Viorel Kraus (75 de ani) a fost coleg cu Ozon şi Dobrin, iar în Giuleşti a câştigat un campionat. Primul titlu al Rapidului a venit târziu, abia în 1967. Asta doar la prima vedere. Dacă adunăm cifrele, iese 23, adică anul înfiinţării clubului. Poate aşa trebuia să fie, să ţii minte mai uşor sau să ai ce povesti. Kraus are tolba plină. Şi povestea începe la Alba Iulia, unde fotbalul îi umaniza pe militarii trimişi de Moscova, iar copilului sărac de atunci îi oferea mai târziu şansa unei vieţi frumoase. Nu i-a fost uşor să răzbească, iar lacrimile ce-i însoţesc uneori vorbele pot depune mărturie.
- V-aţi născut în timpul războiului, pe 5 martie 1940. Ce amintiri aveţi din acea perioadă?
- Ţin minte un singur lucru, care a fost foarte periculos pentru mine şi pentru mama. În apropierea locuinţei noastre de pe strada Vasile Alecsandri, din Alba Iulia, era un depozit mare. Într-o noapte, spre dimineaţă, a început un bombardament. A fost bombardat depozitul şi zona în care locuiam. Am fugit, a fost o derută totală şi m-am pierdut de mama.
- Ce vârstă aveaţi?
- Aveam patru ani, nu pot să uit. Cu puţin timp înainte, tatăl meu a fost luat prizonier de ruşi şi de atunci nu l-am mai văzut.
- Cum v-aţi reîntâlnit mama?
- M-a găsit un vecin. Toată lumea fugise afară din oraş, sunt câteva zone împădurite, în „Cetate”, spre Schit. E o amintire neplăcută, care mi-a rămas întipărită în minte.
A învăţat fotbal de la soldaţii ruşi
- Numele de Kraus ce origine are?
- Germană, tatăl meu era de loc din Sibiu. Am mai avut un frate, care a decedat în urmă cu 5 ani. Totuşi, din acele vremuri îmi aduc aminte şi cum am început fotbalul, a fost singurul lucru plăcut.
- Era următoarea întrebare.
- Eu locuiam într-o curte foarte mare, care avea aproximativ 70 de metri lungime şi cam 40 lăţime. Era curtea unei fabrici de bere, „Luther”, care nu funcţiona atunci. În acea curte, ruşii, care au staţionat vreme de câteva luni în Alba Iulia, jucau fotbal. Eu stăteam şi-i priveam, mai dădeam cu piciorul în minge, mai alergam după minge când ieşea afară. Aveau mingi din cârpă, mai rar din piele. După ce au plecat, am început şi noi să jucăm cum jucau ei. Ne-am făcut o poartă şi aşa am început să joc fotbal.
- Aţi jucat şi cu ruşii?
- Nu, în primul rând pentru că nu-i agream, erau prea duri. Unul m-a lovit o dată cu mingea, fără să vrea, dar nu am uitat. Erau beţivi, beau mult, poate aveau şi ei motive.
Replica lui Rică Răducanu
- Să nu ajungem să-i urmărim pe soldaţii ruşi cum joacă iar fotbal pe la noi.
- Da, să nu ajungem din nou cu ruşii! Acum sar de la una la alta. Am fost cu echipa naţională la Moscova şi am pierdut cu 3-0. La întoarcere, tovarăşul general Dragnea ne-a chemat de la aeroport direct la şedinţă şi a început să-i certe pe jucători: „Să vă fie ruşine, aţi făcut ţara de râs! De acum încolo să faceţi antrenamente de dimineaţă până seara. Soldatul român face instrucţie zilnic, câte 8-10 ore”. Rică Răducanu nu s-a abţinut. „Tovarăşe general, cu cine s-au luptat soldaţii? Să vedem dacă sunt instruiţi bine sau nu”.
- Cum aţi ajuns la Rapid?
