E duminică dimineaţă, e toamnă, sunt cu văru’ Marian, junior la Rapid, la grupa profesorului Costea, „în staţie, la 149”. Mergem pe Republicii şi ne grăbim, că din Otopeni facem o oră, iar de la „unşpe” Rapid are meci de promovare cu Sibiul, dacă mai am memorie. Suntem în ’82 când se întâmplă povestea, iar stadionul tună de departe. Cum urcăm treptele spre tribuna întâi, vedem că-i arhiplin şi dansează… O tobă, al cărei sunet avea să-mi rămână întipărit pe viaţă în minte, un soi de ritm afro–latino–american, domină arena şi galeria, superbă, vreo 10.000 de oameni, dansează frenetic, aruncând ritmic un singur refren: „Hai Rapid!”.
Aplauzele cresc, în scară, ameţitor şi cad brusc apoi, ca o lovitură de destin peste toată lumea: hai Rapid! Aş da orice să aflu azi, măcar azi, după 30 de ani, cine bătea în toba aia!
Pe teren, Bimbo, cobra din Giuleşti, zis şi Paraschiv, Nae Manea, zis Mutu, Manu, Damaschin şi mai ales Ion Ion, zis Ozonel, fac spectacol. Ion Ion e creierul, „The Brain”. De la el pleacă fiecare ordin de atac, tot el dă semnalul retragerii, dacă e cazul. E sufletul echipei şi, după o cascadă de fente, Giuleştina irumpe: „O-zo-nel! O-zo-nel!”
Rămân, peste ani, cu faza pe retină şi cu rafalele de tobe într-o amintire sonoră forever. Şi cu Ion Ion prăvălindu-se peste adversari. Venise de la Steaua, cu care luase două titluri, în ’76 şi ’78 şi jucase două finale de Cupă, una câştigată, tot în ’76, cu CSU Galaţi, alta pierdută chiar pe Republicii, în ’77, în faţa Craiovei. Lega celebra linie de mijloc a Stelei de atunci, alături de Liţă Dumitru şi de Iordănescu. De ce era însă doar un diminutiv, un alint, un Ozonel? Cine fusese originalul?
…Se numea Titus Ozon şi jucase între ’58 şi ’64 pentru Rapid. I se spunea Năsosul şi nea Vanea Chirilă mi-a spus odată că a fost cel mai mare dribleur al României, singurul talent de clasă europeană fără vreun trofeu. „Era oborean, zicea nea Vanea, junioratul la Unirea Tricolor, apoi a jucat pentru Dinamo, Progresul şi Rapid. Dar n-a avut noroc… Ştii că a pierdut patru finale de Cupă cu trei echipe diferite? Iar pe-a cincea, ca antrenor, n-a mai prins-o, că avea o echipă mai bătrână cu două luni şi o zi decât adversara?!”
…Sunt în Studioul 12, în TVR şi încerc, cu o casetă din arhivă, să limpezesc amintirea poveştii lui nea Vanea. Pe coperta filmului scrie, cu carioca, „Titus Ozon – reportaj”, iar pelicula îl arată la costum, intervievat, în mai 1966, pe tema Cupei Mondiale din Anglia, care se pregătea să înceapă. Are 39 de ani. Surâde. Pare un timid. Cu un an înainte, ca antrenor al Progresului, face 2-2 în semifinalele Cupei României cu „U” Cluj şi, cum regulamentul nu prevede executarea de penalty-uri în caz de egalitate, după prelungiri, ci câştig de cauză echipei mai tinere, ardelenii merg în finală, pe care o şi câştigă, unic trofeu în palmares, 2-1 cu Dinamo Piteşti. Ozon ar fi ajuns în ultimul act cu băieţii săi dacă Mândru, portarul, n-ar fi invocat o frică de meci. Ozon a apelat atunci la Cosma, rezerva, dar care era mai „bătrân” cu doi ani… Ar fi fost a cincea finală… Patru însă chiar l-au avut în program, ca jucător. Destinul însă a învârtit întotdeauna altfel norocul…
În 1954, Metalul Reşiţa, locul 7 în „B”, învinge cu 2-0 pe Dinamo în finală. Ozon, Băcuţ II, Suru, Nicuşor şi Călinoiu, cu toţii internaţionali, nu înţeleg: ce a fost asta?
Patru ani mai târziu, Ozon e la Progresul. Finala e cu Ştiinţa Timişoara, echipă pe care, cu 10 zile înainte, bancarii o înving în campionat cu 7-0! În finală însă Ozon, Mândru, Oaidă pierd cu 0-1. În ultimul minut, Ozon ţinteşte bara!
Când Progresul ia totuşi Cupa, în 1960, Ozon e deja la Rapid şi în 1961 e iar în finală, tot cu o echipă de B, Arieşul Turda! Nae Georgescu deschide scorul pentru giuleşteni, învingându-l pe Suciu, viitorul portar al naţionalei, dar Greavu, Motroc, Macri, Koszka şi Ozon pierd meciul: 1-2. În doar două minute, Băluţiu, lăcătuş la fabrica de sticlă din Turda, întoarce tabela!
Peste încă un sezon, în 1962, la 35 de ani, Ozon e la a patra finală. Steaua – Rapid 5-1! Ozon egalează la 1, după golul lui Mateianu, dar apoi Voinea, Raksi şi Constantin fac scor. Ozon plângea alături de Dungu, Năsturescu, Codreanu ori Puiu Ionescu. Şi încă un lucru: ultimele 5 meciuri între Steaua şi Rapid, patru în campionat şi unul în Cupă, fuseseră câştigate de giuleşteni. Un om norocos…
P.S. Ozon a jucat 22 de meciuri sub tricolor. Ultimul? 0-6 cu Spania, în 1962, pe Santiago Bernabeu!"
