Cine sunt Inventatorii Lumii?

America a fost descoperită de Amerigo Vespucci şi poartă numele descoperitorului ei.
Cu toate acestea, pe continentul Nord American se sărbătoreşte cu mare fast “Columbus Day” – ziua când se presupune că a ajuns Cristofor Columb pentru prima dată în Lumea Nouă.
În cazul altor personalităţi marcante ale lumii lucrurile stau mult mai rău:  

 La şcoală am învăţat că astronomul, matematicianul şi fizicianul Galileo Galilei a inventat telescopul.
Însă nu el ar trebui să-şi culeagă laurii pentru această invenţie, ci Dutchman Hans Lippershey.
În 1608, Lippershey a creat primul telescop şi a încercat să îşi patenteze invenţia, însă a fost refuzat.  

Când Galileo a aflat despre invenţia lui Lippershey, şi-a creat propriul telescop în 1609, prin care se putea vedea doar puţin mai departe decat prin cel al lui Lippershey.
Nici Galileo nu şi-a patentat invenţia, însa în timp numele său a rămas sinonim cu invenţia telescopului, iar Lippershey a fost uitat. Patru sateliţi ai lui Jupiter au fost numiţi dupa Galileo, iar numele lui Lippershey a fost dat unui mic crater de pe Lună.  

Sir Alexander Fleming este cel despre care se crede că a inventat penicilina.
Însă lucrurile nu stau chiar aşa.
Triburile nord africane foloseau penicilina de sute de ani.
În 1897 Ernest Duchesne a folosit mold penicillum glaucoma pentru a vindeca porcii de febră tifoidă, înţelegând efectele şi caracteristicile penicilinei.
Însă nimeni nu i-a luat în serios.
Câţiva ani mai târziu, Fleming a descoperit penicilina întamplător, el nu şi-a dat seama de capacităţile sale şi a încetat cercetările asupra ei.
Între timp alţi oameni de ştiinţă ca Howard Florey, Norman Heatley, Andrew Moyer şi Ernst Chain, au început să cerceteze efectele penicilinei şi au găsit o cale pentru a o produce pe scară largă.
Dar cu toate că Fleming nu a fost cel care a descoperit penicilina, nici nu i-a înţeles puterea de vindecare, el a rămas în istorie ca inventatorul ei.  

Alexander Graham Bell este inventatorul căruia i se atribuie telefonul, dar nu el este părintele acestei invenţii.
În 1860, italianul Antonio Meucci a demosntrat pentru prima dată că invenţia sa, telefonul, funcţionează.
Dupa 11 ani, cu cinci ani înainte de apariţia telefonului lui Bell , acesta şi-a patentat invenţia temporar.
În 1874, Meucci a uitat să trimită taxa de 10 dolari necesară pentru a-şi reînnoi patentul.  

Doi ani mai tarziu, Bell şi-a întregistrat patentul pentru telefonul său, spunând că este invenţia sa.
Meucci a vrut sa-l dea în judecată, trimiţând schiţele originale şi planurile unui laborator din Europa de Vest însă acestea au fost misterios pierdute.
Laboratorul la care Meucci trimisese schiţele originale era tocmai locul în care lucra Bell .
Pâna la urmă Meucci a murit şi întregul scandal s-a pierdut odata cu el.
Nu se poate şti dacă într-adevar Bell a distrus schiţele lui Mecucci şi şi-a luat credit pentru invenţia telefonului, cert este că nu a fost primul care l-a inventat.  

Albert Einstein - când auzi numele lui te gândeşti automat la teoria relativităţii, dar adevărul este relativ.
De fapt Henri Poincare a fost cel care a inventat celebra ecuaţie. Poincare era expert în teoria relativităţii în secolul al XIX-lea, publicând 30 de carţi şi 500 de alte lucrări despre acesta.
Se pare că în lucrările sale, Einstein a reprodus multe din ideile lui Poincare, le-a dezvoltat, le-a mediatizat, însa nu a amintit nimic despre sursele sale de inspiraţie, ci pur şi simplu şi le-a însuşit.  

Exemplele româneşti sunt ceva mai sensibile şi câteodată furturi grosolane.
Datorită lipsei de fonduri pentru cercetare, sau a interesului scăzut din partea societaţii romaneşti faţă de invenţiile lor, de-a lungul timpului, românii au ales adesea să plece, să cerceteze în afara ţării sau să-şi patenteze invenţiile în alte parţi ale lumii.
Unii au omis să-şi patenteze invenţiile şi din acest motiv, câţiva ani mai târziu altcineva şi-a însuşit laurii.  

Este minunat că Nicolae Teclu a inventat becul; Henri Coandă motorul cu reacţie, Nicolae Păulescu a inventat insulina, Petrache Poenaru stiloul, Emil Racoviţă este fondatorul biospeologiei şi testul Babeş-Papanicolau a fost inventat în Romania.
Întrebarea este ce a caştigat România din toate acestea?  

Lazăr Edeleanu şi Ion Basgan au fost pionierii mondiali ai petrochimiei.
Datorită procedeelor de extracţie sonice, rotative şi de mare adâncime inventate de cei doi savanţi români, omenirea mai are încă astăzi resurse exploatabile de petrol.
Ion Basgan a adus miliarde de dolari Statelor Unite datorită procedeului său de extracţie cu sonde Rotary şi a metodelor sale de foraj sonic la mare adâncime.
Din păcate, ca mai toţi romanii de geniu, Ion Basgan nu a beneficiat de drepturile de autor.
Deşi lucrările ştiinţifice americane şi ruseşti, cunoscute de lumea întreagă, menţionează sursa de provenienţă românească a procedeelor de foraj, iar invenţiile au fost brevetate în SUA şi România, savantul român n-a primit nici un ban pentru descoperirile sale epocale, deşi avea acest drept consfinţit de toate legile şi tratatele internaţionale.
Drepturile de autor care i se cuveneau lui Ion Basgan în 1966, datorită aplicării invenţiilor sale, erau în valoare de 8,7 milioane de dolari, sumă evaluată de o comisie de experţi germani.
Profesorul Basgan intenţiona să folosească aceşti bani pentru finanţarea inteligenţei româneşti, în special cercetările ştiinţifice şi tehnice.
Ion Basgan a murit sărac din patriotism, pentru că a refuzat propunerea de a deveni cetăţean israelian, caz în care ar fi încasat drepturile de autor care i se cuveneau.  

