vineri, 20 noiembrie 2015

100.000 de dolari şi un autocar, preţul unui transfer în RFG în 1968

Avocatul Ion Ghe. Ionescu, fost internaţional de marcă al României, component al echipei Rapid Bucureşti, primul fotbalist român care a obţinut în regimul comunist dreptul de a juca în străinătate.

Cum ajungi în RFG: le dai 5 goluri nemţilor

Dle Ionescu, cum a ajuns clubul Alemannia Aachen să vă solicite transferul?
În octombrie 1967, Rapidul a susţinut un amical la Aachen (4-5 cu Alemannia - n.a.) şi eu am înscris două goluri. În decembrie, echipa naţională, în drum spre turneul sud-american de pregătire, a făcut o escală la Aachen, i-a învins pe cei de la Alemannia cu 4-2, iar eu am înscris trei goluri. Evoluţia mea, cele cinci goluri înscrise în două meciuri, a atras atenţia conducătorilor echipei germane.
V-au contactat pe loc, după cel de-al doilea meci pe care dvs. l-aţi jucat la Aachen?
Nu. Era şi periculos să intri în discuţii cu oficiali germani în timpul unei deplasări, indiferent dacă erai cu echipa ta de club sau cu naţionala. Ştiţi cum erau vremurile şi care erau consecinţele. Am fost contactat în februarie 1968, în Bucureşti, de către un cetăţean german plecat din Timişoara şi care venea cu afaceri în Bucureşti.
Care a fost reacţia dvs.?
Una normală. M-am dus la Federaţia Română de Fotbal şi...
De ce la FRF?
La vremea respectivă, orice aprobare pentru un contract al vreunui sportiv sau antrenor român în străinătate era dată de federaţiile de specialitate. Am avut cu cei de la FRF discuţii până în luna iulie. Eu le spuneam că este o onoare pentru fotbalul românesc să aibă un jucător în campionatul RFG, că jucând eu acolo la un nivel ridicat pot fi şi mai util echipe naţionale, ei, nu şi nu.

Aprobare de la partid pe traseul Gheorghe Apostol - Leonte Răutu

Cum aţi reuşit totuşi să obţineţi aprobarea?
M-am dus în audienţă la Gheorghe Apostol, care nu mai avea marile funcţii din timpul lui Dej, era doar şeful sindicatelor pe ţară, dar, oricum, mai era pe perete. (În timpul regimului comunist, tablourile cu membrii Biroului Politic al CC al PCR se aflau în toate instituţiile, inclusiv în şcolile generale sau licee - n.a.) Apostol era un rapidist fanatic. Am mers la el şi l-am luat prin învăluire. Am vorbit de una de alta, iar la un moment dat i-am spus: „Am 30 de ani, am şi eu o ofertă din RFG". Când i-am spus asta, a tăcut un minut, după care mi-a spus: „Băi, Puiule... Să dau un telefon la Leonte Răutu". Acesta răspundea de mişcarea sportivă din partea CC al PCR şi nimic nu se făcea fără aprobarea lui. Ţin şi acum minte cum a decurs dialogul telefonic. Apostol: „Tov. Leonte, uite, Ion Ionescu are o ofertă din RFG. Nu construim noi socialismul cu Puiu Ionescu, hai sa-i dăm o mână de ajutor". Răutu: „Nu pot să decide de unul singur". Când am auzit asta în aparat, am înlemnit, dar Apostol mi-a spus să mă duc liniştit acasă.
Mai aveaţi vreo speranţă că veţi obţine aprobarea?
Speram într-o rezolvare, dar eram totuşi neliniştit. Alta era problema. A doua zi era 30 iulie, iar la nemţi perioada de transferări se încheia pe 31 iulie. Ce mă ajuta pe mine dacă primeam aprobarea, dar nu se putea înregistra transferul. Mai era şi problema obţinerii vizei, lucru dificil pe atunci şi care presupunea multă birocraţie. Oricum, pe 30 dimineaţa, la ora 7.30, am fost sunat de Mircea Sămăreanu de la FRF, care m-a însştiinţat că s-a aprobat transferul. Am sunat la Aachen să le comunic cum stă situaţia, şi nemţii au dovedit că sunt... nemţi. La ora 17.00, preşedintele celor de la Alemannia ateriza la Bucureşti. Ne-am întâlnit la Athene Palace (Hilton astăzi - n.a.) şi am negociat contractul. Preşedintele nemţilor a făcut cinste cu o şampanie. Eu m-am speriat. Erau atunci nişte preţuri la Athene Palace! Şampania a costat 300 de lei, o sumă mare pentru vremea respectivă.

