Acarul Păun

Anul acesta in iulie se implinesc 93 de ani de la un accident petrecut într-o gară oarecare, de pe linia Ploieşti-Buzău; un eveniment nefericit, ce a provocat moartea a 60 de oameni şi rănirea a peste 100 persoane, dar care a intrat în istorie prin faptul ca o ancheta efectuată l-a considerat drept unic vinovat de acest accident pe muncitorul responsabil cu manevrarea acelor de macaz, pe numele său de familie Păun.

Cu trecerea timpului, sintagma  „acarul Păun”, a ajuns să desemneze persoana considerată ţap ispăşitor al tuturor greşelilor şi nepriceperii celor cu funcţii înalte şi bani, adevăraţii responsabili, care nu plătesc decât foarte rar sau deloc pentru vinovăţii evidente.

Aflat la baza piramidei corpului feroviarilor români, acarul a fost unul dintre personajele anonime, care şi-a asumat condiţia umilă, exercitându-şi cu prisosinţă datoria, el insemnand corolarul şi chintesenţa ceferistului, fiind o treime – funcţionar al statului, o treime – servitor al şefului gării şi o treime – ţăran nevoit să îşi asigure existenţa prin activităţi agricole.
Paradoxul este că acestui om administraţia CFR i-a lăsat o răspundere însemnată, aceea de a veghea siguranţa călătorilor.

În timp, acarul a devenit un personaj care, în societatea românească, a fost mitizat şi poziţionat sub zodia ţapului ispăşitor, fiind de multe ori asociat unui clişeu al omului cinstit, care munceşte din greu.

În 1906, un ziar ceferist scria despre acar:„Săracul ţi-e mai mare mila când îl vezi în timpul frigului... ghemuit lângă macaz adăstând ore întregi sosirea trenului... apoi unde mai pui serviciile particulare pe care le fac şefilor de gară care le răpesc şi puţinul timp de repaos... Aşa că acestora li s-ar putea mai bine zice robii drumului de fer, iar nu funcţionari”

O fişă biografică a acarului Păun Ion ne arată că s-a născut în 1880, într-o familie de ţărani din comuna Jugureni, judeţul Buzău şi, în anul 1906, a fost angajat ca acar la staţia Vintileanca.

Tată a patru copii, el şi-a făcut conştiincios datoria de angajat al statului până la accidentul din 2 iulie 1923, care avea să-i asigure nefericita posteritate.

La cinci zile după eveniment, acarul s-a predat autorităţilor, care, după ce l-au pus să participe la reconstituire, l-au închis pe întreaga durată a procesului; ulterior, prin sentinţa pronunţată, a executat câţiva ani de închisoare.

S-a stins din viaţă în 1934, curând după eliberare.

La o lună după moartea sa a fost achitat, iar statul ar fi trebuit să plătească urmaşilor acarului o sumă de bani.

Familia a fost marcată teribil de întâmplarea nefericită: la un an după moartea lui Ion Păun, a decedat şi soţia; se spune că moartea ei subită fusese provocată de bucuria aflării veştii că soţul său fusese declarat nevinovat.

In intervalul iulie-octombrie 1923, presa a acţionat în două direcţii, exercitând un adevărat bombardament asupra cititorilor, asupra opiniei publice: pe de o parte, nevinovăţia acarului Ion Păun, prezentat drept victimă a sistemului, iar pe de altă parte, numeroasele probleme ale sistemului feroviar, reprezentat de ministrul Lucrărilor publice şi de către directorul CFR.
„Sunt Ion Păun acarul,/Rudă bună cu dricarul./Toate merg în astă ţară,/Numai acele din gară,/Au defect;/Şi ca efect/Lumea tabără pe mine,/Iar guvernul, de ruşine,/Scrie, s-afle tot regatul,/ Că... doar eu sunt vinovatul./ De n-ai apă şi lumină,/ Tot Păun este de vină./ Când n-ai pâine şi tutun,/ Vinovat e tot Păun“.

Astăzi, biografia nefericită a acarului e aproape necunoscută, iar durerea provocată de pierderile umane ale accidentului s-a stins.

Că acarul a avut o vinovăţie nu încape nicio îndoială.

Faptul că a fost singurul care a plătit, printr-o pedeapsă severă, iar mai marii sistemului – ministrul Lucrărilor publice şi directorul CFR – n-au păţit nimic a generat un val de simpatie şi solidaritate vivazi de el; povestea sa a traversat istoria şi, odată cu ea, şi credinţa bine întipărită în mentalul colectiv că întotdeauna, în orice circumstanţe, ţapul ispăşitor va fi omul simplu, personificat de acarul Păun.

 sursa: historia.ro

Anul acesta Rapiduletul nostru implineste tot 93 de ani.

Unicul ţap ispăşitor al fotbalului romanesc isi numara parca la infinit pedepsele: retrogradarile abuzive impuse de regimul trecut, campionatele furate de arbitrii declarati ulterior penali, datoriile istorice si evident intentionat provocate de patronii mai mult sau mai putin capitalisti, participarea in cele doua ligi ale acelasi an competitional, unica retrogradare a unei echipe in insolventa intr-un campionat devenit aproape in totalitate al insolventilor.

Rapidul, impreuna cu noi toti acesti suporteri minunati, nu am fost si nici nu vom fi despagubiti vreodata in urma tuturor acestor nedreptati.

Singura noastra vina, de 93 de ani, ramane aceea ca reprezentam si vom reprezenta puritatea si credinta care pana la urma dreptatea va triumfa, iar abuzurile cu siguranta isi vor gasi obstescul sfarsit.

Pana atunci multumim lui Dzeu ca are grija de sufletele noastre.

FzR!