Un alt exemplu este Virgilius Justin Capra, un inventator şi inginer român care în 1956, la nici 25 de ani, a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor.
Justin Capra nu şi-a brevetat invenţia, deşi în 1956 România acorda importanţă inovaţiilor.
În lipsa unui brevet, nu se poate dovedi nici măcar dacă specialiştii americani au utilizat acelaşi principiu ca şi Justin Capra şi cu atât mai puţin o prioritate a ideii. 
Justin Capra mai este şi realizatorul unui micro-autoturism, "Soleta", care consuma 0,5 l/100 km şi al unei motorete care funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, cu o autonomie de 80 km).
Remarcabilă invenţie Soleta 150 Ecor!
Are o greutate de 95 kg şi este capabilă să parcurgă 100 km cu 0,5 litri de combustibil.
Modelul Soleta I.C.200 poate ajunge la 67 km/h.
Maşinile inventatorului Justin Capra nu au fost produse niciodată în serie.
Inventatorul Justin Capra a primit pe data de 20 mai 2008 Premiul Dan Voiculescu, în valoare de 300.000 RON.
Probabil că dacă ar fi emigrat, invenţiile lui ar fi fost mult mai bine puse în valoare.
Ramane de vazut cât va mai dura până când vor începe americanii, germanii sau japonezii să fabrice maşinile inventatorului român sub propriul nume şi patent.  

În anul 1924, la Sorbona, Ştefania Mărăcineanu şi-a susţinut teza de doctorat cu o temă inedită “Radioacativitatea artificială”.
În sala arhiplină a universitaţii din Paris se afla şi Marie Curie, deja "laureată a premiului Nobel pentru descoperirea radiumului. Aceasta i-a făcut Ştefaniei Mărăcineanu o ofertă generoasă şi tentantă de continuare a cercetărilor sale privind radioactivitatea la Paris .
Deşi şi-a publicat conştiincioasă rezultatele cercetărilor şi posibilităţile deosebite ale noii sale descoperiri, rolul Ştefaniei Mărăcineanu în descoperirea radioactivităţii artificiale a fost pur şi simplu ignorata.
Şase ani după ce Ştefania Mărăcineanu işi expusese lucrările şi concluziile privitoare la radioactivitatea artificială, soţii Irene şi Frederic Joliot-Curie au primit Premiul Nobel pentru descoperirea ...radioactivităţii artificiale!
Marie Curie a profitat de notorietatea sa şi plecarea româncei acasă, a câştigat premiul Nobel pentru descoperirea radioactivităţii artificiale, printr-un furt ştiinţific de proporţii.
Furând pur şi simplu descoperirea colaboratoarei ei de origine română, Ştefania Mărăcineanu.  

Aceeaşi savantă de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti este inventatoarea ploii artificiale prin injectarea unor particule declanşatoare în straturile superioare ale atmosferei terestre, o invenţie care a fost testată la momentul respectiv în Sahara şi care ar putea conduce la dispariţia deşerturilor de pe Terra.
Este şi tema românului science-fiction “Uraganele” a lui John Barnes, dar şi una dintre temele de cercetare actuale ale armatei americane.  

Aşa cum se întamplă de obicei, statul român nu a luat atitudine în apărarea româncei vizionare, care anticipase şi cercetase rolul major al energiei nucleare în viitorul nu prea îndepartat.
Premiul Nobel pentru invenţia ei a revenit Franţei.
Probabil că ploaia artificială va fi brevetată în curând de cineva din SUA.  

Avem exemple elocvente de emigranţi români care au făcut carieră datorită deciziei lor de a parasi România sau de a obţine o a doua cetăţenie într-o ţară care ştie să lupte pentru drepturile cetăţenilor ei: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Henri Coanda, Emil Palade, Herta Muller, Elie Wiessel, ultimii trei caştigători ai premiului Nobel.  

Se pare că există o doză mare de incompatibilitate între cetăţenia română şi brevetarea unor invenţii epocale sau încasarea unor drepturi de autor.
Exită un singur român care a reuşit să obţină premiul Nobel trăind în România, Ioan Moraru (1985 Premiul Nobel pentru Pace).
Dar pentru că “tăticul” nostru Nicolae Ceauşescu ţintea spre acelaşi premiu şi deţinea puterea în România , puţini români au aflat despre performanţa lui Ioan Moraru.  

Stilul tradiţional românesc de marginalizare a geniilor, valorilor şi performerilor români, ignoranţa şi lipsa de respect şi recunoaştere a realizărilor de excepţie româneşti, este unul dintre motivele pentru care materia cenuşie părăseşte continuu România .  

Un exemplu fără conotaţii ştiinţifice sau pecuniare, dar strict legat de percepţia şi imaginea României în occident, este cazul directorului companiei de telefonie mobile Connex Romania, Bogdan Chirilă, care a decis să emigreze în Canada după ce a fost umilit, în calitate de cetăţean român, la o conferinţă internaţională în Franţa.
La acea conferinţă internaţională, în vara anului 2001, invitaţii din întreaga lume au fost cazaţi la un hotel de lux din Paris .
Singurul invitat căruia i s-a cerut să achite camera la începutul sejurului, a fost Bogdan Chirilă, datorită faptului că nu prezenta credibilitate atâta timp cât s-a prezentat la recepţie cu paşaport românesc.
Este ceea ce americanii numesc ‘company policy” .
Toţi ceilalţi directori, prezenţi la conferinţa internaţională, au achitat costul cazării la plecare.
În aceste condiţii, mă întreb când se va opri hemoragia de creiere din România?
În aşteptarea acestui răspuns: “Deşteaptă-te Române!”

sursa: confluente.ro

Rapiduletul Nostru inventat "intr-o zi de vara" de Grigore Grigoriu si Geza, in nuante de triaj, romante de Iubire si Povesti Nemuritoare, a fost furat nu de comunismul abuziv, ci  de capitalismul mioritic ce a nascut pseudo-patroni nedemni nici de a le pronunta numele.
Inestimabil si mistic, cunoscator al secretului tineretii fara de batranete, pentru sine si suporterii sai, izvor al celor mai frumoase povesti, Legenda vie si mangaiere pentru sufletele noastre, spiritul pur romanesc si plin de demnitate al Rapidul risca sa nu fie recunoscut, la fel ca in cazul predecesorilor inventatori, de insusi statul roman.
Prin ucigasul sau platit (de noi contribuiabilii!) ANAF, statul roman ramane impasibil la disparitia simbolurilor ce in occident aduc profituri.
Zilele trecute Tribunalul Judecatoresc Brasov a respins intrarea in faliment a clubului din localitatea de sub Tampa.
Cu datorii la fisc de aproape 5 mil. EURO "Steagul" merge mai departe prin aprobarea unui nou plan de reorganizare.
Tribunalul din Bucuresti, cu aportul distructiv al frf si lpf, ridica nemilos barda deasupra Celei Mai Frumoase Povesti.
Dupa ce in urma cu 4 ani a fost pagubita de aprox. 1,4 mil EURO drepturi TV (ocupanta locului 8), anul aceasta prin interzicerea participarii in Liga 1 castigata pe teren, frauda este mult mai mare decat cei 1,6 mil EURO cuveniti.
Pentru ucigasul platit ANAF cei 3 mil EURO din incasari garantate nu a contat.
Speram ca macar pentru statul roman Iubirea transmisa din generatii sa conteze.
Pentru ca inseamna speranta si puterea prin care un popor depaseste obstacolele, accepta competia, viseaza, respira si niciodata nu imbatraneste.