Transfer pe 100.000 de dolari şi un autocar

Cât a plătit Alemannia pentru transferul dvs.?
La vremea respectivă nu am ştiut ce şi cât s-a dat pentru mine. Vă daţi seama, era o situaţie specială şi... nu era cazul să cer amănunte. Am aflat mult timp mai târziu, după revoluţie, atunci când am depus actele de pensionare. Nemţii au plătit la FRF 100.000 de dolari, în mărci germane era mai mult, iar la clubul Rapid s-a donat un autocar.
De ce s-a plătit la FRF şi nu a mers totul la Rapid?
Aşa era la vremea respectivă. Aprobarea o dădea FRF, tot acolo mergeau şi banii. Oricum, suma respectivă a făcut minuni. Pe 31 iulie, între orele 8 şi 11, toate actele au fost gata, iar la ora 15.00 decolam spre Köln. Să nu uit. Viza de RFG am obţinut-o pe loc, dar nu pentru că o echipă germană avea nevoie de mine, ci pentru că ambasadorul RFG era... mare suporter al Rapidului.
Dle Ionescu, suma de 100.000 de dolari, autocarul nu-l pun la socoteală, îl consider un gest de curtoazie, era o sumă substanţială pentru anul 1968, mai ales pentru un fotbalist adus din estul Europei. În acelaşi an, conform statisticilor oficiale, recordul pentru un transfer, 300.000 de mărci vest-germane, s-a plătit lui Standard Liege, chiar pentru viitorul dvs. coleg Roger Claessen. Cum explicaţi cota destul de ridicată la care aţi fost evaluat?
Sunt mai multe explicaţii aici. În primul rând nemţii nu luau la vremea respectivă decât jucători de calitate. Ei aveau un fotbal foarte avansat, să nu uităm că erau vicecampioni mondiali, iar în 1 Budesliga erau jucători uriaşi. Să numesc doar un Uwe Seeler, un Beckenbauer, un Gerd Muller, un Sepp Maier, un Schultz şi mă opresc aici, pentru că sunt zeci de nume mari. Deci ei nu transferau doar de dragul de a transfera. Echipele germane transferau strictul necesar din străinătate şi doar dacă nu găseau în ţară om pentru un post sau altul. Când am ajuns eu acolo, erau foarte puţini jucători străini, şi toţi erau jucători de mare valoare. Uite, Roger Claessen, colegul meu de la Aachen, venea din postura de cel mai în formă jucător în 1968 din campionatul Belgiei. O Belgie unde strălucea un Van Himst la vremea respectică. De altfel, Roger, săracul, a murit de tânăr într-un groaznic accident rutier, împreună cu soţia şi copiii săi, face parte din constelaţia "jucătorii secolului" la Standard Liege. Iar în anii '60-'70, Standard era o super echipă în Belgia. A contat deci şi valoarea mea - uite că mă laud singur, a contat şi valoarea campionatului din România, pentru că tinerii din ziua de astăzi trebuie să ştie, nivelul la noi era destul de ridicat, chiar dacă România din 1938 nu mai ajunsese la un turneu final de campionat mondial, nu depăşise fazele eliminatorii sau de grupe la primele trei Campionate Europene. Dar, să nu uităm, naţionala României în 1967 făcea 0-0 cu Anglia, campioană mondială, bătea cu 1-0 RFG vicecampioana mondială, deci, rezultate care nu erau de ici de colo. Bine, o să se spună că erau meciuri amicale. Corect. Dar amicalele de atunci nu semănau cu amicalele de astăzi. Se juca pentru palmares, iar indiferent de nivelul echipelor care jucau aceste amicale, ele veneau cu prima garnitură, nu intrau 10 rezerve după pauză. Un amical era tratat ca şi un meci oficial. Da, şi pe atunci se rulau loturile, intrau jucători de perspectivă, dar era vorba de amicale gen Nationala A cu echipa B a unei ţări, sau amicale de genul Naţionala A cu echipe de club din alte ţări, aşa cum a fost meciul Alemannia Aachen - România A.

