fotbalist al Rapidului, Tache Macri, cel care a
fost de acord să ofere primul interviu pentru presa din România în ultimii 15
ani. Tache Macri trăiește la Paris și Atena, în funcție de problemele medicale
și de dorul de familie. Îl veți găsi sub diverse formule: Take, Dumitru sau
Tache. Am preferat varianta românizată, deși originile sale sunt eladice.
Tache Macri a purtat vreme de 15 ani banderola de
căpitan al Rapidului, fiind cunoscut ca un fundaș dur, dar spectaculos. Este și
un antrenor respectat, dar a lăsat toate acestea pentru o bătrânețe liniștită
alături de cei dragi. Urmărește cu aceeași atenție sportul românesc și mai ține
legătura cu câțiva prieteni din România. Are 81 de ani, iar atenția la detalii
și meticulozitatea cu care notează orice sunt impresionante. Am ales câteva
pasaje referitoare la Rapid, din discuțiile de câteva ore cu Tache Macri.
ZdS: Domnule Tache Macri, sunteți un
fotbalist reprezentativ pentru istoria Rapidului. Ce a însemnat „aventura
giuleșteană” pentru dumneavoastră ?
Tache Macri: Sunt singurul
care a mai rămas din generația care juca în sezonul 1949-1950. Am rămas singur
din echipa în care am evoluat prima dată, la acel 0-0 la Timișoara. Valentin
Stănescu, Miki Mihăilescu și Cornel Simionescu s-au stins. Cristescu, Ruzici,
Lungu nu mai sunt nici ei. Bazil Marian, cel pe care îl consider cel mai bun
produs al fotbalului românesc, alături de Dobrin, s-a dus și el.
Nici Andrei Rădulescu nu mai este. Filoti,
cel mai mare rapidist, cel care a refuzat sute de mii de lei de la
baronul Neumann în anii 1947-1948, ca să mănânce mămăligă cu pâine seara, a
murit și el, ceea ce s-a întâmplat și cu Suru. Am atâtea amintiri de la Rapid
încât ar fi nevoie de mii de pagini ca să le povestesc. De altfel, am început
să-mi scriu memoriile, am peste 300 de pagini, însă fiul meu nu e de acord să
le public pentru că sunt și multe lucruri care deranjează.
ZdS: Cum vedeți fenomenul rapidismului în
momentul de față ?
Tache Macri: În primul rând, sunt extrem de
dezamăgit pentru că numele meu a fost uitat. Chiar și la ultima manifestare a
galeriei, am înțeles că numele meu nu a fost menționat în vreun fel, deși am
fost căpitanul Rapidului din 1952 până în 1966 și am stat alături de acest club
și după încheierea carierei, până când am văzut că sunt marginalizat și am
decis să plec din țară. Pot să spun că mi-am dat ambii genunchi pentru
Rapid, fiindcă m-am ales cu proteze la amândoi după o asemenea carieră
de fotbalist. Dar nu-mi pare rău și iubesc ceea ce a însemnat Rapidul.
ZdS: Sunteți și un antrenor apreciat, în
special în Algeria. Cum s-a ajuns aici ?
Tache Macri: Da, mai întâi am terminat un
curs de antrenori profesioniști în perioada comunistă la Coverciano, pe care mi
l-a plătit sora mea, croitoreasă în America, fără să știe securiștii de atunci.
Mulți care erau în partid nu au fost capabili să facă asta. În plus, alături de
Costică Cernăianu am realizat cea mai mare performanță a fotbalului românesc,
în opinia mea, locul 3 la Campionatul Mondial de tineret, când Gabor a fost
desemnat cel mai bun jucător al turneului în 1981. S-ar putea ca statisticienii
să găsească alte performanțe.
Și într-adevăr, algerienii m-au introdus în istoria
fotbalului lor, pentru ce am făcut acolo. Chiar în urmă cu un an, după ce mă
operasem la Paris, m-a sunat cineva de la Ambasada Algeriei la Paris și mi-a
făcut o surpriză enormă. M-au invitat cei de la Federația Algeriană după 35 de
ani să particip la o ceremonie festivă și un meci caritabil. Au venit foștii
mei fotbaliști, unii de la sute de km distanță doar ca să mă revadă și să-mi
mulțumească pentru că i-am ajutat. Unul dintre ei era chiar consulul, cel care
a avut ideea să mă invite. A fost un moment fantastic.
ZdS: Să revenim la perioada dumneavoastră
în România. Cum erau duelurile cu Steaua și Dinamo ?
Tache Macri: Amândouă erau
influente. Aveau pepinierele lor și era aproape imposibil să le faci față.
Aveau posibilități suplimentare prin Valentin sau Nicușor Ceaușescu și alți
lideri de partid, care puteau să ia jucătorii care le plăceau și care le
acceptau propunerile. De multe ori luau atât de mulți fotbaliști de valoare
numai să-i țină rezerve, dar apelau la tactica asta ca să nu-i ia alții. Noi,
ca jucători supraviețuiam cu demnitate. De multe ori, făceam
cantonamentele prin trenuri și mâncam ce apucam numai să nu ajungă
cineva la noi, să ne propună ceva injust, să ne forțeze să nu ne apărăm corect
șansele. Aveau tot felul de metode.
ZdS: Care este primul meci care vă vine în
minte când vorbim de un succes al Rapidului cu Dinamo sau Steaua ?
