File de Poveste

Decizia de astazi sosita de la FIFA consimteste promovarea in prima liga  a Rapiduletului.

Sperand sa nu mai repetam greselile trecute, cu o constructie sanatoasa si mai ales o galerie la fel de frumoasa ca in meciul impotriva celor de la Clinceni, drumul nostru poate si mai frumos.

 

Avem aceasta datorie suprema.

Iar daca ne-a fost si greu, stim doar noi.

 

Acesti ani vor ramane in Istoria Noastra simple fire de nisip scurse in clepsidra Infinita a celei mai frumoase Povesti.

 

Multumim, Rapidule!!

 

FzR!!

Ion Băieșu: Drama unui scriitor umoristic

Ion Mihalache s-a nascut la fel ca Rappa in data de 2 ianuarie.

Dar in 1933 în satul Baiesti, din județul Buzau.

La începutul anilor 50 pleacă la muncă pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră ca să-și ajute familia. Dar nu mai ajunge pentru că, sfătuit de niște prieteni se duce și dă examen la Facultatea de Drept din București.

Din greșeală, ca într-o schiță scrisă de el, Ion nimerește în altă sală de examen…și este admis la Facultatea de Filosofie.

Lasă filosofia și începe să publice primele creații semnate, pentru ca nu puteai publica având numele unui şef de partid „burghez” – v. Ion Mihalache conducătorul partidului Naţional Ţărănist, cu…un nume nou, dupa satul in care s-a născut : Băieșu.

Lui Băieșu îi plăcea foarte mult să studieze oamenii.

Avea carneţele în care îşi nota nume, întâmplări, situaţii absurde sau comice, pe care ulterior le prelucra.

Băieșu era foarte popular şi lumea știa cine e.

Datorită serialului „Tanţa şi Costel” şi a piesei „Preşul” era cunoscut în toată ţara.

Era divinizat de o adevărată armată de vânzătoare, frizerițe, chelneri, fotbalişti (a scris multă vreme cronică sportivă şi a călătorit în străinătate datorită fotbalului).

A fost si este sustinator al Rapidului.

Romanul „Balanţa” reprezintă momentul de apogeu al lui Băieșu şi un triumf literar.

Puțini știu că toată viaţa lui a suferit în tăcere, pentru ca mulţi îl considerau un scriitor facil, cu priză la mitocani, incapabil de o operă profundă.

Aşa că scrierea unui roman reprezenta pentru el un pariu foarte important.

A păstrat secretul Balanței timp de zece ani.

Doar soția lui, care îi dactilografia toate textele, știa. Primul om care a citit romanul a fost Eugen Simion.

În momentul în care acesta şi-a dat acordul, Ion Băieșu a avut curajul să-l scoată la iveală. Când romanul a ajuns la editura Cartea Românească, bieţii oameni de acolo s-au luat cu mâinile de cap, pentru că era, conform epocii respective, o operă foarte îndrăzneaţă.

După ce romanul a fost predat la editură a urmat un război de uzură şi o adevărată tocmeală cu cenzura. Redactorii tăiau pasaje întregi, de frică să nu-şi piardă locul de muncă.

Până la urmă, „Balanța” a apărut, fără unele pasaje destul de consistente (care au fost re-adăugate după Revoluţie de autor – parţial, pentru că fuseseră distruse, iar el nu a păstrat copii). „Manuscrisul original este acum proprietatea lui Viorel Chiriţă, fostul director de la Crevedia și admiratorul tatei. El ne aproviziona cu pui în perioada de foamete a anilor 80.

A cumpărat manuscrisul de la tata.”

A primit post-mortem, premiul U.C.I.N. 1993 pentru „Balanţa”.

Filmul, regizat de Lucian Pintilie, a avut un real succes.

A fost prezentat la Cannnes în vara când Ion Băieșu zăcea semi-paralizat, într-un spital din America, după ce suferise un atac cerebral.

Copiii lui, Daniela și Radu, i-au povestit despre reușita filmului, despre aprecieri, chiar exagerând puțin, pentru că încercau să-l înveselească, să-i dea putere și încredere în viitor. Dar Ion Băieșu nu mai putea zâmbi.