“Deşteaptă-te Române!”

FzR!!!

Povestea "Vulturului"

În discursul de încheiere al Jocurilor Olimpice de Iarnă din Calgary, Canada 1988, directorul executiv Frank King a rostit numele unuia dintre participanţi, lucru care nu se mai petrecuse până atunci.

“Ne-aţi câştigat inimile, iar unii dintre voi au zburat ca vulturii”. Era vorba despre Michael "Eddie" Edwards.

Spectatorii prezenţi au izbucnit în urale:

“Eddie, Eddie, Eddie!”, în timp ce un tânăr britanic de 24 de ani s-a ridicat în picioare, în aplauzele tuturor.

Era primul săritor cu schiurile din Marea Britanie care participa la Jocurile Olimpice, un sportiv care a evoluat tot timpul cu zâmbetul pe buze şi care a fost gata să sacrifice totul pentru un vis: Jocurile Olimpice de Iarnă.

Edwards s-a născut în Cheltenham, Gloucestershire, în 1963.

Crescut într-o familie fără prea multe posibilităţi financiare, a lucrat ca zugrav pentru a-şi câştiga existenţa.

Eddie a început să practice săriturile după ce a ratat calificarea la JO de Iarnă din 1984 la proba de schi alpin. Pentru a se pregăti fără cusur pentru balul celor cinci cercuri din Calgary, el s-a mutat în Lake Placid, New York, unde putea să participe la competiţii de un nivel superior.

Rămas falit, Edwards a început să se antreneze sub observaţia lui John Viscome şi Chuck Berghorn şi să utilizeze echipamentul celui din urmă, fiindu-i necesare şase perechi de şosete pentru ca bocancii de schi să îi stea perfect, iar şnurul să-i ţină strâns casca de cap.

Şi nici fizicul nu îl avantaja.

Avea 82 de kilograme, cu nouă mai mult faţă de cel mai greu competitor şi purta ochelari de vedere pe sub cei de schi. După câteva ore petrecute pe rampa de 15 metri, el s-a mutat la cea de 40 şi a căzut la aterizare.

Nu avea să fie unica accidentare!

Dar Eddie nu renunţa uşor, chiar dacă ochelarii se abureau la înălţime şi îl împiedicau să vadă unde aterizează.

După cinci luni, el a trecut la rampa de 70 de metri.

Ce s-a întâmplat mai departe vă întrebaţi...

Fără sponsori sau altă posibilitate de finanţare, Eddie a împrumutat maşina mamei sale şi a plecat în Europa în încercarea de a se califica la Jocurile Olimpice.

În 1986, el a depăşit recordul britanic la sărituri cu schiurile (68 de metri) şi visul olimpic părea tot mai aproape.

Dar drumul său nu a fost pavat cu roze.

Şi-a fracturat maxilarul şi, din lipsă de bani, s-a legat singur cu o faţă de pernă şi a mers mai departe.

A acceptat tot felul de slujbe part-time pentru a se putea finanţa: baby-sitter, grădinar şi bucătar.

Şi, în cele din urmă, echipa Italiei i-a făcut cadou un echipament complet.

Vestea că a fost acceptat în echipa olimpică a Marii Britanii l-a găsit într-un spital de psihiatrie, unde plătea o liră pe noapte pentru a dormi.

În 1987, a reprezentat Marea Britanie la Campionatul Mondial din Obertsdorf, Germania, unde a terminat pe ultimul loc.

Popularitatea sa în rândul spectatorilor a crescut, dar Eddie nu avea idee despre ce îl aştepta în Calgary.

 

            “Welcome to Calgary, Eddie the Eagle!”

 

Experienţa “Vulturului” la JO din 1988 a început cum nu se putea mai haios.

Bagajul i s-a deschis şi o grămadă de şosete şi piese de lenjerie s-au împrăştiat în caruselul care îl transporta.

Fără să ezite, Eddie a sărit în carusel şi a început să le adune.

La ieşirea din aeroport, el a fost întâmpinat de o echipă a televiziunii canadiene şi de mai mulţi fani care au afişat mesajul: “Welcome to Calgary, Eddie the Eagle!.”

Era pentru prima oară când i se spunea în acest fel. Emoţionat, el s-a lovit de uşa din sticlă şi schiurile i-au căzut pe jos.

Conştienţi de situaţia financiară a sportivului, fanii i-au oferit banii strânşi dintr-o colectă şi Eddie a început să polarizeze toată atenţia la Jocurile Olimpice.

 

  “Cel mai important lucru nu este să câştigi la JocurileOlimpice, ci să participi. Lucrul esenţial în viaţă nu este să concurezi, ci să lupţi bine!”

Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice

 

Imediat, foarte mulţi jurnalişti au decis să îl cheme pe Edwards la o conferinţă de presă, însă sportivul s-a pierdut prin satul olimpic şi nu i s-a mai permis accesul fără acreditare.

Toate i se întâmplau numai lui.

Când a reuşit să ofere declaraţii, şi-a apărat constant dreptul de a participa la Olimpiadă: “Unde scrie că Jocurile Olimpice sunt doar pentru învingători?”, a spus el lărgindu-şi zâmbetul.

La probele de 70 şi 90 de metri, finlandezul Matti Nykanen a obţinut medaliile de aur, confirmând că devenise unul dintre cei mai buni săritori din toate timpurile.

Pentru cei 46.000 de spectatori exista însă un eveniment mult mai important la proba de 70 de metri în acea zi de 14 februarie.

Chiar dacă a sărit doar 55 de metri la ambele încercări, Eddie the Eagle a fost ovaţionat ca un învingător.

Mulţimea i-a cântat numele încă de când sportivul a ajuns în vârful rampei, ţinând în mână un bocanc auriu, primit de la prietena lui.

Ca tribut pentru fani, pe casca lui stătea scris cu litere aurii “Eagle”.

Ca de fiecare dată înainte de o săritură, Eddie şi-a rostit rugăciunea: “May I survive and come through this intact”. A terminat proba pe ultimul loc, dar nici el şi nici spectatorii nu au fost dezamăgiţi.

Nu toată lumea a fost îndrăgostită de Eddie.

Ziarul german Jungle Welt l-a etichetat drept clovn şi l-a acuzat că face de râs Jocurile Olimpice. “Unde s-ar ajunge dacă tuturor celor ca el li s-ar permite să participe la Olimpiade?”.

Înaintea probei de 90 de metri, oficialii i-au cerut lui Eddie să renunţe din cauza vântului puternic.

Dar Eddie era deja "Vulturul".

Cine îl putea opri!?

Companiile l-au asaltat cu oferte de publicitate, iar Asociaţia Olimpică a Marii Britanii a decis să deschidă un fond pentru a putea face faţă ofertelor.

Edwards a reuşit nu doar să aterizeze fără să se accidenteze la proba de 90 de metri, ceea ce era o uşurare pentru toţi cei prezenţi, ci să şi stabilească un nou record britanic la sărituri cu schiurile: 71 de metri.