- Am început la Alba Iulia, cu ruşii, aşa cum v-am spus. În apropiere de locuinţa mea era terenul unde se juca fotbal, lângă o pădurice, şi mă duceam mereu şi la antrenamentele echipelor Unirea Alba Iulia şi CFR Alba Iulia. Eram dinamic, plin de viaţă, pe mine nu mă lua niciunul, nici dintre cei mari, la viteză. Am alergat în ghete de fotbal suta de metri în 11.2 secunde. Eram copil de mingi la meciuri. Dacă jocul începea la ora 5, eu eram acolo de la 1, să nu-mi ia cineva locul. Într-o zi, m-a chemat unul dintre antrenori, Nicolae Negru, şi m-a întrebat dacă nu vreau să joc, le lipsea un fotbalist. Aveam deja 12-13 ani. Mi-a spus că vor să facă o echipă de copii. Mă remarcam la viteză şi după vreun an m-a băgat în echipă. Am participat la „Cupa Oraşelor”, cea mai bună competiţie organizată la noi la nivelul copiilor şi juniorilor. Fiecare oraş avea o selecţionată, se desemna o campioană a judeţului, acestea jucau între ele, iar finala era la Bucureşti.
- Aşa aţi fost remarcat.
- Meciurile erau observate de oameni de fotbal şi atunci nu existau pile cum sunt azi, când, uneori, părinţii dirijează activitatea echipei în locul antrenorului. La 15 ani am fost convocat la o selecţie, care s-a ţinut la Bucureşti, pe stadionul Dinamo. Am revenit acasă, nu mi s-a spus nimic. Ulterior, a venit la Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport din Alba o convocare pentru tabăra naţională de juniori de la Vâlcea. A fost un salt foarte important pentru mine, în tabără m-au instruit cei mai buni antrenori, precum Traian Ionescu şi Gorgorin, care s-au ocupat de noi foarte atent.
- Aţi trecut şi acest test.
- M-am comportat remarcabil, eram şi un copil docil, dacă mă certa cineva îmi dădeau lacrimile. Datorită prestaţiei mele, am fost chemat la Bucureşti la lotul naţional de juniori, care era cantonat în zona „Casei Scânteii”. Echipa naţională de juniori, „Progresul Casa Scânteii”, juca în liga a doua fără punctaj. Am mai fost la juniori la Rapid înainte să ajung la Progresul. Puiu Stoian, un fotbalist foarte bun din Alba Iulia, care a mers la Rapid, le-a vorbit despre mine şi aşa am ajuns în Giuleşti. Nu am rămas din cauza problemelor legate de lombosciatică, probleme pe care le-am suferit în tabăra de la Vâlcea, unde am dormit cu uşa şi geamul deschise, fiindcă era foarte cald.
Protejat de Ozon şi Macri
- Cum v-aţi întors la Rapid?
- La Rapid l-am avut conducător pe domnul Bîrsu, care m-a luat sub aripa dânsului şi a urmărit evoluţia mea. Din când în când mai corespondam prin scrisori, îi spuneam cum o duc, ce fac. Eu marcasem 29 de goluri pentru Câmpia Turzii în Divizia B. Într-o zi, m-am trezit la Câmpia Turzii cu domnul Bîrsu. „Am venit să te iau la Rapid!”. Mie îmi era ruşine să plec de directorul Combinatului, Stanatiev. S-a discutat la nivel de conducători. Stanatiev m-a întrebat dacă vreau să merg la Rapid. „Vreau!”, i-am răspuns. M-a pupat şi mi-a urat succes. „Să nu ne faci de râs!”
- Cum v-a primit Giuleştiul?
- Am jucat cu Minerul Lupeni primul meci. Eu beneficiam de o foarte mare protecţie din partea lui Tache Macri şi Ozon, le recomand jucătorilor cu experienţă să se poarte la fel cu cei tineri. Eu, cum eram mai tânăr, când coboram din autocar, îmi lăsam sacoşa jos şi mergeam şi le luam bagajele lui Nea Titus Ozon şi Nea Tache, şi, uneori, dacă puteam, îl ajutam şi pe Nea Gigi Dungu. Întotdeauna, dacă mă certa cineva, Nea Titus Ozon sau Nea Tache Macri interveneau: „Băi, ia lasă băiatul în pace! Ce, tu nu greşeşti?” Nu m-a înjurat nimeni la Rapid.
- Cum a fost debutul cu Minerul Lupeni?
- I-am centrat lui Leahevici la primul gol şi am marcat din pasa lui Nea Titus Ozon. A fost un debut promiţător.
Aburul locomotivei
- Suporterii Rapidului erau la fel de pătimaşi?