A murit curând, prea devreme, pe 21 septembrie 1992, lăsând în urmă amintirea unui om excepțional care fermeca pe toată lumea.

Iată ce scria bunul lui prieten, Nichita Stănescu, despre el: „De câteva decenii, scrierile lui Ion Băieșu au defectul că plac și imprudența de a fi iubite. La el, râsul este o formă a dragostei. Ne înfățișează adevărul făcându-ne cu ochiul și părând a ne spune o ispravă, o imaginație, o minciună friptă. Minciunile lui Băieșu ne merg la inimă și ne-o spală.”


sursa: http://edituramateescu.ro
 

Destinul rapidistului ramane unul de povestit nepotilor. Fara de ei, minunatii rapidisti, lumea ar fi cu siguranta mult mai saraca.

Sau mai simplu: NU AR EXISTA.

Multumim, Rapid!

FzR!

„Tanţa şi Costel”

Gara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al rapidistului Ion Băieşu.

Serialul sau de televiziune intitulat„Tanţa şi Costel”, îşi are originea pe peronul acestei gării din Bărăganul plin de colb, ciulini si provincialism..

Lehliu, Medgidia, Crevedia, Babadag… aceasta este ruta zilnica a unui serios achizitor de vite pe nume Costel.

Într-o zi, într-o gară, o întâlnește pe Tanţa, o fată serioasă, casieriță la alimentară, care corespunde și ca fizic și ca caracter.

După 5 minute de discuții la un mic și la o bere, cei doi oameni foarte serioși constată cât de asemănătoare le sunt principiile de viață și decid să se căsătorească.

Dezbat cu interes problema sarmalelor și a porcului, a invitaților la nuntă și a costumului de ginere, dar uită să se întrebe unul pe altul cum îi cheamă.

Trenul vine, frumoasa se urcă în el, iar Costel rămâne în gară să mediteze la problema asta: cum o să dea el de logodnica sa fără nume?

Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă modelul perfect al soţilor blazaţi, cu o viaţă plina de formalisme şi  tabieturi.

Costel este robul cotidianului, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau la o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate.

Tanţa este vesnic interesata denoit reţetele culinare, bârfele de pe scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi.

Gara Lehliu există.

Acum, la Lehliu Gară, trenul mai stă insa doar un minut.

FRF-ul aceasta Tanţa a zilelor noastre incheie jalnic primul sau experiment.

Sistemul play-off/out, aflat la debut si in masura a resuscita fotbalul romanesc se dovedeste un esec total.

Stadioanele au strans impreuna spectatori probabil cat Rapidul acesta in „B”, insolventele si-au jucat dezinteresate rolul de combatante, iar cireasa de pe blatul fara crema, aceasta CSMS a primariei din Copou, din pozitia de castigatoare a play-out-ului va juca in Europa League.

Anul viitor, FRF-ul - groparul fotbalului romanesc, scoate din jobenul sau patrat sistemul unei singure serii pentru Liga 2.

Deplasarile lungi si costisitoare vor insemna sfarsitul multor echipe.

Daca pana acum aceste echipe mai existau prin entuziasmul local incalzite de cateva povestioare din vremurile apuse, anul viitor poate insemna inceputul sfarsitului.

Vorba lui Costel: „Muncesti ca prostul, sa nu zica lumea ca stai”.

Iar daca dispar trenurile, ne intrebam ce rost mai au garile.

De dragul unicelor bucurii ale lui Costel, acest achizitor boem ramas pe peronul al garii fara nume, trebuie sa pastram vie unitate, speranta si pasiunea.

Astfel incat Rapidul Nostru sa reprezinte in continuare Darul Cel Mai de Pret.

Pentru Generatiile Viitoare.

FzR!

Acarul Păun

Anul acesta in iulie se implinesc 93 de ani de la un accident petrecut într-o gară oarecare, de pe linia Ploieşti-Buzău; un eveniment nefericit, ce a provocat moartea a 60 de oameni şi rănirea a peste 100 persoane, dar care a intrat în istorie prin faptul ca o ancheta efectuată l-a considerat drept unic vinovat de acest accident pe muncitorul responsabil cu manevrarea acelor de macaz, pe numele său de familie Păun.

