Reporter- Unde aţi început cariera fotbalistică? Aici, la Fălticeni?
C.J. – Da, aici, la Fălticeni. Am jucat în Divizia B la 15 ani, iar la 16 ani am plecat la Dinamo Bacău, Divizia A. Era, pe atunci, echipa veche, eram eu, Aristică Ghiţă, Kurt Gros, Sorin Avram, Constantin Rădulescu, Nicolae Vatafu, Anton Public, Gheorghe Ciripoi, Iosif Lazăr. Am fost o echipă bună.
Reporter- Aţi fost în echipa naţională de juniori…
C.J.- Da, în 1962, când am câştigat campionatul european la Bucureşti.
Reporter- De cine vă mai amintiţi din acea echipă, din 1962?
C.J.- De Dumitru Popescu, portarul Suciu, Voinea, fost jucător la Steaua, Haidu, fost jucător la Dinamo, extremă stângă, Matei, de la Politehnica Iaşi… Mulţi… A fost o echipă foarte bună.
Reporter- Atunci, practic, ideea a fost să se creeze o echipă de club, Viitorul Bucureşti.
C.J. – Da, aşa a fost.
Reporter- Şi cum era? Căci dumneavoastră, ca şi vârstă, eraţi mai tineri decât cei consacraţi, care jucau la Steaua, la Rapid…
C.J.- Într-adevăr, eram mai tineri, mai ales că eu eram cu doi ani mai mic decât cei care au participat la UEFA. Eu aveam 17 ani, ceilalţi până în 19 ani. În Divizia A am avut un mare ghinion. Înainte de începerea campionatului cu Viitorul Bucureşti, am jucat un meci cu Olympiakos Piraeus şi am suferit o dublă fractură maleolară. Aşa am ratat şansa să joc la 17 ani la campionatul de seniori, la echipa naţională, căci înainte primisem un telefon de la Titi Ceaşcă, care mă chema în campionatul de seniori, să joc meciul cu Spania. Aş fi putut să joc la 17 ani în echipa naţională, dar aia a fost o dublă fractură…
Reporter- Pe ce post jucaţi?
C.J.- Mijlocaş.
Reporter- Mult de muncă…
C.J.- Foarte mult. Păi de aia mi-a şi plăcut! Eram doi mijlocaşi pe vremea aceea… doi interi, care jucau cam pe linia de mijloc, în fine…
Reporter- Parcă, înainte, jocul era mai tehnic…
C.J. – Era mai tehnic, dar, cum să vă spun, parcă eram mai prieteni între noi, fotbaliştii. Nu numai cei de la o singură echipă, ci aşa, toţi fotbaliştii între ei.
Reporter- Cât timp aţi jucat la Rapid?
C.J.- Am jucat 7 ani la Rapid, din 1963. După Viitorul Bucureşti, s-a desfiinţat în iarnă un tur de campionat…
Reporter- Gurile rele spun, din câte am înţeles de la fotbaliştii de vârsta dumneavoastră, că a fost desfiinţat la cererea cluburilor mari, pentru că aţi devenit, de fapt, un pericol pentru acestea.
C.J. – Cred… Cred că şi din cauza asta. Erau, atunci, fotbaliştii mari, de exemplu, Constantin Ozon, pe vremea aceea, iar noi ajunsesem să câştigăm mai mult decât ei… Eram încadraţi la Uzinele “23 August” din Bucureşti, ne dăduseră apartamente, în fine, câştigam şi salariu şi indemnizaţii, iar indemnizaţiile erau tot la echipa naţională tineret…
Reporter- Şi cum se juca? Contau punctele din meciurile pe care le aveaţi cu echipele din primul eşalon?
C.J.- Cum să nu!? Sigur! Cum să vă spun eu?… I-am cam bătut! Am învins foarte multe echipe. Am avut o echipă bună, am luat primul titlu de campion în 1967.
Reporter- Care era echipa de atunci?
C.J.- Necula Rică Răducanu, Lupescu, Ionescu, Dinu cu mine, Năsturescu, Dumitriu II, Codreanu. Mai erau Kraus, Neagu, la început, Dumitru…
Reporter-Jucători care s-au consacrat ulterior în naţională…
C.J. – Dumitru a jucat primul meci cu mine, mijlocaj, la Rapid…
Reporter- Comparativ cu vremurile de acum, care erau fost câştigurile în bani atunci?
C.J. – Cum să vă spun?… Faţă de ceilalţi oameni, noi fotbaliştii, câştigam bine. Dar nu se compară ce era atunci cu ce câştigă fotbaliştii din ziua de azi.
Reporter- Cât aţi stat la Rapid?
C.J.- Am stat 7 ani, timp în care am câştigat două cupe balcanice, o cupă europeană… Jucam cu echipe din Turcia, Grecia, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Olanda, iar finala am jucat-o cu Lokomotiv Moscova. Erau echipe foarte bune.
Reporter- Dar după cei 7 ani, unde aţi plecat?
