu că mi-au reamintit şi de Rapidul de A. Cel reconstruit de Adrian Păunescu, într-o noapte, cînd a mutat toată linia de mijloc a Metalului sub podul Grant. Aşa m-am trezit cu Ion Ion "Ozonel", cu Petre Petre, cu Grosu, dar şi cu Bimbo Paraschiv sau eternul Marian Rada, smuls de la mine din cartier, de la Autobuzul. Cu ei au ajuns pe prima scenă. Şi, în acelaşi timp, şi în difuzoarele Blaupunktului meu ce-mi dădea veşti "de pe cele nouă stadioane". Acolo de unde Soare, Ghiţulescu, Voicilă mă ţineau la curent cu "minutul şi scorul", pe care mi le notam conştiincios în carneţelele mele. Şi de unde-mi răsună şi acum vocea regretatului Domozină anunţînd cele 7 goluri ale Craiovei în poarta lui Leontin Toader, care i-au stricat bunicului nu doar duminica aia, ci toată săptămîna ce a urmat.

Tot sîmbătă, aşteptînd veştile de pe "Dinamo", mi-am amintit şi primii ani de presă. De "Sportul românesc" şi discuţiile lungi cu Carlo Bartales, fratele acelui Bartales care înnebunea Giuleştiul cu fentele lui, dar care rata mai mereu promovarea pe prima scenă. Poveştile din interior, declasificate de acum, îmi descriau celălalt Rapid, la limita dintre boemie, sărăcie şi infracţionalitate. Cel al jucătorilor pe cît de iubiţi, pe atît de risipitori. Al vedetelor dispuse, din păcate, să-şi negocieze existenţa, oferind la schimb rezultate. Al idolilor aceia pe care bunicul îi diviniza şi despre care eu aflam acum de ce pierduseră decisivul de promovare cu Progresul pe fostul "23 August" din postura de mari favoriţi. Sau de ce puteau bate pe Dinamo în Cupă, cu un gol al lui Grosu, cînd jucau în B, dar pierdeau aiurea pe la Plopeni. Iar răspunsul l-am primit tot sîmbătă seară. Practic, în anul în care aveau dreptul la o mare sărbătoare, ca de 90 de ani de existenţă, la amintirea în tihnă a lui Baratki, Ionică Bogdan sau Dan Coe, Rapidul a stat iar pe buza prăpastiei. Pînă şi adversarul, Chiajna, a avut statura Tîrnăveniului, Filipeştiului sau a altor locuri pe unde şi-a purtat destinul acest club. În 120 de minute, Giuleştina şi-a revăzut viaţa cu toate bunele şi relele ei. Şi s-a comportat la fel. A dat vina pentru ce i se întîmplă doar pe alţii din exterior, uitînd că urgia s-a abătut asupra ei ca de atîtea ori tocmai din interior. Pînă la "mafia" FRF a fost Copos. Omul care s-a pliat perfect pe această tumultoasă grupare. Pe care a readus-o spre trofee, pe care a împins-o în sferturile Cupei UEFA, dar de care n-a ştiut nici să se bucure, nici să profite. Ci doar s-o menţină în starea aceea în care singura certitudine e emoţia din fiecare zi. Premiată din cînd în cînd cu bucuria aia unică de după Chiajna, pe care Emil Vîrvara mi-o transmitea cînd se întorcea de pe la Roşiori."

 
 
 
 
   sursa: www.vochin.ro -Andrei Vochin

Un altfel de Italia - Romania. Cu R. De la Roma si Rapid.

Este binecunoscut faptul ca în România exista de mult o importanta minoritate italiana. Fratii nostri în latinitate din Peninsula au început sa vina în tara noastra spre sfârsitul secolului XIX, cunoscând în anii interbelici cea mai înfloritoare perioada a carierei lor. Însa aparitia comunismului i-a gonit pe cei mai multi dintre ei. Speriati de posibile deportari în Siberia, vazând cum procedasera sovieticii cu cetatenii de origine germana de la noi, cei mai multi s-au repatriat, profitând de un acord între statul român si cel italian, încheiat pe la sfârsitul anilor 40. Cei putini ramasi au fost nevoiti sa nu faca mare tam-tam de originea lor, caci era vorba de o natiune ce apartinea unei tari capitaliste. Abia dupa 1990 au fost recunoscuti oficial ca minoritate nationala.

Fiind o natiune cu microbul fotbalului în sânge, etnicii italieni nu puteau lipsi de la întâlnirea cu sportul-rege de la noi. Cel mai însemnat moment în acest sens a fost fondarea clubului Juventus Bucuresti.

Au existat însa si câtiva fotbalisti cu origini peninsulare care s-au impus în fotbalul nostru.

Dintre cele mai importante nume care au evoluat in Romania si respectiv pentru Rapidul Nostru au fost Vintila Cossini si Liviu Bartales.