- Publicul din Giuleşti a fost întotdeauna vulcanic. Ce să vă spun? Se făceau manevre cu locomotivele la capătul peluzei şi dădeau drumul la aburi. Uneori, intra aburul în timpul jocului şi nu se vedea poarta.
- Cum s-a câştigat acel prim titlu din 1967?
- La meciul de la Ploieşti, 0-0, am fost cu piciorul în ghips. Am stat în tribună cu suporterii, a fost şi Ioana Radu, cunoscuta cântăreaţă.
„Împuşcă-mă, dar jucătorii nu pleacă!”
- Aţi avut emoţii?
- Da, pentru că toată lumea aştepta să ia Rapidul titlul. A fost un titlu meritat şi muncit. Era foarte-foarte greu să câştigi un titlu. Ca să argumentez această afirmaţie, am să vă arat câteva fotografii. Aici suntem 8 militari în poză. Să vă explic care e legătura cu fotbalul. Eram în cantonament la „Maiorul”, în Chitila. Noi, militari fiind, urma să jucăm în următoarea etapă cu Steaua. Au venit un căpitan şi doi soldaţi la cantonament şi ne-au cerut să urcăm imediat în maşină, să mergem la unitate. Antrenorul Valentin Stănescu, când i-a auzit, i-a luat la înjurături. Ne-au ameninţat să plecăm cu ei, era o sperietură pentru jocul care urma. Au spus că au ordin să tragă. Valentin Stănescu s-a opus. „Ia-mă pe mine! Împuşcă-mă! Băieţii nu pleacă de aici!”, le-a strigat căpitanului şi soldaţilor ce-l însoţeau. Între timp a fost sunat ministrul şi la intervenţia lui Valentin Stănescu şicanele au încetat.
Care a fost atuul Rapidului în acel sezon?
- Am avut o mobilizare şi organizare mai bune faţă de Dinamo. La nivelul conducerii tehnice a fost o colaborare foarte bună între Valentin Stănescu şi Victor Stănculescu. Nea Tinel, Valentin Stănescu, avea un stil aparte de a lucra cu echipa. Ne cerea să facem 10 serii de 200 de metri. „Încă 5 în plus, că nu mi-a plăcut cum aţi lucrat!”, striga Valentin Stănescu de pe margine. Aşa ne mobiliza, jucătorii se concentrau mai bine, să nu fie pedepsiţi. Altădată, ne oprea – „Aţi lucrat foarte bine, e destul!” Reuşea să ne remonteze cu o comandă de acest gen. Mergeam cu el şi la un pahar de vin.
- Au fost şi episoade amuzante?
- După un joc, când am chefuit şi noi mai mult, Jamaischi a venit nebărbierit la antrenament. Valentin Stănescu nu suporta aşa ceva, nu ştiu ce ar fi făcut azi. „Tu, de ce nu eşti bărbierit?”, l-a întrebat pe Jamaischi. „Ştiţi că am fost aseară..”, i-a răspuns colegul meu. „Unde, mă?”, i-a tăiat-o Nea Tinel. „Păi nu am fost împreună..”, a insistat Jamaischi. „Cu mine, mă? Păi, tu nu vezi mă că eu sunt bărbierit?”, l-a taxat Valentin Stănescu (râde). Nu s-a mai întâmplat să vină nebărberit. Primeai şi astfel de lecţii. Acesta era stilul lui Valentin Stănescu.
3.000 de lei şi o plachetă pentru titlu
- Unde petreceau rapidiştii după victorii?
- Restaurantul nostru preferat era „Păcii”, de lângă fosta primărie a Sectorului 1, un restaurant cu o grădină de vară frumoasă, unde lăutarii erau rapidişti, şeful era şi el rapidist. Când câştigam, se ştia că mergem acolo.
- Acolo aţi udat şi titlul din 1967?
- Titlul l-am sărbătorit la fostul Hotel Nord de lângă Gara de Nord, era un hotel abia construit, era lux. Eu eram cu atelă ghipsată la piciorul stâng, m-au luat şi pe mine să mă arunce în sus. Mi-era teamă să nu mă lase să cad, să mă accidentez mai rău.
- Ce primă aţi încasat pentru primul campionat câştigat de Rapid?
- Am luat câte 3.000 de lei într-un plic şi o plachetă de la Federaţie. Am primit şi tricoul de campion, pe care-l păstrez şi astăzi.
