EXCLUSIV / Interviu fascinant cu Tache Macri, căpitanul Rapidului vreme de 15 ani. Citește întâmplări inedite din istoria fotbalului românesc !

fotbalist al Rapidului, Tache Macri, cel care a fost de acord să ofere primul interviu pentru presa din România în ultimii 15 ani. Tache Macri trăiește la Paris și Atena, în funcție de problemele medicale și de dorul de familie. Îl veți găsi sub diverse formule: Take, Dumitru sau Tache. Am preferat varianta românizată, deși originile sale sunt eladice.

Tache Macri a purtat vreme de 15 ani banderola de căpitan al Rapidului, fiind cunoscut ca un fundaș dur, dar spectaculos. Este și un antrenor respectat, dar a lăsat toate acestea pentru o bătrânețe liniștită alături de cei dragi. Urmărește cu aceeași atenție sportul românesc și mai ține legătura cu câțiva prieteni din România. Are 81 de ani, iar atenția la detalii și meticulozitatea cu care notează orice sunt impresionante. Am ales câteva pasaje referitoare la Rapid, din discuțiile de câteva ore cu Tache Macri.

ZdS: Domnule Tache Macri, sunteți un fotbalist reprezentativ pentru istoria Rapidului. Ce a însemnat „aventura giuleșteană” pentru dumneavoastră ?

Tache Macri: Sunt singurul care a mai rămas din generația care juca în sezonul 1949-1950. Am rămas singur din echipa în care am evoluat prima dată, la acel 0-0 la Timișoara. Valentin Stănescu, Miki Mihăilescu și Cornel Simionescu s-au stins. Cristescu, Ruzici, Lungu nu mai sunt nici ei. Bazil Marian, cel pe care îl consider cel mai bun produs al fotbalului românesc, alături de Dobrin, s-a dus și el.

Nici Andrei Rădulescu nu mai este. Filoti, cel mai mare rapidist, cel care a refuzat sute de mii de lei de la baronul Neumann în anii 1947-1948, ca să mănânce mămăligă cu pâine seara, a murit și el, ceea ce s-a întâmplat și cu Suru. Am atâtea amintiri de la Rapid încât ar fi nevoie de mii de pagini ca să le povestesc. De altfel, am început să-mi scriu memoriile, am peste 300 de pagini, însă fiul meu nu e de acord să le public pentru că sunt și multe lucruri care deranjează.

ZdS: Cum vedeți fenomenul rapidismului în momentul de față ?

Tache Macri: În primul rând, sunt extrem de dezamăgit pentru că numele meu a fost uitat. Chiar și la ultima manifestare a galeriei, am înțeles că numele meu nu a fost menționat în vreun fel, deși am fost căpitanul Rapidului din 1952 până în 1966 și am stat alături de acest club și după încheierea carierei, până când am văzut că sunt marginalizat și am decis să plec din țară. Pot să spun că mi-am dat ambii genunchi pentru Rapid, fiindcă m-am ales cu proteze la amândoi după o asemenea carieră de fotbalist. Dar nu-mi pare rău și iubesc ceea ce a însemnat Rapidul.

ZdS: Sunteți și un antrenor apreciat, în special în Algeria. Cum s-a ajuns aici ?

Tache Macri: Da, mai întâi am terminat un curs de antrenori profesioniști în perioada comunistă la Coverciano, pe care mi l-a plătit sora mea, croitoreasă în America, fără să știe securiștii de atunci. Mulți care erau în partid nu au fost capabili să facă asta. În plus, alături de Costică Cernăianu am realizat cea mai mare performanță a fotbalului românesc, în opinia mea, locul 3 la Campionatul Mondial de tineret, când Gabor a fost desemnat cel mai bun jucător al turneului în 1981. S-ar putea ca statisticienii să găsească alte performanțe.

Și într-adevăr, algerienii m-au introdus în istoria fotbalului lor, pentru ce am făcut acolo. Chiar în urmă cu un an, după ce mă operasem la Paris, m-a sunat cineva de la Ambasada Algeriei la Paris și mi-a făcut o surpriză enormă. M-au invitat cei de la Federația Algeriană după 35 de ani să particip la o ceremonie festivă și un meci caritabil. Au venit foștii mei fotbaliști, unii de la sute de km distanță doar ca să mă revadă și să-mi mulțumească pentru că i-am ajutat. Unul dintre ei era chiar consulul, cel care a avut ideea să mă invite. A fost un moment fantastic.

ZdS: Să revenim la perioada dumneavoastră în România. Cum erau duelurile cu Steaua și Dinamo ?

Tache Macri: Amândouă erau influente. Aveau pepinierele lor și era aproape imposibil să le faci față. Aveau posibilități suplimentare prin Valentin sau Nicușor Ceaușescu și alți lideri de partid, care puteau să ia jucătorii care le plăceau și care le acceptau propunerile. De multe ori luau atât de mulți fotbaliști de valoare numai să-i țină rezerve, dar apelau la tactica asta ca să nu-i ia alții. Noi, ca jucători supraviețuiam cu demnitate. De multe ori, făceam cantonamentele prin trenuri și mâncam ce apucam numai să nu ajungă cineva la noi, să ne propună ceva injust, să ne forțeze să nu ne apărăm corect șansele. Aveau tot felul de metode.

ZdS: Care este primul meci care vă vine în minte când vorbim de un succes al Rapidului cu Dinamo sau Steaua ?