 

            “Ne-aţi câştigat inimile. Iar unii dintre voi aţi zburat ca vulturii”, a declarat Frank King la ceremonia de închidere a JO, moment în care "Vulturul" s-a ridicat în picioare şi a salutat mulţimea care îl ovaţiona:

“Eddie, Eddie, Eddie!”

 

            Regula Eddie the Eagle

 

După reprezentaţiile lui Edwards de la JO din 1988, Comitetul Olimpic Internaţional a inventat Regula "Eddie the Eagle", prin care orice sportiv care dorea să participe la Olimpiadă trebuia să se claseze între primii 50 din lume. "Vulturul" nu a mai participat vreodată la Olimpiadă, însă a sărit 85 şi 115 metri la problele de 90 şi 120 de metri.

În 1992 a ajuns falit şi a avut numeroase apariţii în show-uri de televiziune.

A purtat flacăra Olipmică în Winnipeg, în drumul spre JO din Vancouver 2010 şi a compus şi a interpretat două cântece, unul dintre ele intitulat “On Eddie’s wing”.

Blamat şi adulat deopotrivă, Eddie the Eagle rămâne un exemplu de dăruire şi sacrificiu în sport, un outsider care a captivat lumea prin curajul şi determinarea de a-şi atinge visul.

 

 Articol scris de ClaudiuSurmei

Rapiduletul, Vulturul Visiniu din Giulesti, reuseste sa cucereasca prin Povestea Sa Nemuritoare.

Cu drept patroni oamenii simpli cu Inima Mare, Fat-Frumos-ul fotbalului romanesc reprezinta farmecul in stare pura de aproape un veac.

Cutezanta, increderea, ambitia si dreptul de a visa cel mai frumos, exact atunci cand totul parea pierdut, i-a cucerit pana si pe cei mai inversunati adversari.

Niciodata ingenuncheat sau trist, Rapiduletul Nostru, fie chiar de pe scarile tribunalului, TRAIESTE.

Iar atata timp cat Dragoste va fi pe pamant, nu trebuie sa credem nicio clipa ca aceasta cauza este pierduta.

 

Nu au trecut decat cateva week-end-uri lipsa in calendarul vietii noastre.

Fara dureri de cap, emotii, cantece si fulare aruncate spre cer.

 

Nu stiu insa cati dintre suporteri se pot inca lauda cu derby-uri ale sufletelor lor.

 

Noi, putem oricand sa derulam banda si sa traim la maxim oricare dintre filele Povestii Noastre.

 

FzR!!

Cuminţenia Pământului 2.0

Pentru a cumpăra celebra operă de artă, statul român va trebui să plătească 11 milioane de euro până la data de 31 octombrie 2016.

Cuminţenia Pământului a fost realizată în anul 1907, într-o perioadă de maximă apreciere a lui Brâncuşi, alături de alte opere cunoscute precum Sărutul şi Rugăciunea.

Iniţial, lucrarea a dat naştere unor ample discuţii critice şi controverse în epocă, urmând ca ulterior să fie acceptată, potrivit Rfi.

De-a lungul istoriei, opera de artă a avut doi proprietari. Primul dintre aceştia a fost inginerul Gheorghe Romaşcu, un prieten bun al lui Brâncuşi, care a cumpărat-o direct de la artist în 1911.

Sculptura a participat în 1912 la o expoziţie unde, având în vedere că ieşea vizibil din tipare, a surprins, chiar şocat, publicul.

Există o scrisoare a lui Brâncuşi către organizatorii expoziţiei în care acesta menţionează ca la sfârşitul evenimentului opera să îi fie dată domnului Romaşcu.

În 1957, Cuminţenia Pământului a fost confiscată abuziv de regimul comunist şi a fost expusă în Muzeul de Artă al României.

După mai bine de jumătate de secol, în 2012 a fost înapoiată moştenitorilor lui Gheorghe Romaşcu.

Familia colecţionarului a devenit, astfel, cel de-al doilea proprietar al lucrării.

Acum doi ani, în septembrie 2014, sculptura a fost evaluată la valoarea de 20 milioane de euro, proprietarii actuali acceptând să o vândă statului român pentru suma de 11 milioane de euro, suma ce trebuie plătită până pe 31 octombrie.

Clasată în categoria Tezaur a Patrimoniului cultural naţional, sculptura Cuminţenia Pământului este expusă, în prezent, la Muzeul Băncii Naţionale.

 

Sursa: rfi.ro

 

Acum trei zile valoarea donatiilor totaliza 831.174 EURO. Insemnand aproximativ 8 % din pretul pe care statul roman trebuie sa-l plateasca proprietarilor de drept.

 

Intr-o tara in care capodoperele si simbolurile nationale sunt condamnate economic, generatiile viitoare risca sa-si piarda insusi identitatea.

Iar lipsa identitatii nu poate insemna decat absenta dovezii existentei noastre pe acest pamant incredintat de catre inaintasi.

 

Cumintenia Pamantului si Rapidul indura cu stoicism destinul nedrept.

 

Cu siguranta insa, undeva la Infinit, aceasta liniste si nepasare se va transforma in protest.

 

Protestul de a nu ne instraina orgoliul, iubirea si mai mult acela de a ridica din umeri in fata nepotilor, in locul unei povesti frumoase.

 

FzR!!!

 

Cel mai Mare ASASINAT din Istoria României

Asasinarea lui Mihai Viteazul este cel mai cunoscut complot din istoria României.

Domnitorul care a reuşit prima unire a celor trei provincii române a murit după ce a fost tăiat de halebarda lui Jacques Beauri.

După ce a pierdut domnia Ţării Româneşti şi a Moldovei, în toamna anului 1600, Mihai Viteazul a plecat la Praga, pentru a cere spijinul împăratului german Rudolf II, dar nu a fost primit de acesta.

 

Un comitet în fruntea căruia s-a aflat generalul Giorgio Basta şi care era format din nobilii ardeleni Stefan Czaki, precum şi doi consilieri imperiali, Ungnad si Dr.Pezzen, a preluat conducerea Ardealului.

Nobilii ardeleni au militat pentru numirea lui Sigismund Bathory în funcţia de principe al Ardealului, lucru care s-a şi întâmplat. Imediat după ce a fost „uns“ la conducerea Ardealului, Sigismund Bathory a adoptat o politică pro turcească şi antihabsburgică.

În paralel, familia lui Mihai Viteazul a fost arestată, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu cei loiali.

Comandantul Baba Novac a fost şi el arestat şi condamnat la moarte prin ardere pe rug la Cluj. 

 

Mihai Viteazul l-a învins pe Bathory în bătălia de la Guruslau 

 

Generalul Giorgio Basta a anunţat Curtea Imperială germană despre situaţia din Ardeal, iar Mihai este primit de împăratul Rudolf II pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului pe Sigismund Bathory.