Cu trecerea timpului, sintagma  „acarul Păun”, a ajuns să desemneze persoana considerată ţap ispăşitor al tuturor greşelilor şi nepriceperii celor cu funcţii înalte şi bani, adevăraţii responsabili, care nu plătesc decât foarte rar sau deloc pentru vinovăţii evidente.

Aflat la baza piramidei corpului feroviarilor români, acarul a fost unul dintre personajele anonime, care şi-a asumat condiţia umilă, exercitându-şi cu prisosinţă datoria, el insemnand corolarul şi chintesenţa ceferistului, fiind o treime – funcţionar al statului, o treime – servitor al şefului gării şi o treime – ţăran nevoit să îşi asigure existenţa prin activităţi agricole.
Paradoxul este că acestui om administraţia CFR i-a lăsat o răspundere însemnată, aceea de a veghea siguranţa călătorilor.

În timp, acarul a devenit un personaj care, în societatea românească, a fost mitizat şi poziţionat sub zodia ţapului ispăşitor, fiind de multe ori asociat unui clişeu al omului cinstit, care munceşte din greu.

În 1906, un ziar ceferist scria despre acar:„Săracul ţi-e mai mare mila când îl vezi în timpul frigului... ghemuit lângă macaz adăstând ore întregi sosirea trenului... apoi unde mai pui serviciile particulare pe care le fac şefilor de gară care le răpesc şi puţinul timp de repaos... Aşa că acestora li s-ar putea mai bine zice robii drumului de fer, iar nu funcţionari”

O fişă biografică a acarului Păun Ion ne arată că s-a născut în 1880, într-o familie de ţărani din comuna Jugureni, judeţul Buzău şi, în anul 1906, a fost angajat ca acar la staţia Vintileanca.

Tată a patru copii, el şi-a făcut conştiincios datoria de angajat al statului până la accidentul din 2 iulie 1923, care avea să-i asigure nefericita posteritate.

La cinci zile după eveniment, acarul s-a predat autorităţilor, care, după ce l-au pus să participe la reconstituire, l-au închis pe întreaga durată a procesului; ulterior, prin sentinţa pronunţată, a executat câţiva ani de închisoare.

S-a stins din viaţă în 1934, curând după eliberare.

La o lună după moartea sa a fost achitat, iar statul ar fi trebuit să plătească urmaşilor acarului o sumă de bani.

Familia a fost marcată teribil de întâmplarea nefericită: la un an după moartea lui Ion Păun, a decedat şi soţia; se spune că moartea ei subită fusese provocată de bucuria aflării veştii că soţul său fusese declarat nevinovat.

In intervalul iulie-octombrie 1923, presa a acţionat în două direcţii, exercitând un adevărat bombardament asupra cititorilor, asupra opiniei publice: pe de o parte, nevinovăţia acarului Ion Păun, prezentat drept victimă a sistemului, iar pe de altă parte, numeroasele probleme ale sistemului feroviar, reprezentat de ministrul Lucrărilor publice şi de către directorul CFR.
„Sunt Ion Păun acarul,/Rudă bună cu dricarul./Toate merg în astă ţară,/Numai acele din gară,/Au defect;/Şi ca efect/Lumea tabără pe mine,/Iar guvernul, de ruşine,/Scrie, s-afle tot regatul,/ Că... doar eu sunt vinovatul./ De n-ai apă şi lumină,/ Tot Păun este de vină./ Când n-ai pâine şi tutun,/ Vinovat e tot Păun“.

Astăzi, biografia nefericită a acarului e aproape necunoscută, iar durerea provocată de pierderile umane ale accidentului s-a stins.

Că acarul a avut o vinovăţie nu încape nicio îndoială.

Faptul că a fost singurul care a plătit, printr-o pedeapsă severă, iar mai marii sistemului – ministrul Lucrărilor publice şi directorul CFR – n-au păţit nimic a generat un val de simpatie şi solidaritate vivazi de el; povestea sa a traversat istoria şi, odată cu ea, şi credinţa bine întipărită în mentalul colectiv că întotdeauna, în orice circumstanţe, ţapul ispăşitor va fi omul simplu, personificat de acarul Păun.

 sursa: historia.ro

Anul acesta Rapiduletul nostru implineste tot 93 de ani.