 

Vintila Cossini poate fi considerat cel mai important fotbalist provenit din minoritatea italiana din România. Îl recomanda cartea sa de vizita. El a fost un simbol al Rapidului interbelic, caruia i-a fost multa vreme capitan (a jucat de 164 de ori în prima divizie si a marcat 7 goluri). Mijlocas dreapta, tehnic, impetuos,cu o conditie fizica deosebita pentru acele vremuri, care i-a adus porecla de „omul fara splina”, a cucerit în visiniu [ase Cupe ale României. A jucat si în echipa nationala, ramânând la un moment dat singurul supravietuitor al echipei prezente la turneul final al Campionatului Mondial din 1938. De 25 de ori a îmbracat tricoul reprezentativei. Provenea dintr-o

familie mixta, tatal sau fiind un italian venit din Peninsula, care se casatorise cu o românca din zona Vrancei, la Constanaa. În perioada când a fost jucator activ a fost cunoscut dupa prenumele sau, Vintila, din cauza antrenorului echipei nationale de-atunci, Costel Radulescu, care se saturase de atâtea nume straine câte avea în jur. Dupa ce si-a încheiat activitatea de jucator, Cossini, de profesie inginer electronist, a fost mai întâi

sef de cabinet la Administratia CFR, apoi director general la Malaxa si director tehnic la clubul T.U.G.

 

Ultimul jucator român cu sânge italian în vine care a aparut pe un teren de prim esalon a fost simpaticul Eduard Liviu Bartales.

Pe tatal sau l-a chemat Nicola Bartelli, dar o greseala intentionata a notarului, impusa

de o politica comunista de ajustare a numelor straine, l-a transformat în Nicolae Bartales. Liviu Bartales a fost o extrema eleganta, de rasa, dar constructia sa de om principial i-a adus o multime de suspendari artificiale, venite tocmai în perioada în care trebuia sa se impuna. Astfel, i-a fost barata o cariera care ar fi putut fi una de exceptie. Rapid a fost clubul de care a fost legat, la care a jucat cel mai mult, dar si de pe urma caruia a patimit multe nedreptati.

A cucerit o Cupa a României si a fost international de juniori.

Ca si Libardi (n.r. Petre Libardi – jucator la Jiul Petrosani ), a avut o oferta de la Olympiakos Pireu, cu ocazia unui turneu facut în Grecia.

Însa fiind prea legat de cei dragi din România, a refuzat.

Fratele sau mai mic, Carlo Bartales, a fost timp de un deceniu si jumatate, un apreciat ziarist de sport.

 

Daca pentru fotbalul romanesc Bartales reprezinta ultimul italian, pentru mie va insemna intotdeauna primul idol ovationat din tribuna stadionului Republicii.

Anul acesta in data de 28 noiembrie numaram 2 ani fara „Pamela”.

Pentru ca Rapiduletul a fost si va fi mereu rasfatat de povesti frumoase, pastram convingerea ca de acolo de sus, sustinatorii ce ne-au fost gandva magicieni vor avea grija de Orizonturile Noastre Visinii.

 

FZR!

 

Mi-e Dor de Tine....

Rapid - Otelul

Scor ALB, intr-o dupa-amiaza VISINIE,

FzR!

Adrian Paunescu, iti multumim !!!

Cândva, îndrăgostiţi de libertate,

Ne regăseam, fierbinte şi lucid

În gândul subversiv că se mai poate

Şi-n dragostea de foc pentru RAPID.

Opus perversiunii militare

Şi-ntregii atmosfere duşmăneşti

Întâiul spaţiu, liber de teroare,

Era aici, în iarba din Giuleşti.

Iubeam RAPIDul ca pe-o-mpotrivire,

La abuzivii fără de obraz

Ce nu lăsau civilii să respire

Şi umbra lor mai pâlpâie şi azi.

Sub steaguri roşii, galbene, albastre

Ne-aduna iarăşi cele vişinii

RAPID, tăria libertăţii noastre

RAPID, recursul demnităţii noastre

Blestemul şi nobleţea de-a iubi

Trăiască slăbiciunea de-a iubi

RAPID, puterea Invieriï noastre!

Veacuri de Singuratate

Doi ani. Cat doua Veacuri.

Sangerate.

Si tot atatea zile de sperante-n palcuri,

Inghesuite toate-n noapte.

 

Naluca alba se-nalta dintre sine,

Iar vantul rece sufla dinspre est

In Sufletul Viniu din mine sau din tine

Plin de deznadejdi ce astazi cresc.

 

Rapiduletule cel Drag si Bun,

Grija sa ai de Sufletele Noastre toate

Sa nu le ratacesti din nou pe drum.

In noi si alte Veacuri de Singuratate.

FzR!

Black Friday - R.I.P.