Istoricul Radu Cerghizan descrie pas cu pas cum Mihai Viteazul s-a reîntors în Ardeal în fruntea unei armate, alături de generalul Basta: 

 

„Mihai se deplasează din nou la Praga, unde soseşte la data de 23.02.1601, fiind primit în audienţă de împăratul Rudolf II la 14.03.1601.

În urma audienţei, se convine un acord favorabil cu Mihai.

La 03.04.1601, Mihai pleacă la Viena, spre a ridica suma de bani necesară organizării noii armate.

Părăseşte Viena la 29.04.1601, ajungând la Kassa (Casovia-Kaschau, azi: Kosice în Slovacia) la 11.05.1601, unde la 20.05.1601 se întâlneşte cu generalul Giorgio Basta spre reconciliere şi pentru formarea unei trupe unice, îndreptată contra trupelor principelui rebel Sigismund Bathory.

Mihai aşteptă trupe de întărire şi din Ţara Românească, precum şi detaşamente secuieşti. Reunirea armatei lui Mihai cu armata generalului Basta a avut loc la Moftin (lângă Satu-Mare).

Armata lui Mihai şi Basta infrâng armata lui Sigismund Bathory la Guruslau (lângă Zalau) la 03.08.1601“.

 

Filmul uciderii lui Mihai Viteazul

 

Generalul Basta a primit ordin de a pune la dispoziţia lui Mihai trupele necesare recuceririi Ţării Româneşti.

Ca urmare a unor neînţelegeri dintre Mihai Viteazul şi generalul Basta a reizbucnit un conflict, care duce la căderea lui Mihai în dizgraţia împăratului Rudolf II.

Pe data de 19 august 1601 a avut loc prima încercare de arestare a lui Mihai Viteazul.

 

„Înlăturarea lui Mihai este pusă la cale la Cluj de către generalul Basta.

Mihai se găsea la data de 05.08.1601 la Zalău, de unde intenţiona să plece să facă o vizită familiei sale la castelul din Făgăraş. Generalul Basta se deplasează în ziua de 09.08.1601 la Cluj, unde rămâne până la 15.08.1601.

Aici a pus la cale înlăturarea lui Mihai.

La 16.08.1601, trupele conduse de generalul Basta ajung la Turda, unde trupele lui Mihai sosiseră ceva mai devreme.

Dintr-o scrisoare adresată de Basta lui Gonzanga Ferante din Kassa (Kosice), rezultă că generalul Basta a fost decis să rezolve vechea rivalitate cu Mihai printr-o crimă.

La 18.08.1601 a avut loc o întrevedere între Basta şi Mihai la Turda, soldată cu un dezacord.

O parte a trupelor lui Mihai plecase deja spre Făgăraş. A doua zi, Mihai urma să plece de la Turda la Făgăraş, apoi spre Ţara Românească.

Generalul Basta şi ofiţerul imperial Michael Szekely au întrunit un consiliu, la care a fost invitat şi Mihai.

Cu acel prilej urma ca Mihai să fie arestat şi dus la Satu-Mare. Mihai a participat, dar condiţiile nu au fost propice unei arestări imediate, observându-se unele mişcări de trupe“, arată Radu Cerghizan. 

 

Ucis de militarul valon Jacques Beauri

 

Planul capturării lui Mihai Viteazul a reuşit a doua zi.

Militarul valon Jacques Beauri l-a ucis cu o halebardă. 

 

„După plecarea lui Mihai, s-a hotarât arestarea lui în cursul următoarei nopţi, înaintea plecării sale spre Făgăraş.

Tabăra şi cortul lui Mihai erau amplasate în preajma oraşului Turda.

În dimineaţa zilei de 19.08.1601, o trupă de soldaţi germani şi valoni a primit ordinul de a-l aresta pe Mihai sau de a-l ucide, în caz de nesupunere.

Luat prin surprindere, Mihai s-a opus, dar în clipa când a pus mâna pe spadă a fost atins mortal cu o halebardă de către militarul valon Jacques Beauri, dupa care i s-a tăiat capul cu propria sabie.

Odată cu Mihai, au mai fost ucişi 18 soldaţi din garda personală. Nu se cunoaşte care a fost reacţia restului trupelor lui Mihai, staţionate în apropiere. (....)

La 23.08.1601, generalul Giorgio Basta a comunicat oficial Curţii Imperiale despre sfârşitul lui Mihai Viteazul.

Împăratul Rudolf II a dispus cercetări asupra evenimentelor de la Turda şi morţii lui Mihai, rămase fără rezultat concret“, explică Radu Cerghizan.

 

Mihai Viteazu a fost mai întâi împuşcat

 

De asemenea, cronicarul maghiar István Szamosközy arată detaliat modul în care a fost ucis domnitorul valah.

Potrivit acestuia, Mihai Viteazu a fost mai întâi împuşcat, după care a fost tăiat cu sabia:

 

“De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului.

Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului.

După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul.

Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins.

Mihai i-a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată.

Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci.

Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie.

Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului.

Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

 

Sursa: www.adevarul.ro, dupa un editorial de Alin Ion

Anul acesta a fost asasinat Rapidul.

Batranul caruia i-au inchis usa in nas imparatul Valvis, regele Taher sau kaiserul Luz Stache, a fost impuscat de copos si apoi decapitat de moraru.

Inima nu a incetat insa sa bata.

Marele Domnitor, cu trupul ingropat langa Turda si capul probabil la Manastirea Dealul, traieste prin spirit si mandria romanilor.
Iar visul sau a fost reinfaptuit 300 de ani mai tarziu in 1918.

Pentru ca suntem nemuritori, gandesc ca merita asteptarea fie ea si de peste 300 de ani.
Pentru un RAPID.
La fel de frumos.

Pana atunci derby-urile noastre au intrat in era 3G.
Semn ca batranul nostru traieste si este deschis ultimelor tehnologii.

FzR!!!
 

Supravieţuitorul Holocaustului

Cupa Mondială din 1970, desfăşurată în Mexic, este amintită în special pentru triumful Braziliei lui Pele, o echipă pe care mulţi încă o consideră cea mai bună naţională din toate timpurile, sau pentru dramatica semifinală dintre Italia şi Germania de Vest, probabil cel mai frumos meci care a avut loc vreodată la un turneu final.

De asemenea, a fost ediţia la care România a revenit printre cele mai bune echipe ale lumii după o pauză de 32 ani, având evoluţii onorabile în "groapa cu lei" de la Guadalajara.

Dar primul Mondial mexican a însemnat şi singura participare a Israelului la o astfel de competiţie.

O performanţă care i se datorează lui Emmanuel Scheffer, un supravieţuitor al Holocaustului care are meritul de a fi transformat fotbalului din această ţară şi de a-l aduce în epoca modernă.

 

Deşi a trecut aproape o jumătate de secol de la acel moment, Scheffer continuă să fie considerat o adevărată instituţie în Israel. „A fost cel mai mare antrenor israelian şi a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea fotbalului nostru. Nu este o coincidenţă că nimeni nu a egalat succesul avut de el”, spunea preşedintele federaţiei israeliene la moartea lui Scheffer, în 2012.