Portretele lui Ozon şi Dobrin
- Aţi fost coleg şi cu Ozon, şi cu Dobrin. Încercaţi o comparaţie?
- Ambii au fost super tehnici. După mine, Dobrin avea ceva în plus. Dobrin nu vorbea absolut deloc, nu certa pe nimeni, îi oprea pe cei care-şi certau colegii. Era taciturn, retras. Avea un calm extraordinar pe teren.
- Calmul îl ajuta să găsească soluţiile ingenioase?
- Orice preluare a lui Dobrin, din orice poziţie, era precedată de o fentă. Să vă mai spun ceva. Jucam la Piteşti cu Farul, eram vârf împins. La Farul, fundaş central era Mareş, ajutat de Tîlvescu, care juca libero. Mi s-a spus că, dacă voi fi ţinut de Mareş, să mă duc lângă Tîlvescu. Venea şi Mareş după mine, îi ţineam pe o suprafaţă de trei metri pe amândoi şi erau spaţii mai mari pentru restul colegilor. Astăzi, nu mai există aşa ceva din punct de vedere tactic. Totuşi, nu reuşeam să marcăm.
- Şi ce a făcut Dobrin?
- Dobrin mi-a cerut să vin eu în spate. Am rămas eu în zona de mijloc şi a trecut el vârf. Adversarul său direct a venit după Dobrin. Mareş nu ştia ce să facă, să vină după mine sau să stea în zona sa, caz în care Dobrin ar fi ţinut trei constănţeni în apărare. Ei, aşa am câştigat cu 3-0. Dobrin a dat un gol, eu am dat unul şi ultimul Radu. Totul, de la ideea lui Dobrin, nu-i spusese antrenorul ce să facă. A avut nişte calităţi pe care nu le-a exploatat la maxim. Ar fi avut mai mare succes dacă viaţa sa sportivă ar fi fost corelată cu talentul. Dobrin anticipa cu multe acţiuni înainte desfăşurarea jocului şi, dacă-i ghiceai intenţiile, era genial.
- Şi Ozon?
- Ozon era mai miştocar, juca pentru tribună, îi plăcea să dea mingea printre picioarele adversarului. Avea o fentă, o dublă pendulare a piciorului pe lângă minge, cu care deruta orice adversar.
- De ce aţi plecat de la Rapid imediat după ce s-a câştigat titlul?
- Eram după o perioadă de refacere şi aveam puţine şanse să joc, stabilizându-se echipa. Erau meciuri, chiar şi de 3-0, în care nu se făcea nici o schimbare, pentru că Valentin Stănescu avea o superstiţie să nu facă schimbări decât dacă vreun jucător păţeşte ceva. Aveam şi eu superstiţii. Jucam cu chiloţii pe dos, că mi-a spus o babă că aşa scap de accidentări. Mă rugam la Dumnezeu înainte să intru pe teren.
- Aţi avut vreo poreclă?
- Mi se spunea „Neamţul”, dar eu întotdeauna îl corectam pe Gică Ene, spre exemplu: ”Nu-mi mai zi «Neamţul», zi-mi «Redegistul», că aşa sunt mai aproape de realitate”.
Cum a jucat Mircea Sandu fundaş central
- După Rapid și FC Argeș, ați jucat la Sportul. Mircea Sandu avea calităţi de conducător?
- Era foarte autoritar şi hotărât în tot ceea ce făcea. A fost o perioadă în care eu am jucat libero la Sportul şi-l aveam pe Mircea Sandu fundaş central.
- Serios?
- Da! Ce s-a întâmplat? Îl aveam antrenor pe Nea Gigi Ola, bun prieten cu Pişti Kovacs, care era la Ajax. A fost de mai multe ori în Olanda şi, într-una dintre vizite, a văzut că un fost atacant, Kaiser, a fost reprofilat de Kovacs în libero şi a devenit cel mai bun pe postul său. Kaiser avea 1,78 m, iar eu 1,77. Când s-a întors, Ola mi-a cerut să joc şi eu libero. I-am spus că mă voi face de râs, mai ales că aveam meci la Piteşti cu Dobrin. Nu a cedat. „Intri în teren cu numărul 11. Dacă merge, bine, daca nu, mergi în atac." Am jucat libero, cu Cazan – fundaş central.