Unicul ţap ispăşitor al fotbalului romanesc isi numara parca la infinit pedepsele: retrogradarile abuzive impuse de regimul trecut, campionatele furate de arbitrii declarati ulterior penali, datoriile istorice si evident intentionat provocate de patronii mai mult sau mai putin capitalisti, participarea in cele doua ligi ale acelasi an competitional, unica retrogradare a unei echipe in insolventa intr-un campionat devenit aproape in totalitate al insolventilor.

Rapidul, impreuna cu noi toti acesti suporteri minunati, nu am fost si nici nu vom fi despagubiti vreodata in urma tuturor acestor nedreptati.

Singura noastra vina, de 93 de ani, ramane aceea ca reprezentam si vom reprezenta puritatea si credinta care pana la urma dreptatea va triumfa, iar abuzurile cu siguranta isi vor gasi obstescul sfarsit.

Pana atunci multumim lui Dzeu ca are grija de sufletele noastre.

FzR!

 

 

Festival, festival / Galeria lu' Real!! 3.1 (via Rapidfans)

 

 

 

 

Ole, Ole

Multumim, Rapidule!!!

 

FzR!!



Festival, festival / Galeria lu' Real!!

 

Iti multumim Rapiduletule ca ne-ai permis onoarea de a duce impreuna cu tine, povara cea mai dulce a unei promovari fie ea matematice.

 

Indiferent de decizia forumului mondial, fiindca o echipa galatica nu poate fi judecata de incompetentul tandem Burleanu/Iorgulescu, in cazul Obed, sarbatorim promovarea.

 

 

Castigata prin Speranta, Dragoste si Credinta.

 

 

Alaturi de miracolele celor de la Leicester, Sevilla sau Liverpool, Rapidul scrie si in acest sezon competitional una dintre cele mai frumoase povesti. 

 

Pentru bucuria simtita de mine si fetita mea intre toti acesti minunati suporteri, multumesc acestui Dar Divin numit RAPID.

FzR!!!

Fenomenul nu dispare / Pa - pa, Paranoia !!

Meciul de duminica a avut cu mult mai mult decat incarcatura unei partide pentru miza celor 3 puncte puse in joc.
In jurul batranului Giulesti, am simti emotia, freamatul si bataia unei singuri inimi.
De la cozile insirate pe intreg trotuarul, ale tinerilor, taticilor si bunicilor strangand in pumni cei 20 lei (pret de derby, nu?), nerabdatori "sa nu piarda Imnul" pana la stadionul plin de visiniu, am retrait senzatia Giulestiului boem al anilor '80.
Am ajuns in stadion exact la turul de onoare al sperantelor noastre, in uralele darnice: "Campionii, Campionii...!!".
Samba Giulestilor avea sa se dezlantuie.
Iar sarbatoarea a fost a fotbalului, dansului si cantecului.
Fara subiectivism, acest colt ramane izvorul tineretii fara batranete.
Victoria seniorilor avea sa completeze tabloul de cantec si culoare.
Nu punctele (n.a. Rapid - Academica Clinceni 3-1) raman cele importante, ci randurile scrise in cartea de istorie a Rapidului.
De magicienii generatiei 2000, suporteri si baietii neplatiti ce au dovedit caracter.
De dragul nostru si al Rapidului.

Fiindca este clar: "Fenomenul nu dispare / Pa - pa, Paranoia !!"

FzR!

Cea mai stranie poveste de dragoste din fotbal: FC Sevilla și Liga Europa

FC Sevilla a jucat cea de a patra finală din ultimii zece ani în Liga Europa. 

In ultimii trei ani echipa din Spania a plecat cu trofeul acasă.

 

Ultimii 25 de ani, FC Sevilla n-a mai reușit să treacă nici măcar un tur în cupele europene, fiind învinsă de echipe ca Dinamo Pitești (n.r. – FC Argeș) sau Eskisehirspor (Turcia).