Supravieţuitor al Holocaustului

Emmanuel Scheffer s-a născut pe 11 februarie 1923, în Germania, familia sa locuind în Recklinghausen, o localitate din regiunea Ruhr.

În 1936, trei ani după ce Hitler a venit la putere, au fost obligaţi să se mute la Metz, în estul Franţei, iar un an mai târziu, tatăl său a decis să-şi mute familia în oraşul polonez Porohy.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, regiunea în care trăiau Scheffer şi familia se afla sub conducere sovietică, în urma prevederilor pactului Ribbentrop-Molotov, care a împărţit Polonia între Germania şi URSS. Î

n acea perioadă, micul Emanuel a fost trimis la şcoală în Drohobycz, unde locuia alături de un unchi şi o mătuşă şi unde a început să joace fotbal, la echipa locală Beitar.

Dar în 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică, iar milioane de evrei s-au trezit sub conducere nazistă, ceea ce însemna o viaţă trăită într-un pericol constant.

Aflând despre tratamentul de care aveau parte evreii din teritorile ocupate de germani, Scheffer a plecat în est, în timp ce familia sa a rămas în Polonia.

Încă adolescent, a ajuns la Baku, în Azerbaidjan, apoi în Kazahstan, la Alma Ata. Acolo a găsit de muncă, într-o fabrică de încălţăminte care producea ghete pentru armată.

A reuşit să scape de nazişti, dar viaţa lui în ţara lui Stalin nu a fost deloc una uşoară.

La început, a suferit de mai multe boli, din cauza condiţiilor dificile în care trăia, şi de multe ori mergea la culcare nemâncat.

Într-un fel, fotbalul a fost colacul său de salvare, situaţia sa devenind una mai bună după ce a început să joace pentru Dinamo Alma Ata.

Dar liniştea a durat puţin, la scurt timp primind vestea că familia i-a fost ucisă de nazişti.

A supravieţuit doar mătuşa sa, care a fost ţinută ascunsă de o femeie poloneză, şi, la sfârşitul războiului, Scheffer s-a reunit cu aceasta în Polonia, la Bielawa.

Acolo, alături de un prieten, a înfiinţat o echipă a evreilor, ZKS Bielawa, unde a activat ca oficial, antrenor şi jucător.

Clubul nu a înregistrat rezultate spectaculoase, cea mai importantă performanţă fiind promovarea în liga a doua, dar a contribuit la ridicarea moralului comunităţii evreieşti, grav afectat de evenimentele din timpul războiului.

Dar Scheffer a avut din nou parte de dezamăgiri.

De această dată din partea autorităţilor sovietice, care au decis încheierea activităţii clubului, astfel că nu i-a rămas altceva de făcut decât să emigreze în Israel, în 1950.

Şi-a găsit repede locul şi a avut parte de o carieră decentă de fotbalist la Hapoel Haifa şi Hapoel Kfar Saba, evoluând de opt ori şi în naţională, înainte ca o accidentare să-l forţeze să se retragă în 1957.

Cursuri de antrenor în Germania

Viaţa avea să i se schimbe pentru totdeauna un an mai târziu, atunci când s-a decis să se înscrie la un curs de antrenori la Koln, în Germania de Vest.

Pasul pe care l-a făcut nu era privit cu ochi buni de conaţionalii săi, pentru că, deşi trecuse mai mult de un deceniu de la sfârşitul războiului, sentimentul anti-german din Israel era încă destul de puternic.

Dar pentru Scheffer „era cea mai bună şcoală din lume.

Credea că fotbalul german de după Cupa Mondială din 1954 era cel mai puternic din lume şi, fiind un perfecţionist, trebuia să meargă acolo.

Acela era locul în care să înveţe fotbal. Făcea diferenţa dintre fotbal şi trecut”, a explicat Eran, fiul său.

 

La Koln l-a întâlnit pe Hennes Weisweiler, cel care a transformat-o pe Borussia Monchengladbach într-o forţă a continentului, acesta fiindu-i profesor şi devenindu-i ulterior cel mai bun prieten. Scheffer a fost unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, alături de un alt mare viitor tehnician, Rinus Michels, creatorul marelui Ajax care a impus dominaţia fotbalului total în Europa.

La finalul cursurilor, a primit câteva oferte să rămână să antreneze în Germania, dar a preferat să revină în Israel, unde a preluat echipa a doua a fostului său club, Hapoel Kfar Saba, înainte de a fi promovat la naţionala de tineret şi apoi la cea de seniori.

Omul care a revoluţionat fotbalul din Israel

Scheffer ştia că trebuie să-şi obişnuiască fotbaliştii cu jocul la altitudine, pentru că acestea erau condiţiile din Mexic.

Aşa că şi-a luat echipa şi a dus-o în cantonament în Etiopia, la Addis Abeba, oraş aflat la o altitudine de peste 2.000 de metri, apoi în Colorado şi Elveţia.

În acelaşi timp, a aranjat câteva amicale cu adversari puternici, precum Borussia Monchengladbach, echipa bunului său prieten Hennes Weisweiler, fără să-l intereseze posibilele înfrângeri la scor. „Voiam ca jucătorii să ştie ce-i aşteaptă în Mexic”, şi-a explicat planul.

Făcea mereu pe nemulţumitul, plângându-se că jucătorii pe care îi antrenează nu sunt în formă.

Era însă doar o strategie, prin care încerca să-şi motiveze echipa. „Cu toţii sunt copiii mei. Suntem o echipă de amatori, iar asta înseamnă că trebuie să fiu dur. Nu există altă cale. Prefer să fiu un tip dur şi un antrenor bun, decât să fiu un tip bun şi un antrenor slab”, îi spunea Scheffer unui jurnalist de la Guardian cu puţin timp înainte de turneul final.

Peste mulţi ani avea să recunoască faptul că elevii săi şi-au făcut bine treaba şi au fost excelent pregătiţi: „Nu a mai fost o echipă precum cea din '70, atât din punct de vedere al talentului, cât şi din punct al vedere al coeziunii”.
Misiunea lui Scheffer a fost facilitată şi de jucători, care au acceptat cu entuziasm această abordare germană a antrenorului. „

Echipa naţională era mai presus de orice altceva”, a explicat Giora Spiegel.

„Ne-a dus în top. Nu cred că cineva poate repeta ceea ce a făcut, în felul în care a făcut-o. A fost un lider special şi a adus profesionalismul în fotbalul nostru”, consideră Mordechai Spiegler, cel care deţine şi în prezent recordul de goluri marcate pentru naţionala Israelului.

Un alt membru al acelei echipe, Itzahak Shum, laudă viziunea fostului său antrenor: „A ştiut acum 45 de ani ceea ce noi abia începem să realizăm acum. A fost un inovator şi mă simt onorat că am jucat pentru el”.

