Este binecunoscut faptul ca
în România exista de mult o importanta minoritate italiana. Fratii nostri în
latinitate din Peninsula au început sa vina în tara noastra spre sfârsitul
secolului XIX, cunoscând în anii interbelici cea mai înfloritoare perioada a
carierei lor. Însa aparitia comunismului i-a gonit pe cei mai multi dintre ei.
Speriati de posibile deportari în Siberia, vazând cum procedasera sovieticii cu
cetatenii de origine germana de la noi, cei mai multi s-au repatriat, profitând
de un acord între statul român si cel italian, încheiat pe la sfârsitul anilor
40. Cei putini ramasi au fost nevoiti sa nu faca mare tam-tam de originea lor,
caci era vorba de o natiune ce apartinea unei tari capitaliste. Abia dupa 1990
au fost recunoscuti oficial ca minoritate nationala.
Fiind o natiune cu
microbul fotbalului în sânge, etnicii italieni nu puteau lipsi de la întâlnirea
cu sportul-rege de la noi. Cel mai însemnat moment în acest sens a fost fondarea
clubului Juventus Bucuresti.
Au existat însa si câtiva
fotbalisti cu origini peninsulare care s-au impus în fotbalul nostru.
Dintre cele mai
importante nume care au evoluat in Romania si respectiv pentru Rapidul Nostru
au fost Vintila Cossini si Liviu Bartales.
Vintila Cossini poate fi considerat
cel mai important fotbalist provenit din minoritatea italiana din România. Îl
recomanda cartea sa de vizita. El a fost un simbol al Rapidului interbelic,
caruia i-a fost multa vreme capitan (a jucat de 164 de ori în prima divizie si
a marcat 7 goluri). Mijlocas dreapta, tehnic, impetuos,cu o conditie fizica
deosebita pentru acele vremuri, care i-a adus porecla de „omul fara splina”, a
cucerit în visiniu [ase Cupe ale României. A jucat si în echipa nationala, ramânând
la un moment dat singurul supravietuitor al echipei prezente la turneul final
al Campionatului Mondial din 1938. De 25 de ori a îmbracat tricoul
reprezentativei. Provenea dintr-o
familie mixta, tatal
sau fiind un italian venit din Peninsula, care se casatorise cu o românca din
zona Vrancei, la Constanaa. În perioada când a fost jucator activ a fost
cunoscut dupa prenumele sau, Vintila, din cauza antrenorului echipei nationale
de-atunci, Costel Radulescu, care se saturase de atâtea nume straine câte avea
în jur. Dupa ce si-a încheiat activitatea de jucator, Cossini, de profesie
inginer electronist, a fost mai întâi
sef de cabinet la
Administratia CFR, apoi director general la Malaxa si director tehnic la clubul
T.U.G.
Ultimul jucator român
cu sânge italian în vine care a aparut pe un teren de prim esalon a fost simpaticul
Eduard Liviu Bartales.
Pe tatal sau l-a
chemat Nicola Bartelli, dar o greseala intentionata a notarului, impusa
de o politica
comunista de ajustare a numelor straine, l-a transformat în Nicolae Bartales.
Liviu Bartales a fost o extrema eleganta, de rasa, dar constructia sa de om principial
i-a adus o multime de suspendari artificiale, venite tocmai în perioada în care
trebuia sa se impuna. Astfel, i-a fost barata o cariera care ar fi putut fi una
de exceptie. Rapid a fost clubul de care a fost legat, la care a jucat cel mai
mult, dar si de pe urma caruia a patimit multe nedreptati.
A cucerit o Cupa a
României si a fost international de juniori.
Ca si Libardi (n.r. Petre
Libardi – jucator la Jiul Petrosani ), a avut o oferta de la Olympiakos Pireu,
cu ocazia unui turneu facut în Grecia.
Însa fiind prea legat
de cei dragi din România, a refuzat.
Fratele sau mai mic,
Carlo Bartales, a fost timp de un deceniu si jumatate, un apreciat ziarist de
sport.
Daca pentru fotbalul
romanesc Bartales reprezinta ultimul italian, pentru mie va insemna intotdeauna
primul idol ovationat din tribuna stadionului Republicii.
Anul acesta in data
de 28 noiembrie numaram 2 ani fara „Pamela”.
Pentru ca Rapiduletul
a fost si va fi mereu rasfatat de povesti frumoase, pastram convingerea ca de
acolo de sus, sustinatorii ce ne-au fost gandva magicieni vor avea grija de
Orizonturile Noastre Visinii.
FZR!