Monitorizat permanent de nemţi

Să înţeleg că aţi corespuns tuturor criteriilor la care apelau nemţii când transferau un jucător.
Mai era un criteriu foarte important: viaţa extrasportivă. Nemţii nu te luau, indiferent cât de bun erai, dacă erai beţiv, pierdeai nopţile, umblai cu balerine etc. Înţelegeţi la ce mă refer.
Şi de unde ştiau nemţii că Ion Ionescu nu mai stătea la un şpriţ prelungit?
Păi ştiau tot ce făceam în afara gazonului. Am aflat la vreo două luni după ce eram la Alemannia că am fost strict supravegheat din momentul în care ei au început să se intereseze de mine.
Vreţi să detaliaţi?
Problema a fost simplă. Ce făceam eu pe teren ei ştiau din văzute, de la televizor (în perioada respectivă TVR transmitea două meciuri de etapă, fie cuplajul bucureştean, fie un meci din Bucureşti şi unul de la Ploieşti, sau Braşov sau Cluj – n.a.), sau din presa sportivă. Ce făceam dincolo de teren iarăşi ştiau, pentru că aveau oamenii lor care mă monitorizau în afara stadionului.
Eraţi urmărit, aveau şi ei securiştii lor?
Nu. Erau cetăţeni, doi sau trei, cunoştinţe sau apropiaţi ai clubului Alemannia aflaţi cu afaceri în Bucureşti, sau cu reşedinţa temporară în România şi care erau rugaţi să observe comportamentul meu extrasportiv. Am aflat că era o practică curentă la cluburile vest-germane când puneau ochii pe un jucător. Şi o utilizau în toate ţările. Şi mi se pare că procedau corect. Ei nu transferau doar fotbalişti, transferau oameni. Şi voiau ca aceştia să fie cât mai apropiaţi de modul de viaţă care exista în RFG la vremea respectivă. Corectitudinea omului era una dintre principalele cerinţe ale nemţilor.
Dle Ionescu, în încheierea primei reprize a discuţiei noastre, aş vrea să mă lămuriţi în privinţa unei situaţii care mie îmi este şi astăzi neclară. Aţi terminat cu Alemannia campionatul pe locul 2 în 1969. În Cupa Europeană a Târgurilor, Cupa UEFA de astăzi, au mers însă Stuttgart - locul 5, TUS 1860 München - locul 9, Hertja BSC - locul 12 şi Hannover 96 - locul 14. De ce n-a mers Alemannia?
Pentru simplul motiv că nu a vrut conducerea clubului. La vremea respectivă nu erau regulamentele de acum, adică merg în cupele europene primele clasate. Federaţia întreba cluburile dacă vor să joace în această cupă europeană. (În CCE şi CC mergeau automat campioana şi câştigătoarea cupei.) Din diverse motive, unele cluburi bine clasate refuzau. La Alemannia s-a refuzat pentru că se ştia că în noul sezon echipa nu urma să mai aibă acelaşi potenţial ca în sezonul 1968-69. Ne-au plecat vreo trei jucători, iar eu şi cu Claessen aveam de făcut 6 luni şcoala de antrenori de la Köln, deci nu se mai putea conta 100% pe noi. Din acest mootiv s-a declinat oferta federaţiei de a participa.
În episodul următor Ion Ionescu povesteşte amintiri din campionatul vest-german şi fapte necunoscute marelui public din campionatul românesc din perioada 1960-1968; cum se făceau pe atunci blaturile, cum se transferau jucătorii ş.a.

Note explicative
  • Leonte Răutu: din 1948 membru al CC al PCR, membru al Comitetului Politic Executiv (1955-1981), secretar al CC al PCR (1965-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972), rector al Academiei de studii politice „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti (1972-1982).
  • Gheorghe Apostol: membru al Biroului Politic (1948-1969) şi al prezidiului permanent al CC al PCR (1965-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1952-1954; 1961-1967), ministru al Agriculturii şi Silviculturii (1953-1954); preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor (1955-1961), preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1967-1969) şi director general al Direcţiei Generale a Rezervelor de Stat (1969-1975). Autor, în 1988, al scrisorii "celor 6" în care era criticat regimul Ceauşescu
  • În 1968 salariul mediu brut era de 1.248 lei, iar net (cât se lua efectiv în mână) - 1.139 lei