Egalii viitoarei vicecampioane mondiale

La Cupa Mondială, Israelul a fost repartizată într-o grupă foarte puternică, din care mai făceau parte două foste campioane mondiale, Italia şi Uruguay, şi o fostă finalistă, Suedia.

Puţini erau cei care acordau vreo şansă unor debutanţi, pe jumătate amatori, în faţa unor asemenea adversari, mai ales după ce au pierdut fără drept de apel meciul de debut cu Uruguay.

Scorul, 2-0 în favoarea sud-americanilor, nu arată superioritatea evidentă din teren a naţionalei celeste.

Părerile care susţineau că o astfel de competiţie este o pălărie prea mare pentru israelieni păreau să se confirme.

Dar cinci zile mai târziu, echipa lui Scheffer producea o mică surpriză, remizând cu Suedia.

A fost unul dintre cele mai violente meciuri de la acel turneu final. Jucătorii dădeau senzaţia că sunt mai interesaţi de lovirea adversarilor, decât de a încerca să marcheze.

Nordicii au punctat primii, în debutul părţii secunde, prin Turesson, dar avantajul lor a durat doar trei minute, pentru că Spiegler a prins un şut excepţional din afara careului şi a adus un punct istoric pentru Israel.

Egalul cu Suedia i-a descătuşat pe israelieni, care au lăsat deoparte dubiile pe care le aveau în privinţa valorii lor şi au abordat ultimul joc din grupe, cel cu Italia, cu un moral la cote înalte.

O victorie le putea aduce o calificare de senzaţie în sferturile de finală, dar squadra azzurra avea experienţa neplăcută de la turneul final precedent, când fusese eliminată de Coreea de Nord, şi s-a asigurat că nu va avea parte de un alt eşec răsunător.

Italienii au dominat jocul în majoritatea timpului, au avut o bară şi două goluri anulate, dar Israelul a rezistat acestui asediu şi chiar a avut o mare şansă de a înscrie.

S-a terminat fără gol, un 0-0 care califica Italia, viitoarea vicecampioană mondială din Mexic, în timp ce echipa lui Scheffer a încheiat aventura de la Cupa Mondială cu capul sus.

Două puncte şi doar trei goluri primite reprezentau un bilanţ mai mult decât decent.

 

„Nu există vreun dubiu că am făcut istorie în lumea fotbalului. Am câştigat un punct în faţa unei echipe superbe a Italiei şi am încheiat evoluţia noastră de la Cupa Mondială cu o performanţă la care nici nu îndrăzneam să visăm: două egaluri în faţa favoritelor grupei”, nota ziarul Maariv după partida cu italienii. Ca răsplată pentru evoluţiile şi rezultatele din Mexic, jucătorii israelieni au fost răsplătiţi cu un bonus de 100 de dolari şi o vacanţă în Acapulco. Dar mândria şi satisfacţia de a-şi fi reprezentat ţara la turneul final nu puteau fi egalate de nimic.

În 1997, a suferit un atac cerebral, în urma căruia nu a putut vorbi o bună perioadă de timp.

Memoria i-a fost de asemenea afectată, dar, atunci când vorbea despre fotbal, aceasta îi revenea instantaneu. „Eram uimiţi cu toţii. Îşi amintea date şi meciuri ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi cum creierul său funcţiona din nou normal”, a povestit fiul său.

Meritele sale în reconcilierea cu Germania i-au fost definitiv recunoscute în decembrie 2005, atunci când a fost premiat de federaţia de fotbal a acestei ţări.

Şapte ani mai târziu, la 89 de ani, a încetat din viaţă.

Cu ultimele puteri, a rostit numele surorii sale mai mari, Cila, ucisă de nazişti în Holocaust.

Un eveniment care i-a marcat viaţa, dar după care a reuşit să-şi revină datorită fotbalului, aşa cum a explicat Eran Scheffer:

 

„Fotbalul a fost viaţa lui. Fotbalul l-a ajutat să supravieţuiască în timpul războiului, să revină la viaţă şi i-a adus noroc şi faimă”

 

Un editorial de Ionut Tataru pe antena3.ro

 

Giulestiul are nevoie de fotbal.

Giulestiului ii este dor de copilul sau rasfatat.

Nascut in 1923.

Anul Marilor Supravietuitori.

Oricat le-ar fi de greu.

 

FzR!!!

Procesul comunist din Gara Teiuş

Gara din Teiuş este cea mai veche şi cea mai impunătoare din Alba. De peste 150 de ani este unul dintre cele mai importante noduri feroviare din România.

De-a lungul vremurilor a fost ”martoră” la evenimente deosebite, care au marcat istoria acestei zone.

Unul dintre acestea a fost catastrofa feroviară din 1968, soldată cu 22 de morţi şi peste 70 de răniţi.

Astazi, din păcate, clădirea nu mai reprezintă de mult istoria locurilor, fiind într-o stare de degradare fără precedent. 

 

Două trenuri pe aceeaşi linie, între Teiuş şi Blaj

 

În zorii zilei de 7 octombrie 1968 trenul personal 3340 se afla în staţia Bucerdea.

Garnitura ar fi trebuit să aştepte, din cauza restricţiilor, trecerea acceleratului 303 care venea de la Blaj, din sens opus.

 

Numai că, noul grafic nu a fost transmis la timp de cei responsabili. Consecinţa: cele două trenuri au plecat din direcţii opuse pe aceeaşi linie.

Până la catastrofă n-a mai fost decât un pas.

Ciocnirea celor două garnituri  s-a lăsat cu 22 de morţi, 72 de răniţi grav şi pagube estimate la 11 milioane de lei.

Suma făcea referire la distrugerea celor două locomotive şi a 12 vagoane.

 

În ziarul local apărea a doua zi după accidentul feroviar un articol scurt în care se prezenta numărul morţilor şi răniţilor şi faptul că s-a înfiinţat o comisie de anchetă din care făcea parte şi ministrul căilor ferate din acea vreme, care să afle cauzele catastrofei.

Sub articol apare şi un mesaj de condoleanţe din partea Comitetului Central al Partidului Comunist Român  şi al Consiliului de Miniştrii.

O dovadă că autorităţile vremii au vrut să ascundă cazul „sub preş“ este şi faptul că nu s-a scris niciun cuvânt despre tragedia de pe calea ferată în „Scânteia“, ziarul central de propagandă al comuniştilor.

 

Cel puţin interesant este procesul public în care au fost judecaţi cei găsiţi responsabili de producerea accidentului  feroviar: impiegatul Teodor Petrişor şi acarul Alexandru Cristea.

Judecata nu s-a făcut într-o sală de Tribunal, ci în Gara din Teiuş, aflată la câţiva kilometri distanţă de locul în care s-au ciocnit trenurile.

 

Proces în faţa a 1.000 de ceferişti

 

Autorităţile comuniste s-au mobilizat şi au adus la proces peste 1.000 de ceferişti din întreaga ţară, care să vadă cu ochii lor ce păţesc cei care „sabotează“ construcţia socialismului.

Procesul cu public a început la mai bine de o lună de la producerea tragediei.