C.J. – La Steagul Roşu Braşov. Am jucat acolo un an de zile, timp în care am fost “împrumutat”. Când am venit înapoi la Rapid, la Sportul Studenţesc era antrenor Nelu Motroc, cu care jucasem şapte ani la Rapid. Era asistent universitar, dar, bine, mai mare decât mine cu vreo 10 ani de zile. Şi m-a luat şi mi-a zis: “Hai, măi Jami, te rog frumos, ajută-mă să promovez echipa în Divizia A!”. Am zis: “Hai că vin!” Şi m-am dus. Erau atunci Ion Vasile, portar, Dumitru Niculae, Mircea Rădulescu, Manea, Leşeanu, Pană, Sandu Mircea, şi alţii. Ehipă bună. Am promovat în Divizia A. Am jucat la Sportul 4 ani, după care am devenit antrenor. La 29 de ani, am divorţat şi m-am recăsătorit cu o fată cu care am copilărit în Fălticeni… Am venit odată, acasă, la părinţi şi întâmplător, ne-am reîntâlnit… Avem acum 39 de ani de căsnicie.
Reporter- Aveţi copii?
C.J.- Am o fetiţă. Acum e plecată. E în Anglia.
Reporter- Nepoţi?
C.J. – Am o nepoată de un an şi o lună.
Reporter- Să vă trăiască! Că aţi adus vorba despre străinătate, pe vremea când lucram la Foresta mi-aţi spus că a vrut să vă ia un club din străinătate.
C.J. – Da, Juventus Torino! Am jucat Cupa campionilor europeni acolo, cu Juventus Torino, în 1967, după ce am luat campionatul. Acolo cred că am jucat cel mai bun joc din viaţa mea! Aşa l-am nimerit, cel mai bun joc al meu să fie acolo, la Torino. Şi după meci, au venit cei de la Fiat, de la club, de la Juventus, fără să afle nimeni, nici măcar colegul meu de cameră şi m-au luat deoparte şi mi-au propus să rămân acolo. Mi-au spus aşa: “Tu te gândeşti, aştepţi până ajungi la aeroport, dai mâna cu colegii tăi, îţi iei la revedere de la ei, iar tu rămâi aici, nu mai pleci!”. Dar n-am rămas. Aveam soţie, aveam atunci copilul – care mi-a murit la doi ani şi jumătate… Am avut şi multe necazuri în viaţă. Am avut de trei ori fractură. Am avut acea dublă fractură despre care v-am spus, la 17 ani, am mai avut o fractură de claviculă… Fracturile astea s-au întâmplat atunci când a fost mai bine. Cu fractura de claviculă, eram în cantonament şi urma să plecăm la Tokyo, la olimpiadă. La un meci amical mi-am fracturat clavicula. Am pierdut şi trenul ăla! Apoi, la primul meci al meu în echipa naţională mi-am fracturat degetul mare… În minutul 30! Cu patru zile înainte de meciul cu Cehoslovacia din preliminariile Campionatului European. Da, am avut şi ghinioane mari!
Reporter- Oare dacă aţi fi rămas la Juventus Torino, soarta dumneavoastră s-ar fi schimbat spre foarte bine? Ce credeţi?
C.J.- Niciodată nu ştii! Ce ţi-e scris de la Dumnezeu aşa trebuie să se întâmple! Cred foarte mult în destin.
Reporter- Iar în destin a fost scris ca, atunci, Constantin Jamaischi să revină în ţară.
C.J. – Da, iată, sunt 22 de ani de atunci…
Reporter- Ce părere aveţi despre fotbalul de astăzi?
C.J.- În general, este un fotbal bun, aşa cum îl joacă Barcelona sau, ştiu eu, alte echipe mari…
Reporter- Mă refer la fotbalul românesc.
C.J. – La noi sunt parcă, prea multe fiţe. Ori i-au înnebunit banii pe jucători… Nu ştiu, nu am legături cu fotbaliştii din Divizia A de acum. Doar cu foştii mei colegi mai vorbesc… De exemplu, o dată pe an, ne întâlnim, noi, foştii jucători de la Sportul Studenţesc, în luna noiembrie, la Mogoşoaia. Şi este formidabil. Ne vedem cum ne rărim, aşa.
Reporter- Acum sunteţi observator…
C.J. – Da, şi observator federal şi observator la nivel de judeţ. Mai scap de plictiseală. Că altfel, m-aş plictisi. În fond, la 68 de ani…
Reporter- Dar nu v-a solicitat nimeni să mergeţi la o grupă de copii!? Că vorba aceea, experienţă aveţi cu duiumul.
C.J.-La o echipă de copii, poate că aş merge, dar la o echipă de fotbal nu aş mai vrea să fiu antrenor! Într-un meci de fotbal, când eşti antrenor, ori îţi stă inima în loc, ori îţi sare din piept… Dar ca director tehnic, antrenor la vreo echipă de copii, aş merge…
Interviu preluat de la săptămânalul Cronica Suceveană