Echipa spaniolă a avut prezențe meteorice în Cupa UEFA, devenită în urmă cu câțiva ani Liga Europa, însă n-a reușit niciodată să treacă de faza optimilor de finală, până în 2006, când a mers până la capăt.
La Eindhoven, FC Sevilla a dezmembrat-o pe Middlesbrough (4-0), care o eliminase, aproape sadic, pe defuncta 5teaua în semifinale. Antrenorul ibericilor era Juande Ramos, iar în echipă se regăseau jucători ca Dani Alves, Jesus Navas sau Luis Fabiano.

 

Cu toții au fost prezenți și la Glasgow, în finala din anul următor, când FC Sevilla a învins-o dramatic pe Espanyol Barcelona.
A fost 1-1 după 90 de minute, 2-2 după prelungiri și 3-1 la loviturile de departajare.
Golul decisiv a fost marcat de Antonio Puerta, care avea să moară pe teren, în urma unui stop cardiac, la doar trei luni după ce ridicase trofeul.

Sevilla și-a încercat norocul în ultimii ani și în Liga Campionilor, însă fără prea mare succes.
Mai mult, la ultima participare, nici măcar n-a prins faza grupelor, fiind eliminată de Sporting Braga.

Andaluzii au dat și trei rateuri în Liga Europa, fiind eliminați în grupe în 2008, în ”șaisprezecimi” în 2010 și în ultimul tur preliminar în 2011, însă la Sevilla, acest trofeu este considerat un drept din naștere.

În sezonul trecut, ”alb-roșii” au jucat 19 meciuri pentru a câștiga trofeul, reușind câteva reveniri incredibile.
În ”optimi”, au eliminat-o pe rivala locală Betis, după ce pierduseră primul meci, pe teren propriu, cu 0-2.
În semifinale, au marcat golul calificării, pe terenul Valenciei, în ultima secundă a minutelor suplimentare.

Artizanul succesului a fost, de această dată, antrenorul basc Unai Emery, iar eroii din teren – Ivan Rakitici, Carlos Bacca și Stephane Mbia.

În finală, Sevilla a întărit și mai mult ”blestemul” portughezilor de la Benfica Lisabona, care n-au mai câștigat o finală europeană de o jumătate de secol, pierzându-le pe ultimele opt.
Victoria de la Torino, obținută în urma loviturilor de departajare, după un meci tensionat și fără goluri, a marcat împăcarea dintre andaluzi și cupa lor favorită.

 

În anul urmator, cu acelasi Unai Emery pe bancă și cu o echipă aproape neschimbată, FC Sevilla si-a readjudecat trofeul in defavoarea celor de la Dnepr Denpropetrovsk, în finala de la Varșovia.

 

Anul acesta, in ultimul act disputat la Basel, andaluzii au zdrobit fara drept de apel miracolul numit Liverpool condus de Jurgen Klopp (n.a. 3-1).
Intr-o demonstratie de forta sub bagheta aceluiasi dirijor Unai Emery in acordurile lui "always Coke - Cola" (fundasul Coke eroul marcator a 2 goluri dar neconvocat in nationala Spaniei), a transformat aceasta competitie intr-o "afacere de casa", iar Cupa pare sa le apartina, cel putin pana anul viitor, pe vecie.

Sorbind parca de o vesnicie amarul din cupa noastra ruginie, inconjurati de interese meschine si parca doar minciuna, nu trebuie sa ne simtim insa niciodata rataciti.

Este evident ca destinul nostru nu este unul plin de rasfat, insa nu trebuie sa uitam ca istoria noastra are si cele mai frumoase povesti.

Care au meritat sa fie asteptate.

FzR!!

Cenușăreasa

Cenușăreasa este un basm popular ce întrupează elementul de mit al opresiunii nedrepte urmată de triumf și răsplată.

Se cunosc mii de variante ale basmului în toată lumea.

Personajul principal trăiește într-o situație nefericită, și al cărui noroc se schimbă.

 

Însuși cuvântul cenușăreasă a ajuns, prin analogie, să însemne „persoană ale cărei calități sunt nerecunoscute, sau care primesc recunoaștere după o perioadă de obscuritate și neglijare”.

Povestea populară a Cenușăresei influențează cultura populară internațională, fiind transpusă în alte opere artistice prin elemente de acțiune, aluzii și motive.