 

Pedepse grele pentru vinovaţi

 

Dezbaterile din gara Teiuş au durat mai bine de 10 ore.

Procesul din gara Teiuş a fost gândit de autorităţile vremii, în aşa fel încât să participe cât mai mult popor.

Participanţii la procesul public, în mare parte ceferişti, arătau cu degetul spre cei doi inculpaţi.

Oamenii murmurau, oftau, se manifestau zgomotos, în funcţie de ceea ce spuneau martorii în faţa completului de judecată. Atmosfera generală a fost una contra.

 

Tribunalul judeţean l-a condamnat pe impiegatul Teodor Petrişor la la moarte şi confiscarea totală a averii.

Ulterior, pedeapsa a fost schimbată cu închisoarea pe viaţă.

A executat 18 ani de pedeapsă la Penitenciarul Aiud, după care a fost eliberat.

Acarul Alexandru Cristea a primit 20 de ani de muncă silnică, confiscarea totală a averii şi 10 ani de degradare civică.

 

Chiar dacă tragedia de pe linia ferată Blaj-Teiuş din 1968 era la acea vreme cea mai mare catastrofă din istoria Căilor Ferate Române, autorităţile comuniste nu au scos niciun cuvânt despre personalul slab pregătit şi starea deplorabilă a infrastructurii feroviare.

sursa: www.historia.ro, selectie articol de Dorin Ţimonea

Procesele Rapidului incepute inca din iarna anului 2012 continua si astazi.

Desi Giulestiul ar fi fost scena cea mai potrivita acestui circ, din care doar oamenii simplii, bogati doar in sentimente, au de suferit, procesele s-au derulat la Tribunalul Judecatoresc, Curtea de Apel, frf si lpf.

Singurul inculpat ramane Rapidul.

Nici macar citatii in calitate de martori pentru impegatul copos si respectiv acarul moraru.

Asasinatul, nu politic, ci economic de data aceasta, risca sa lasa urme foarte adanci in sufletele noastre.

Daca nu vom avea intelepciunea si puterea prin care au fost inzestrati strabunii nostri visinii, cele doua trenuri pornite pe aceeasi linie risca sa intre in coliziune in gara Giulesti.

 

Casa Noastra, Galeria din Ceruri, Noi si generatiile ce vor duce Rapidul mai departe nu merita aceasta nenorocire.

 

Celelalte piedici de peste 93 de ani le trecem cu usurinta, credinta si speranta.

 

FzR!!

 

Comoara Crăişorului

 

Toată lumea ştie că Avram Iancu a murit nebun.

 

Dosarul “nebuniei” lui Avram Iancu poate nu va fi desluşit insa niciodata.

Cine ar mai fi interesat de un simbol national, nu?

 

In randurile de mai jos gasiti o scrisoare a lui Avram Iancu către prietenul său Ilie Măcelariu, scrisă cu 5 ani înainte de moartea “Crăişorului Munţilor”.

 

 

“Frate Ilie,

 

Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă.

Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred?

Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu, pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare.

Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten,

 

Iancu, m.p., advocat şi prefect,

Vidra de Jos, 15 mai 1867″

 

sursa: www.kishiniov.eu

 

Nu incape nicio indoiala ca Avramut al nostru a murit nebun.

Nebun din dragoste de tara si din durerea tradarilor din toate partile.

In această fotografie, una din ultimii ani de viaţă ai lui Avram Iancu, "Crăişorul" nu pare decat om dezamăgit de toţi şi toate, un om cu idealurile spulberate, exact cum reiese dintre rândurile scrisorii de mai sus. 

 

 

Rapiduletul Nostru, un alt simbol national, si-a asteptat astazi sentinta la Curtea de Apel.

Amanarea sentintei pentru data de 12 octombrie ramane dovada ca spiritul, speranta si credinta nu pot fi ucise.

Iar nebunia de a crede pana la sfarsit ramane Darul cel mai de Pret.

 

Nebunia de a iubi Rapidul NU ne-o poate lua NIMENI.

Pentru ca asa avem noi sufletele incapatanate si dedicate celei mai frumoase povesti romanesti.

 

FzR!!!

Jocurile Paralimpice

Viața bate filmul la Jocurile Paralimpice.

 

Luni (12 septembrie 2016), patru sportivi africani din probele atletice de semifond pentru nevăzători au uimit lumea în finala paralimpică pe distanța de 1.500 m, după ce au trecut linia de sosire cu timpi mai buni decât performanța de aur înregistrată pe aceeași distanță, în urmă cu o lună, în cadrul Jocurilor Olimpice.

 

Aurul olimpic a plecat în Statele Unite, pentru prima dată după 1908, la capătul unei curse de 1.500 m cu tempo lent, în care s-a impus Matthew Centrowitz, potrivit nbcolympics.com.

Timpul său, 3:50.00, a fost cu 24 de secunde mai slab decât reperul mondial al tuturor timpurilor, recordul mondial înregistrat de Federația Internațională de Atletism fiind 3:26.00 (Hicham El Guerrouj, 14 iulie 1998).

 

Cursa paralimpică T13 a fost câștigată de algerianul Abdellatif Baka, cu timpul de 3:48.29.

Argintul i-a revenit etiopianului Tamiru Demisse (3:48.59), iar bronzul, kenyanului Henry Kirwa (3:49.59).

Astfel, toți cei trei medaliați, dar și fratele noului campion paralimpic, Fouad Baka, ocupantul locului patru la finalul cursei, au alergat mai tare decât câștigătorul cursei olimpice.

Presa internațională a relatat pe larg inedita performanță.

“N-a fost simplu să câștig aurul. Am muncit unul sau doi ani non-stop. Mi-a fost foarte, foarte greu”, a declarat campionul Abdellatif Baka, citat de Independent.

sursa: digisport.ro

Pentru nevazatorii din conducerea federatiei, paralimpicii din ligile inferioare strang suporteri si nu spectatori, pasiuni si sperante.
Drumul lor este unul greu.
La capatul acestui drum, in locul admiratiei, exista riscul ca un Avram sa le rada-n fata: „Nu aveţi faţă de Europa League" (n.r. centralul Avram catre astrali in meciul cu fcsb ).

Curand marionetele din federatie sau arbitrii acestui fotbal mediocru vor disparea.
La distanta de doar cativa ani, paralimpicii isi vor incheia cursa depasind toate recordurile.
Imaginati-va un campionat cu Farul, Oradea, Corvinul, Sportul Studentesc, Petrolul, Progresul, Bacau, "U" Cluj, Stiinta Craiova, "Poli" si Rapid.
Dintre aceste Legende sigur macar 4 dintre ele ar fi cu siguranta performere la sfarsitul fiecarei editii de campionat.

Pentru ca niciodata, dar niciodata nu au incetat sa creada in idealul, spiritul, munca si visul lor.
Fara a se teme de dispretul unui Avram, lipsa de viziune a lui Burleanu sau de decizie a stopper-ului Iorgulescu.

FzR!!