Tache Macri: Îmi aduc aminte
de un meci cu Dinamo, în 1951, de Paște. Dinamo ne-a condus cu 2-0 pe Giulești.
Marcaseră Băcuț și Ozon, iar după al doilea gol, Ozon a venit la mine și la
Cristescu și ne-a luat în derâdere: „V-ați dus dracului cu calea
voastră ferată!”. Asta ne-a enervat atât de tare, că până la final
i-am umilit fotbalistic. Bazil Marian și Rădulescu au marcat și au produs o
emulație fantastică. I-am bătut cu 4-2, iar după acel meci am auzit o seară
întreagă sloganul „muncitorimea a învins Securitatea”. A fost
pentru prima dată când n-am putut să pun piciorul pe podul Grant. Deși la meci
fuseseră vreo 30 000 de oameni, la fiesta erau cel puțin 50 000 de rapidiști.
Am ajuns abia dimineața acasă, pentru că n-am putut să trec prin mulțime.
ZdS: Cum era atmosfera din cadrul echipei
Rapidului în anii '50-'60 ?
Tache Macri: Fantastică,
puștiule ! Filoti era omul care ne mobiliza pe toți și ne spunea că trebuie să
nu dezamăgim milioanele de rapidiști. De aia nici nu am plecat de la Rapid,
pentru că puteam să merg la Panathinaikos, că aveam rude în Grecia. Puteam să
rămân în Anglia în 1958 că am avut ofertă. Pentru Rapid am refuzat gradele
celor de la Dinamo și Steaua și-mi pare bine că am hotărât asta, pentru că
altfel cred că înnebuneam. Au fost și unii care au plecat pe bani mulți. Până
la urmă m-au executat și pe mine, m-au dat afară de la Calea Ferată că am rude
în străinătate, în Grecia și Noua Zeelandă. Au venit ăștia de la Securitate și
au ordonat să mă demită. Uitaseră că reprezentasem România. Am plâns 3 nopți,
mama a spus „Să moară Ceaușescu!”, iar a 4-a zi am plecat din
țară. Unora li se par povești astea, dar am sute de oameni care au fost pe
lângă mine și pot confirma, plus arhive din Securitate. Poate apuc să-mi scriu
memoriile înainte să-mi spună Sfântul Petru: „Tăchiță, vino încoace!”.
Asta-i viața !
ZdS: Ați simțit tot timpul că sunteți
tratat altfel ?
Tache Macri: Nu sunt paranoic. Au fost
momente când s-au purtat bine cu mine, dar asta cred că s-a întâmplat pentru că
eram productiv, aveam rezultate. Însă, de cele mai multe ori m-au umilit. Una
din cele mai crunte dezamăgiri le-am trăit după un turneu în Turcia, când
câștigasem o plachetă cu numele meu și data nașterii și un securist
mi-a confiscat-o spunând că e bun național și țara are nevoie de ea,
nu eu. Însă dezamăgirile astea au fost compensate de momentele plăcute, precum
cele din Algeria. Viața mi-a oferit și multe clipe de vis, pe care le trăiesc
și acum cu plăcere. N-am nevoie de bani, de nimic, stau într-o garsonieră și
sunt fericit cu ceea ce am realizat.
ZdS: Sunteți unul dintre cei care susțin că
Dan Coe a fost omorât de Securitate. Pe ce vă bazați ?
Tache Macri: Sunt absolut convins de asta. L-au
omorât pentru că vorbise la Europa Liberă, la Munteanu (n.r.
Neculai Constantin Munteanu). De altfel, Munteanu venise și la mine în
1974, la Campionatul Mondial, când eram trimis de algerieni. I-am spus că n-am
la mine nici pistol și nici sfoară să mă spânzur și nu-i pot da vreo
declarație. Nu au existat dovezi, dar toată lumea știe că a fost omorât.
ZdS: Cum erau suporterii Rapidului de
atunci ?
Tache Macri: Extraordinari.
Erau mii de scrisori care veneau la club săptămânal, nu exagerez, mii și mii.
Nu erau e-mailuri ca azi, oamenii mai și făceau efort să le scrie și să le pună
la Poștă. Pentru că majoritatea ajungeau la gunoi, din cauza unor conducători
care habar nu aveau de spiritul Rapidului, i-am cerut poștașului să mi le aducă
mie. Citeam ore în șir din ele, alături de Filoti și de ceilalți și asta ne
motiva incredibil. Ne scriau femei, copii, oameni din închisoare. Rapidul era
un fenomen și până în anii '70 a fost de departe cea mai iubită echipă
din țară.
ZdS: Ce sfaturi aveți pentru fanii Rapidului de
acum ?
Tache Macri: Sfaturi ar fi
multe, dar cred că esențial este să citească istoria Rapidului, să-și păstreze
demnitatea, să termine cu injuriile, să scandeze inteligent și să vină
la fiecare meci și nu mă refer aici doar la fotbal, pentru că Rapidul
înseamnă și alte sporturi. Suporterii Rapidului trebuie să demonstreze că știu
ce înseamnă să-ți susții echipa, să facă în așa fel încât să convingă și alți
suporteri neutri să li se alăture și să nu bage în seamă conducerea, pentru că
și pe vremea mea conducătorii erau incompetenți. Suporterii Rapidului trebuie
să se bucure de echipa lor, cu bune și cu rele și să dovedească faptul
că sunt o familie. Noi nu ne-am născut neapărat pentru trofee, dar cu
siguranță ne-am născut pentru spectacol !
sursa:www.ziaruldesport.ro