Tache Macri: Îmi aduc aminte de un meci cu Dinamo, în 1951, de Paște. Dinamo ne-a condus cu 2-0 pe Giulești. Marcaseră Băcuț și Ozon, iar după al doilea gol, Ozon a venit la mine și la Cristescu și ne-a luat în derâdere: „V-ați dus dracului cu calea voastră ferată!”. Asta ne-a enervat atât de tare, că până la final i-am umilit fotbalistic. Bazil Marian și Rădulescu au marcat și au produs o emulație fantastică. I-am bătut cu 4-2, iar după acel meci am auzit o seară întreagă sloganul „muncitorimea a învins Securitatea”. A fost pentru prima dată când n-am putut să pun piciorul pe podul Grant. Deși la meci fuseseră vreo 30 000 de oameni, la fiesta erau cel puțin 50 000 de rapidiști. Am ajuns abia dimineața acasă, pentru că n-am putut să trec prin mulțime.

ZdS: Cum era atmosfera din cadrul echipei Rapidului în anii '50-'60 ?

Tache Macri: Fantastică, puștiule ! Filoti era omul care ne mobiliza pe toți și ne spunea că trebuie să nu dezamăgim milioanele de rapidiști. De aia nici nu am plecat de la Rapid, pentru că puteam să merg la Panathinaikos, că aveam rude în Grecia. Puteam să rămân în Anglia în 1958 că am avut ofertă. Pentru Rapid am refuzat gradele celor de la Dinamo și Steaua și-mi pare bine că am hotărât asta, pentru că altfel cred că înnebuneam. Au fost și unii care au plecat pe bani mulți. Până la urmă m-au executat și pe mine, m-au dat afară de la Calea Ferată că am rude în străinătate, în Grecia și Noua Zeelandă. Au venit ăștia de la Securitate și au ordonat să mă demită. Uitaseră că reprezentasem România. Am plâns 3 nopți, mama a spus „Să moară Ceaușescu!”, iar a 4-a zi am plecat din țară. Unora li se par povești astea, dar am sute de oameni care au fost pe lângă mine și pot confirma, plus arhive din Securitate. Poate apuc să-mi scriu memoriile înainte să-mi spună Sfântul Petru: „Tăchiță, vino încoace!”. Asta-i viața !

ZdS: Ați simțit tot timpul că sunteți tratat altfel ?

Tache Macri: Nu sunt paranoic. Au fost momente când s-au purtat bine cu mine, dar asta cred că s-a întâmplat pentru că eram productiv, aveam rezultate. Însă, de cele mai multe ori m-au umilit. Una din cele mai crunte dezamăgiri le-am trăit după un turneu în Turcia, când câștigasem o plachetă cu numele meu și data nașterii și un securist mi-a confiscat-o spunând că e bun național și țara are nevoie de ea, nu eu. Însă dezamăgirile astea au fost compensate de momentele plăcute, precum cele din Algeria. Viața mi-a oferit și multe clipe de vis, pe care le trăiesc și acum cu plăcere. N-am nevoie de bani, de nimic, stau într-o garsonieră și sunt fericit cu ceea ce am realizat.

ZdS: Sunteți unul dintre cei care susțin că Dan Coe a fost omorât de Securitate. Pe ce vă bazați ?

Tache Macri: Sunt absolut convins de asta. L-au omorât pentru că vorbise la Europa Liberă, la Munteanu (n.r. Neculai Constantin Munteanu). De altfel, Munteanu venise și la mine în 1974, la Campionatul Mondial, când eram trimis de algerieni. I-am spus că n-am la mine nici pistol și nici sfoară să mă spânzur și nu-i pot da vreo declarație. Nu au existat dovezi, dar toată lumea știe că a fost omorât.

ZdS: Cum erau suporterii Rapidului de atunci ?

Tache Macri: Extraordinari. Erau mii de scrisori care veneau la club săptămânal, nu exagerez, mii și mii. Nu erau e-mailuri ca azi, oamenii mai și făceau efort să le scrie și să le pună la Poștă. Pentru că majoritatea ajungeau la gunoi, din cauza unor conducători care habar nu aveau de spiritul Rapidului, i-am cerut poștașului să mi le aducă mie. Citeam ore în șir din ele, alături de Filoti și de ceilalți și asta ne motiva incredibil. Ne scriau femei, copii, oameni din închisoare. Rapidul era un fenomen și până în anii '70 a fost de departe cea mai iubită echipă din țară.

ZdS: Ce sfaturi aveți pentru fanii Rapidului de acum ?

Tache Macri: Sfaturi ar fi multe, dar cred că esențial este să citească istoria Rapidului, să-și păstreze demnitatea, să termine cu injuriile, să scandeze inteligent și să vină la fiecare meci și nu mă refer aici doar la fotbal, pentru că Rapidul înseamnă și alte sporturi. Suporterii Rapidului trebuie să demonstreze că știu ce înseamnă să-ți susții echipa, să facă în așa fel încât să convingă și alți suporteri neutri să li se alăture și să nu bage în seamă conducerea, pentru că și pe vremea mea conducătorii erau incompetenți. Suporterii Rapidului trebuie să se bucure de echipa lor, cu bune și cu rele și să dovedească faptul că sunt o familie. Noi nu ne-am născut neapărat pentru trofee, dar cu siguranță ne-am născut pentru spectacol !

sursa:www.ziaruldesport.ro