Şi v-aţi descurcat?
- În revista „Fotbal” am fost declarat jucătorul partidei, iar Dobrin m-a sărutat şi m-a felicitat după meci. Mai târziu, s-a accidentat şi Cazan, iar Ola l-a retras pe Mircea Sandu pe postul de fundaş central. Sandu lovea bine mingea cu capul, era combativ. I-a prins bine experienţa, a fost ca o specializare, a fost mai incisiv în atac.
- Ce spuneţi despre dispariţia unei mari echipe, FC Argeş?
- Păcat! Piteştenii şi-au pierdut probabil dragostea pentru fotbal odată cu dispariţia lui Dobrin. Spiritul fotbalului jucat de Dobrin a dispărut şi împreună cu el şi dragostea spectatorilor pentru sport.
- Ce înseamnă Rapidul pentru fotbalul românesc?
- Îmi vin în minte versurile lui Adrian Păunescu:”Rapid nu e o echipă de fotbal / Rapid este noapte şi zi / Rapid este o stare de spirit / Rapid e un mod de a fi”. Să spun şi ultima strofă: “Rapid este genul cel ieftin / Şi pacea modestului blid / De aceea şi astăzi, şi mâine / Eu ţin cu cei mulţi / Hai Rapid!”.
Viorel Kraus
S-a născut pe 5 martie 1940
Postul – Atacant
A jucat la Câmpia Turzii (1959-1961), Rapid (1961-1967), FC Argeş (1967-1969), Altay Izmir (Turcia, 1969-1970), Sportul Studenţesc (1970-1974)
Campion cu Rapid în 1967
A câştigat de două ori Cupa Balcanică împreună cu Rapid în 1965 şi 1966
A antrenat pe Rapid, FC Bihor, Sportul Studenţesc, Al-Ra'ed şi Al-Taawon – ambele din Arabia Saudită
Tricoul de la aniversarea de 40 de ani a titlului Rapidului
Coleg cu Ţiriac la miuţă
În vacanţă, la Alba Iulia, Viorel Kraus aveau un coechipier foarte talentat la miuţe. „Multă lume ştie că Ion Ţiriac a fost un bun jucător de tenis, un bun hocheist, că se descurca şi la volei sau baschet. Ţiriac a fost însă şi un foarte bun fotbalist, avea excelente calităţi tehnice. Pe la 13-14 ani îl aşteptam să vină de la Braşov să ne întărească echipa cu care jucam fotbal. Ţiriac avea un unchi la Alba Iulia, Târnoveanu, care a jucat fotbal la Unirea”, şi-a amintit Kraus.
Salvat de un doctor din Viena
Viorel Kraus a fost chinuit de probleme medicale în cariera sa. „Am avut lombosciatică sau rupturi musculare. Din cauza unei recidive a cvadricepsului piciorului drept mi s-a făcut în muşchi un hematom aproape cât un ou de găină. Am avut ruptura fibrilară şi sângele s-a localizat într-un loc, fiindcă tratamentul nu a fost corespunzător. Norocul meu a fost că am făcut o deplasare la Viena pentru un amical cu Admira. Înainte de joc, i-am spus medicului echipei vieneze ce problemă am, vorbesc bine limba germană. A doua zi a venit o maşină, m-a dus la clinică, m-a consultat şi mi-a făcut o infiltraţie exact în hematom. După trei zile nici nu am mai ştiut unde am avut hematomul”, a povestit fostul atacant.
De ce a refuzat Universitatea Cluj
Viorel Kraus a explicat de ce a ales să joace la ISCT şi nu la Universitatea Cluj. „La Câmpia Turzii a venit antrenor Alexandru Pop, care mi-a fost profesor în tabăra de la Vâlcea. Era un om bun, te încuraja dacă greşeai sau dacă te vedea supărat, perpetua binele, nu jignea. Mi-a spus că a preluat echipa din Câmpia Turzii. Nu puteam să-l refuz, deşi eram ofertat de Universitatea Cluj. Dacă s-ar fi dus antrenor la echipa ţiganilor din Alba Iulia, acolo m-aş fi dus! Directorul de la Combinatul din Câmpia Turzii, Stanatiev, a fost ca un tată pentru mine. Tot timpul se interesa de mine. Mi-a aranjat să mănânc împreună cu doi colegi la unul dintre maiştrii din Oţelărie, acasă. Să nu mâncăm la Cantină, să mâncăm în sânul unei familii, iar el ne plătea masa”.