 

 

Rapiduletul Nostru, ajuns in odaile servitorilor Imparatiei Fotbalului si prigonit de suratele cele vitrege, isi cheama, la fel ca-n basm, in ajutor Pasarile Cerului.

Soliile Albe trimise de vesnicul nea Mincea aduna din strachina cu cenusa licaririle sperantei unei impliniri.

De a participa, gatit in straie cusute cu fir de aur si argint, la balul unei promovari muncite.

Pentru ca oricat ne mai pare de cenusiu orizontul, cu siguranta condurul Ligii intai ni se potriveste de minune si ca prin minune.

De tot atatia ani cat basmele le au.

 

FzR!!

You’ll never walk alone

Care e primul lucru cu care te alegi din ziua în care devii fan Borussia Dortmund?

Ştii sigur că nu vei mai fi niciodată singur.

Sau… pentru a nu încerca să traducem ceea ce nu are nevoie de traducere: You’ll never walk alone.

Un stadion de fotbal reprezintă o locaţie unde lumea se prezintă pentru a-şi susţine favoriţii, pentru a petrece două ore alături de prieteni şi pentru a gusta atmosfera ce înconjoară clubul ale cărui culori le are în suflet.

Dar această locaţie nu e ferită de orice alte întâmplări nefericite. Seara de ieri a fost una în care o astfel de întâmplare nefericită a avut loc pe un stadion de fotbal, pe cel mai mare stadion al Germaniei, pe cel mai „viu” stadion al planetei.

Iar din acel moment, Westfalenstadion-ul a fost redus la tăcere.

Nu de un anunţ la instalaţia de sonorizare, nu de o cerinţă venită din exterior, ci din solidaritatea celor care au aceleaşi trăiri, din interiorul celorlalte 81.358 de inimi.

Lumea de pretutindeni a împânzit aseară reţelele de socializare, presa şi televiziunile spuneau cam acelaşi lucru: gest de mare valoare al fanilor Borussiei Dortmund.

Ei bine, ceea ce-au făcut acei fani prezenţi pe stadion a fost un gest cât se poate de firesc, de o normalitate banală.

El a reprezentat felul în care fanii trebuie să înţeleagă că sunt alte lucruri mult mai importante în viaţă decât fotbalul.

Iar fanii BVB nu acţionează pentru a câştiga admiraţia altora, pentru a impune respectul.

Ei fac ceea ce fac pentru că aşa cred ei că trebuie făcut.

Şi nu se înşeală niciodată.

Şi tocmai prin simplitatea gesturilor venite din inimile galben-negre câştigă respectul tuturor.

Totuşi, când se aşterne liniştea peste cei mai gălăgioşi şi înflăcăraţi suporteri, iar celebrul Zid Galben dă impresia că e făcut numai din piatră, ştii sigur că eşti pus în faţa unui act de solidaritate profundă. Iar la final, acel Zid Galben, împietrit la propriu, erupe pentru a cânta cel mai însufleţit “You’ll never walk alone” din câte-au existat vreodată.

Şi dacă seara nu avea deja un nivel foarte ridicat de încărcătură emoţională, prezentarea echipei la finalul meciului în faţa Zidului a adus un nou val de emoţie. Jucătorii nu mai aşteptau aplauzele pentru obţinerea victoriei, şi probabil că niciunul din ei nu se mai gândea la scorul înregistrat pe tabelă.

În mintea tuturor apăsa greu acelaşi lucru: unul dintre ei, dintre noi, nu mai era.

Dar el n-a fost şi nu va fi niciodată singur…

sursa: bvb09.ro / Gabi Ionica

 

Rapidul Nostru se simte din ce in ce mai singur.

Daca pe vremuri Zidul Visiniu reprezenta scutul impotriva abuzurilor unui regim in care doar echipelor marionete le era permisa Victoria, astazi precum in balada populara "Manastirea Argesului", ce construim in noapte inghesuiti intre vise, se darama ziua.... 

 

Inainte de a deveni singuri impotriva noastra, este momentul sa strangem randurile, pumnul si dintii.

Pentru a salva ce avem noi mai de pret: IUBIREA.

 

Fara de care nu exista Viata.

 

FzR!