Ideea lui Todor
Fostului portar rapidist, Todor, care a apărat în Giuleşti în perioada 1956-1964, conducerea clubului feroviar i-a interzis să mai intre în restaurante. Goalkeeperul a găsit însă o soluţie ingenioasă. „Se urca în Vagonul-Restaurant până la Braşov şi venea înapoi! (râde cu poftă). Se urca, bea cât bea şi se întorcea la Bucureşti. «Nu am fost în restaurant, am fost în tren» , se apăra Todor dacă îl întrebau şefii ceva.
POVESTE DE CRĂCIUN
Lacrimile recunoştinţei
Există momente pe care nu le vei uita niciodată, clipe pentru care viaţa merită trăită. Aşa a fost şi acel Crăciun din copilăria băiatului sărac din Alba Iulia, când a întâlnit un om cu suflet mare. Şi astăzi, când povesteşte, Viorel Kraus lăcrimează. „Urmam un tratament la băile saline din Ocna Mureş pentru o lombosciatică pe care am contractat-o în tabăra naţională de juniori de la Vâlcea. Înainte de Crăciun, mă cheamă directorul de la Ocna Mureş. «Am auzit că stai aici la tratament şi, dacă ai nevoie de ceva, să ne spui. Stai la noi până la vară, joci aici, şi te lăsăm să pleci. Te vom ajuta să te faci bine», mi-a spus. Starea mea materială era 0, urma o iarnă foarte grea, fratele meu fusese chemat în Armată la Râmnicu Vâlcea. Ce a făcut directorul? (lăcrimează). Sunt puţin emoţionat de ce am trăit atunci. «Uite ce e! Vin Sărbătorile, uite ai un plic cu 5.000 de lei».
Mama, asistentă la un spital de copii, avea 270 de lei salariul. Când mi-a spus treaba asta, am îngheţat. Mi-a fost teamă să nu-mi fure cineva banii. Mi-am cumpărat un palton, un costum, să am şi eu haine de prezentare, nu aveam nici o sursă de venit. I-am dat mamei 3.000 de lei să cumpere un porc, să avem ce mânca. „Mamă, tu i-ai furat! Du-i înapoi, mamă!”, mi-a reproşat. „Mamă, nu i-am furat!” (vocea îi este înecată în lacrimi). I-am dat telefon directorului şi acesta l-a trimis pe conducătorul echipei, Nea Bora, cu un camion de lemne. Vedeţi, oamenilor care ţi-au făcut bine nu le uiţi numele. „Doamnă, noi i-am dat banii, staţi liniştită!", i-a spus mamei. M-am urcat în tren şi m-am dus la Vâlcea, la fratele meu, să-i cumpăr haine. A fost primul Crăciun frumos din copilărie”.
Jucători pe fals şi bani fără chitanţe în liga a IV-a
Viorel Kraus este preşedinte onorific al clubului VK Soccer, condus de fiul său, Viorel Kraus, şi s-a plâns de neregulile întâlnite în liga a patra: „Fiul meu a revenit în România după 22 de ani petrecuţi în SUA. În Arizona a avut succes învâţându-i pe copii să joace fotbal. În România a avut parte de surprize neplăcute şi e foarte decepţionat. Sunt mulţi jucători care joacă pe fals în liga a patra. Pe arbitru îl interesează doar să fie foaia de joc completată. Unii fotbalişti fac bani jucând pentru mai multe echipe. Plătim baremul de arbitraj, dar nu primim chitanţe. I-am spus lui Vasile Avram, preşedintele AJF Bucureşti, şi ne-a răspuns că arbitrii nu pot încasa bani, fiindcă nu au 18 ani. Fiul meu a avut o păţanie comică. Unul dintre adversari s-a prezentat Dobre şi susţinea că a evoluat la juniorii Rapidului. Băiatul meu i-a spus că a fost coleg cu acel Dobre şi că era o altă persoană în faţa sa”.
MOMENTE
Duble în Giulești
La Koln, la mormântul lui Dan Coe
de Alin Fornade ( www.stiridesport.ro )