Poveşti de dragoste celebre: Ulise şi Penelopa

Povestea de iubire dintre Ulise şi Penelopa este fascinantă prin modul în care cei doi au ştiut să păstreze dragostea vie de-a lungul anilor.

Îndrăgostit de frumoasa Penelopa, Ulise o ia de soţie şi au împreună un fiu.

Izbucnirea războiului troian îi desparte însă pe cei doi, Ulise fiind nevoit să plece.

Cei doi îndrăgostiţi vor fi despărţiţi pentru o perioadă foarte lungă de timp, aproape 20 de ani.

În timpul asediului Troiei, Ulise s-a distins prin curaj.

Tradiţia susţine că lui i-a aparţinut ideea folosirii calului de lemn cu care grecii au obţinut victoria în războiul troian.

Însă eroul care a contribuit din plin la cucerirea cetăţii duşmane, în loc să fie răsplătit de zei şi de oameni, a trebuit să înfrunte mari pericole şi greutăţi.

Voind să se întoarcă în patrie, Ulise şi tovarăşii săi au rătăcit pe mare timp de zece ani, înfruntând furia mării, voinţa zeilor şi a destinului care a transformat drumul de întoarcere într-o interminabilă călătorie în infern.

Cu toate că speranţa revederii părea din ce în ce mai mică, Penelopa refuză toate cele 108 cereri în căsătorie, inima ei fiind dăruită pentru veşnicie lui Ulise.

Pretendenţii o asaltau şi chiar s-au instalat în palat, încercând să o exaspereze prin risipirea bunurilor şi averilor lui Ulise.

Penelopa se foloseşte de un vicleşug pentru a obţine răgaz.

Ea le promite peţitorilor că va alege pe cineva de soţ imediat ce va termina de ţesut linţoliul lui Laerte (cunoscut sub numele de „pânza Penelopei”), dar lucrul făcut în timpul zilei era desfăcut în timpul nopţii.

După trei ani, însă, este dată în vileag de o servitoare.
Neavând încotro, Penelopa hotărăşte să organizeze o întrecere cu arcul pentru a alege pe unul dintre peţitori, întrecere care este, de fapt, o nouă metodă de amânare a peţitului.
La această competiţie participă şi Ulise care, întorcându-se acasă, nu vrea să fie recunoscut şi se deghizează într-un cerşetor ce nu trezeşte bănuieli.

Numai bătrânul câine Argos l-a recunoscut.

Ulise câştigă întrecerea cu arcul, apoi îi ucide pe ceilalţi peţitori şi îşi dezvăluie adevărata identitate.

Penelopei nu-i vine să creadă şi bănuieşte că este vizitată de un zeu care a luat înfăţişarea lui Ulise.

Pentru a-l testa, Penelopa îi cere servitoarei să mute patul nupţial în camera lor de nuntă.

Ulise spune că acest lucru nu este posibil, deoarece el a făurit patul, iar unul din picioarele lui este un măslin viu. Penelopa se convinge astfel că cel dinaintea ei este Ulise.

Se spune că zeiţa Atena a lungit durata acelei nopţi pentru ca Ulise şi Penelopa să-şi povestească unul altuia aventurile prin care au trecut.

Ulise îi este şi el foarte devotat Penelopei; pe drumul de întoarcere, şi el a refuzat, la rândul său, o frumoasă care îi oferă dragoste infinită şi tinereţe veşnică, şi toate acestea doar pentru a se putea întoarce acasă la iubita lui, Penelopa, şi la fiul său.

 

sursa: /romanticbazar.infotrafic.biz

 

Iubirea adevaratului suporter pentru Miracolul numit RAPID depaseste cu siguranta dimensiunile mitologice.

Furtunile zilnice, contradictiile pseudo-zeilor deghizati in patroni si din pacate razboaiele galeriilor incapabile sa dovedeasca ca pot avea macar o inima, nu vor reusi sa ne impiedice  a ajunge la Rapidul Nostru.

Cel bun, respectat si vesnic tanar.

 

Pana atunci Legenda spune ca trebuie sa infruntam lungul drum al infernului.

Nu trebuie sa ne sperie, pentru ca stim foarte bine ca la capatul acestui drum ne asteapta Victoria.

Ce ne va face invidiati de intreg Universul.

 

FzR!!